Doamna Ionescu, o bătrânică venită la Bucureşti din judeţul Vrancea pe la mijlocul anilor ’50, era una din figurile reprezentative ale cartierului în care locuiam acum patruzeci de ani. Mergând din casă în casă, colportând ultimele veşti şi profitând de ocazie pentru a scorni altele noi, era totdeauna invitată să ia loc în sufragerie şi, după cum toate cunoştinţele ei ştiau că-i face plăcere, i se oferea câte un păhărel de vin.

Numai că, într’o zi, urcând scările care duceau la apartamentul unui vecin, a alunecat, s-a rostogolit pe trepte, şi-a rupt câteva coaste şi, după câteva zile de suferinţă la pat, a trecut într’o lume mai dreaptă. Familia a organizat funerariile după cum se cuvenea şi noi toţi, vecinii din cartier, ne-am adunat ca s’o conducem pe ultimul drum.

Mare mi-a fost uimirea când, ajunşi cu tot alaiul în colţul străzii, fiul Dnei. Ionescu a cerut birjarului, care mâna caii dricului, să se oprească în faţa restaurantului unde bătrânica îşi avea tabieturile. A intrat în grabă şi a reieşit cu o sticlă de Cotnari în mână. Pe urmă, cu lacrimi în ochi, după ce a stropit cu vin sicriul, a golit sticla pe asfalt, spunând: “Să fie de sufletul mortului!”, în timp ce toţi cei prezenţi se închinau.

Mie, copil fiind, acest comportament mi s’a părut un fel de rit păgân, un obicei barbar care chiar insulta memoria celui decedat.

Mulţi ani mai târziu am înţeles că vinul, această băutură minunată, este de fapt o legătură între oameni şi zei, de fapt, o formă de a regăsi spiritualitatea, prin convivialitatea şi comuniunea ideilor. Însă pentru a înţelege asta, trebuie să ştii să bei şi să înveţi ce să bei.

* * *

Vinul are o istorie milenară. Tradiţia biblică afirmă că Noe, coborât din Arcă, după sfârşitul Potopului, ar fi plantat primul butuc de viţă de vie şi, cu mustul obţinut din strugurii produşi, ar fi fabricat pentru prima oară vinul. Tot Noe ar fi fost primul om beat, ca rezultat al gustului nemăsurat pentru băutura pe care o inventase.

Mai târziu, Ulise, prizonier fiind cu tovarăşii lui în caverna ciclopului Polifem, a găsit singura soluţie pentru a scăpa din capcană: fabricarea unui suc de struguri fermentat, care l-a îmbătat şi adormit pe uriaş.

Însă acestea sunt numai legende. În realitate se ştie că acum aproape 8500 ani, în Iran, se producea deja vin. Analizând conţinutul unei mici amfore găsite în munţii Zagros, cercetătorii au constatat că ea conţinea ceea ce ar fi, probabil, resturile cele mai vechi ale unui vin, fabricat în secolul VI î. Hr. Deci multă vreme înainte ca egiptenii sau grecii să înceapă producţia aceleiaşi băuturi, despre care se credea nu de mult că au inventat-o.

De altfel, încă dela începuturile ei, această băutură avea un caracter religios şi aristocratic. Toţi cunoscătorii ştiu că vinul nu se consumă de aceeaşi manieră ca berea, de exemplu, care este şi ea cunoscută din moşi-strămoşi.

La egiptenii antici, vinul era rezervat faraonului şi înalţilor demnitari, iar la greci, degustarea lui avea un caracter ritual. Se considera pe atunci că a şti să consumi vinul, diferenţiază pe omul “civilizat”, care îl apreciază în compania unor comeseni de calitate, de “barbarii”, care-l consumă fără moderaţie, până când cad beţi, pierzându-şi controlul de sine. Aşa se face că, până astăzi, un cântec de pahar francez spune:

“Boire un petit coup c’est agréable!”

însă precizează, mai apoi:

“Mais, il ne faut pas rouler sous la table!” [1]

De altfel, contrar ideilor vehiculate de islamiştii contemporani, Coranul nu interzice consumul alcoolului, ci impune doar să nu-ţi pierzi controlul de sine. Afirmaţie tot atât de valabilă pentru orişice alt excitant, fie el drog, cafea sau poate chiar tutun. Iar marele poet persan Omar Khayyam, deşi musulman, scria:

“Bea vinul auriu!El e singura odihnă a spirituluiBalsam incomparabilPentru inima rănită.”

În orice caz, strămoşii noştri din antichitate înţeleseseră foarte bine efectul convivial al vinului şi organizau, ceeace numeau cu un termen grec, “symposion”: pe paturi aşezate în pătrat, mâncau şi beau, discutând poezie şi filozofie, servindu-se de nenumărate obiecte special concepute pentru a aprecia şi savura “băutura zeilor” -vinul.

Aveau astfel, “situle” de bronz, decorate cu capete de sileni, dedicate amestecului de vin cu apă, calicii de argint, în fundul cărora apăreau figuri aurite, tradiţionalele site utilizate pentru filtrarea ierburilor aromate care se amestecau cu vinul, pentru a-i da un gust special, “cantare”, cupe ornate cu mari toarte curbate, “philae”, recipientul utilizat pentru libaţiunile dedicate zeilor, sau “simpulon”, linguriţa necesară pentru a degusta vinul.

În antichitate, de altfel, numai Dionisos (sau Baccus, la romani) zeul cu un caracter dublu, blajin în mod normal, dar agresiv când îl contrariezi (sau când a băut un pahar mai mult decât trebuie!), avea dreptul de a bea vinul curat. Ceilalţi trebuiau să-l amestece cu apă!

Însă şi celelalte zeităţi erau sărbătorite cu ocazia acestor reuniuni. Tradiţia cerea ca în timpul libaţiunilor, câteva picături să fie aruncate peste focul care ardea la piciorul altarului dedicat zeilor din Olimp, în aşa fel încât mirosul lor să se ridice până la augustele lor nări. Când băutura divină nu se adresa zeului subteran – Hefaistos (Pluton)- şi atunci era împrăştiată pe pământ. Acest rit s’a perpetuat în toate civilizaţiile europene, urmaşe ale grecilor, ba chiar şi la celţi.

Odată cu apariţia etruscilor, la “symposion” încep să fie invitate şi femeile, de obicei soţiile comesenilor, iar romanii iniţiază adevărata cultură a vinului de calitate, cultivând strugurii cei mai potriviţi pentru a obţine o băutură ideală. Cicero cântă, de altfel, calitatea unui “falern”, datat dela 121 î. de H., care depăşea oricare din celelalte vinuri pe care el le gustase.

La romani, vinul era consumat în diferite forme: uneori încălzit în samovare de bronz, decorate cu capete de animale, piese găsite în vilele dela Pompei, alteori răcit cu zăpada păstrată până vara în gheţării subterane. A fost găsit în Grecia un “crater” format din două recipiente concentrice între care se putea introduce zăpada provenită de pe muntele Olimp.

La celţi şi la gali libaţiunile erau mai puţin intelectuale, însă cantităţile de vin erau atât de importante încât au trebuit imaginate noi recipiente, care să le poată conţine. Aşa au fost inventate butoaiele cu o capacitate de 1200 litri, cum era cel găsit la Vix, datând din secolul V î. de H. şi care fusese comandat în sudul Italiei de către o prinţesă din Burgundia.

Însă aceşti “barbari” ştiau să pună în evidenţă chiar şi calitatea artistică a vinului, după cum o confirmă superba cupă de Schwartzenbach, găsită lângă Praga, care are forma unui bol rotund, decorat cu foi de aur cizelat, reprezentând struguri şi foi de viţă.

Odată cu instalarea creştinismului ca religie dominantă în întreaga Europă, legătura între vin –sângele lui Hristos- şi divinitate este consacrată în mod oficial. Vinul devine chiar şi un mod de recompensă al puterii cereşti, sau, cel puţin, al reprezentanţilor ei pe pământ!

Astfel, în regiunea Languedoc din sudul Franţei, când în secolul XIII familia de Castries obţine dela episcopul de Montpellier autorizaţia de a capta o sursă necesară pentru alimentarea fântânilor din castelul lor, singura recompensă pe care înaltele feţe bisericeşti o acceptă, este o pereche de mănuşi la fiecare întronizare a unui nou superior al diocezei. Ducele de Castries, găsind această recompensă insuficientă, se angajează a dona vinul de slujbă din toate bisericile episcopale ale departamentului. Aşa se face că, într’una din cramele familiei, un butoi cu o formă eliptică specifică este rezervat exclusiv vinului de slujbă episcopal.

Secolul XIX, care marchează avântul erei industriale în Europa, coincide cu creşterea masivă a consumului vinicol, dar şi cu desacralizarea lui.

În acelaşi timp, este evident că minerul de fond care cobora în puţ cu 5 sau 6 litri de vin, în afară de aceeaşi cantitate consumată zilnic la suprafaţă, nu era foarte preocupat de calitatea lichidului pe care îl îngurgita. Singura lui obsesie era să găsească un fluid care să-i spele praful din gât şi să-i liniştească setea permanentă generată de condiţiile de muncă infernale. Aşa se face că, regiunea Languedoc, devenită prima zonă mondială de producţie a vinului în cantitate, situaţie neschimbată până azi, a urmărit timp de aproape o sută de ani un singur ţel: producţia cea mai mare posibilă de vin, de cele mai multe ori în detrimentul calităţii. Însă cantităţile vândute erau atât de importante şi generau profituri atât de uriaşe, încât o parte enormă a populaţiei trăia din această sursă de venituri.

De altfel, nenumăratele castele care împânzesc regiunea Béziers, inima zonei viticole Languedoc, sunt martorii incontestabili, vizibili până azi, ale averilor acumulate de proprietarii viilor la sfârşitul secolului XIX. Nu degeaba ele sunt numite în regiune “les châteaux du vin”, iar decoraţia şi arhitectura lor rivalizează deseori cu cea a palatelelor regilor de operetă din Europa romantică a aceleiaşi perioade.

O primă lovitură de trăznet în această lume în permanentă dezvoltare, a reprezentat-o epidemia de filoxeră dela sfârşitul secolului XIX, transformată mai apoi în criză socială, la 1907. Atunci a fost decimat fondul viticol al Languedoc-ului şi probabil că, fără aportul soiurilor de viţă rezistente la filoxeră importate din America, producţia de vin ar fi dispărut din regiune cu desăvârşire.

După I-ul Război mondial, cantităţile de vin de masă vândute în Europa şi mai ales în Franţa, principala ţară consumatoare, au scăzut în mod regulat. Bine înţeles că această criză nu afectează nici astăzi vinurile franceze de înalt nivel, renumite în lumea întreagă. Din contra, creşterea continuă a nivelului de trai în ţările dezvoltate, a dus în ultimii ani la înmulţirea amatorilor de vin interesaţi de o băutură de calitate şi dispuşi să plătească sume importante pentru a-şi satisface pasiunea, cu atât mai mult cu cât avântul luat de gastronomia de vârf impune consumul unor vinuri de calitate. Criza viticulturii europene, şi mai ales franceze, afectează, mai ales, vinurile de masă, consumul zilnic al băutorilor de vin.

Multă vreme, specialiştii afirmau că soluţia pentru a rezolva această criză a vânzărilor, trebuia căutată în ameliorarea calităţii vinului produs, înlocuind principiul cantităţii prin cel al calităţii. Aşa se face că autorităţile, mai întâi franceze şi apoi europene, au subvenţionat eliminarea speciilor de viţă de mare randament şi înlocuirea lor cu altele de calitate superioară. În ciuda evoluţiei extrem de pozitive a caltăţii generale a vinurilor de masă din sudul Franţei, criza vânzărilor continuă şi segmentul lor de piaţă scade din an în an.

Franţa continuă a fi primul producător mondial de vin, însă în ultimii douăzeci de ani, noi ţări au apărut pe firmamentul vânzărilor mondiale. E drept că panorama ţărilor producătoare şi exportatoare de vin s’a modificat în mod substanţial în a doua jumătate a secolului XX.

Unele ţări erau cât pe ce să dispară cu desăvârşire. Este, de exemplu, cazul Egiptului, unde tradiţia milenară a fabricării vinului, dispărută în Evul Mediu, a fost reînviată la începutul secolului XX, de către o familie greacă, la Gianaclis, în inima deşertului între Cairo şi Alexandria, sub numele “Le cru des Ptolémées”. După naţionalizările din anii ’50 şi creşterea progresivă a integrismului musulman din ultimii ani, producţia a scăzut şi întreaga activitate era pe cale de dispariţie până în 1999, când a fost privatizată, şi se pare că este pe cale de reînviere.

În schimb, în emisfera sud, noi şi noi regiuni intră în circuitul producătorilor de vin. Este cazul cu Noua Zeelandă, Australia, Africa de sud, Argentina şi Chile.

Exemplul producătorilor de vin din Chile este reprezentativ pentru evoluţia acestei specialităţi în lume. Chiar dacă primul butuc de viţă de vie a fost adus din Europa de către spaniolul Francisco de Aguirre în 1551, adevărata revoluţie a vinului chilian nu a început decât după 1978, o dată cu sosirea altui spaniol, Miguel Torres.

Celebru viticultor catalan, acesta a descoperit imediat potenţialul excepţional de care se bucura regiunea centrală a ţării, aflată în vecinătatea imediată a capitalei, Santiago de Chile. În acelaşi timp, utilizând tehnologia importată din Europa, el a dirijat producţia locală înspre un vin “haut de gamme”, abandonând ideea cantităţii în favoarea calităţii. Cu atât mai mult cu cât piaţa locală fiind limitată, era obligatoriu să se dedice exportului.

E drept că în câteva regiuni din zona centrală, cum ar fi Casablanca, sau Valle del Pirque, condiţiile climatice sunt atât de perfecte, încât ar trebui să faci eforturi speciale pentru a nu reuşi un vin de calitate! Pentru că, regularitatea anotimpurilor şi a temperaturii, precum şi solul vulcanic, asigură o calitate şi cantitate a recoltelor de struguri de o extremă uniformitate, an de an.

În plus, în ultimii cincisprezece ani, nenumărate societăţi producătoare de vin din Europa, cum ar fi Baron de Rotschild, Grand Marnier-Lapostolle, Frères Lurton etc, au adus nu numai experienţa lor, ba chiar au şi trimis în străinătate tehnicieni chilieni, pentru a fi formaţi conform tradiţiilor viticole europene sau americane.

Rezultatul acestui marketing raţional, dirijat în egală măsură spre selecţia calităţilor de struguri, cât şi spre modul de vinificare, se traduce azi printr’un enorm succes pe piaţa internaţională. Între iulie 2003 şi iulie 2004, exportul de vin chilian a crescut cu 18%, făcând din această ţară al cincilea producător mondial.

Într’o primă etapă, viticultorii chilieni s’au axat pe producţia de vin de un singur soi (merlot, cabernet sauvignon, chardonnay etc). Exact contrariul producătorilor francezi, care consideră, în general, că un vin de calitate trebuie să fie rezultatul unui amestec de diferite soiuri de struguri, fiecare aducând una din componentele produsului final (aromă, culoare, buchet, tanin etc). Din această cauză, vinul de amestec este reprodus cu dificultate dela o recoltă la alta şi dă rezultate surprinzătoare, dar inegale.

Însă vinurile de un singur soi, produse în condiţii identice de climă şi vinificaţie, reproduse an de an, de manieră repetată, reprezintă visul cumpărătorului standard din marile suprafeţe occidentale. Cum marea majoritate a consumatorilor din ţările nou venite în domeniul oenologiei (Germania, Japonia, Scandinavia, Statele Unite etc.) nu au nici tradiţia, nici cultura consumării vinului, ei sunt încântaţi să găsească acelaşi produs, recoltă după recoltă.

Degeaba încearcă micii producători din ţările europene să afirme că vinul nu este un alt fel de “Coca-Cola”, ci un produs viu, rezultatul unui amestec savant de cultură, tradiţie, sol, climă şi… noroc! Consumatorul mijlociu, care cumpără câteva sticle pe care le va bea cu amicii la masă, nu vrea să aibă nici un fel de surpriză, când va servi vinul ales. Trebuie să fie identic cu cel pe care l-a gustat la restaurant cu o săptămână înainte şi, dacă se poate, la preţul redus indicat de publicităţile marilor magazine, repetat depuse în cutia lui de scrisori.

E drept că un vin chilian, de exemplu, este o garanţie nu numai pentru un anumit nivel de calitate, dar şi pentru un preţ competitiv. Între altele, pentru că mâna de lucru este de opt ori mai ieftină în Chile decât în Franţa (cca. 1,30 Euro/oră, comparată cu 10 Euro/oră în zona Bordeaux!). Ceeace dă, după spusele lui Pascal Coste, responsabilul sectorului alimentar la ambasada Franţei din Santiago de Chile, “un inegalabil raport între calitate şi preţ”.

Bineînţeles că apariţia acestor inamici nedoriţi pe piaţa internaţională, dominată în trecut de vinurile europene şi mai ales franceze, nu a fost primită cu aplauze de cei care o controlau.

Conflictul generat, depăşind graniţele unei simple afaceri comerciale, a devenit simbolul luptei între două civilizaţii: pe de o parte cei care avansează sub drapelul mondializării şi globalizării, urmând modelul american al vinurilor “fără suflet”, standardizate după gustul mediu al necunoscătorilor, şi, pe de altă parte, cei care se bat pentru a salva vinurile de “terroir” (locale), rezultatul unei meserii transmise din tată în fiu, după imaginea unui loc şi a unei tradiţii.

Este, cel puţin, ideea simplificatoare pe care încearcă s-o vehiculeze liderii producţiei viticole tradiţionale, din sudul Franţei! La sfârşitul anului 2004, a fost prezentat pe ecranele franceze filmul “Mondovino”, realizat de Jonathan Nossiter. Acest tânăr regizor a colindat timp de un an şi jumătate trei continente pentru a întâlni, discuta, analiza situaţia vinului în lume cu nenumăraţi lideri de opinie. Mai apoi, a lucrat timp de trei ani la montajul acestei “fresce”, care a fost prezentată la Festivalul filmului din Cannes în 2004. Numai în Franţa, filmul “Mondovino” a atras deja mai bine de 250 000 spectatori. Premiera în Italia este programată pentru luna martie/aprilie şi DVD-ul, sub forma unui serial de zece ore, va fi prezentat la televiziunea franceză şi comercializat, în curând.

Bine înţeles că nenumăratele comentarii, adevăruri evidente, cuvinte de duh, erori de langaj colecţionate de autorul filmului au şocat şi enervat pe cei care trăiesc în lumea vinului. Reacţiile au fost, de altfel, imediate. Una dintre societăţile de televiziune franceze a refuzat să prezinte filmul, se pare, ca urmare a presiunilor venite din regiunea Bordeaux. Se vorbeşte de un proces, care ar fi intentat de viticultori, realizatorului, iar una dintre familiile producătoare de vin din Toscana, l- ar fi ameninţat că va împiedica lansarea în Italia, dacă nu modifică montajul, după avizul lor.

Este şi normal, dacă ascultăm numai una din frazele pronunţate chiar dela începutul filmului: “Le vin est mort!”.

Cel care pronunţă aceste cuvinte, sinonime de blestem, este Aimé Guibert, unul din cei mai reputaţi viticultori din regiunea Languedoc. După cum scrie Bernard Burtschy în ediţia 2005 a renumitului ghid gastronomic “Gault-Millau”, “în numai 25 ani Aimé Guibert a propulsat acest “terroir” dela neant la firmamentul mondial”. Este vorba de proprietatea “Mas de Daumas Gassac”, aflată la Aniane, în inima zonei viticole a Languedocului, la numai 30 km de Monpellier. E drept că succesul lui se bazează pe producţia unui vin de calitate, rafinat şi cu o prezentare modernă, dar mai ales de o regularitate ireproşabilă.

Însă reputaţia locală a producătorului a fost creată, mai ales, de bătălia câştigată împotriva grupului american Mondavi, care dorea, acum câţiva ani, să se implanteze cu o producţie de massă în Languedoc, tocmai la Aniane. Printr’o alianţă, s’ar putea zice, contra naturii, cu primarul comunist local şi jucând în mod abil cu sentimentele de frică ale micilor producători locali în faţa monstrului american, Aimé Guibert a reuşit să’l pună pe fugă, făcându-l să abandoneze proiectul francez, în favoarea unei alte implantări europene. O victorie “à la Pyrrhus”, care a scos din lumea circuitului mondial al vinului o regiune agricolă sinistrată!

Astăzi, în filmul lui Jonathan Nossiter, Aimé Guibert persistă şi semnează: “Vinul e mort şi nu numai vinul, dar şi fructele, brânzeturile…”. Explicaţia vine în continuare: “Vinul este o legătură aproape religioasă între om şi elementele naturale, cu imaterialul. A face un vin bun este o meserie de poet.” Cu alte cuvinte, o mare societate este condamnată să facă un vin standard, “fără suflet”, care nu se poate adresa, dacă ne gândim bine, decât unor consumatori cu acelaşi profil: inculţi (cel puţin în domeniul vinului) şi fără suflet.

Oare chiar aşa o fi? Să luăm, din nou, exemplul vinurilor chiliene. Principalele soiuri de viţă cultivate în Chile pentru producerea vinului roşu sunt Cabernet Sauvignon şi Merlot, provenite din Franţa, din regiunea Bordeaux.

Rezultatul vinificării lor, cele două soiuri fiind foarte asemănătoare şi complectându-se reciproc, au dat vinurile cele mai renumite din Chile, apreciate pe plan mondial. Însă vinurile bazate pe Cabernet Sauvignon şi Merlot din Chile nu au nimic specific ţării lor de producţie. Vinuri asemănătoare pot fi găsite în Franţa, Italia, Bulgaria sau Statele Unite.

În 1994, cu ocazia celui de-al “VI-lea Congres Latino-american de viticultură şi œnologie” desfăşurat la Santiago de Chile, ampeleograful Jean Michel Boursiquot din Montpellier a făcut senzaţie anunţând că cea mai mare parte din strugurii consideraţi în Chile ca fiind “Merlot”, erau, de fapt, “Carmenère”.

Acest soi de viţă, de origine franceză, a dispărut cu desăvârşire în Franţa, ca urmare a epidemiei de filoxeră din secolul XIX. În Chile, datorită protecţiei naturale –ţara e mărginită de deşertul de nisip Atacama spre nord, de cordiliera andină spre est şi de Oceanul Pacific spre sud şi vest- au supravieţuit, neatacate de filoxeră, soiurile de viţă de vie nemodificate, aşa cum existau ele înainte de criza de acum mai bine de un secol. Carmenère, provenit din regiunea Bordeaux, este o plantă cu frunze uşor diferite ca formă, luciu şi culoare faţă de Merlot, şi care produce un vin de culoare roşie violacee, cu o aromă cu “note de fructe roşii, pământ umed şi mirodenii. (sic!) Taninul său este mai suav şi mai agreabil decât cel prezentat de Cabernet Sauvignon şi, mulţumită notei sale vegetale, e mai elegant decât Merlotul. Produce un vin de corp mediu, care se bea cu uşurinţă”. Iată deci că acum chilienii au găsit o “specialitate”, care îi poate diferenţia pe piaţa internaţională! Şi oenologii chilieni nu s’au înşelat. Se consideră că, în mai puţin de zece ani, 70% din vinul roşu chilian va fi “carmenère”, care va deveni în întreaga lume “el vino chileno!”

Mai mult decât atât. Orice amator de vin alb care a călătorit prin lume, a întâlnit de nenumărate ori celebrul “Chardonnay californian”. Devenit un “standard”, primul soi de vin alb vândut în lume, din punct de vedere al cantităţii, Chardonnay-ul după modelul californian, copiat mai apoi în America de sud, a devenit un vin uşor de recunoscut, nu numai datorită culorii lui aurii, dar mai ales gustului de lemn de stejar caracteristic. Rezultatul succesului mondial al acestui vin, a fost plantarea fără limite şi tratarea în mod identic a milioanelor de hectolitri de vin, vândute în lume sub numele de “California Chardonnay”. De aceea, în ultimii ani, câţiva specialişti ai vinurilor de masă din Statele Unite îi implorau pe amatorii de vin, în articolele lor, să bea “orice, numai Chardonnay nu”.

Eric Asimov, într’un articol din rubrica “Travel” a cotidianului International Herald Tribune datat 8 noiembrie 2004, îşi intitulează cronica: “Chardonnay is back”. “Dar trebuie să vă fac o mărturisire. De aproape un an am băut o mulţime de sticle de California Chardonnay. Nu numai că le-am băut, dar chiar le-am sorbit picătură cu picătură.” Şi continuă: “Nu eu m’am schimbat, ci vinul!”, explicându-ne că un grup de viticultori californieni au decis să se dirijeze înspre vinuri simple, amintind gustul autentic al chardonnay-ului, lăsând de o parte efectele gustative publicitare şi de massă, pe care le numeşte “muzică de fanfară”.

Urmează, pe două coloane, analiza detailată a vinurilor produse de vreo zece crame din California, fiecare dintre ele prezentând un Chardonnay personalizat, debarasate de moda butoaielor sau aşchiilor de stejar folosite în ultimii ani, o adevărată întoarcere la origini.

În concluzia articolului, autorul spune: “Să creezi un vin care are gustul floricelelor de porumb cu sos de ananas şi vanilie, poate fi o mare realizare, dar când strugurii şi originea lor devin de nerecunoscut, sub complexitatea unei măşti, am pierdut ceva important.”

Poate că cel mai interesant în această enumerare de crame pe care le-am putea numi “the new vinemakers” este că, printre numele citate, se găseşte şi… Robert Mondavi, despre al cărui Chardonnay autorul spune că “era atât de vivace că aveam chef să-mi ling buzele. Sau, după cum spun francezii: te îndeamnă să mai deschizi o sticlă!” Acelaşi Mondavi despre care Aimé Guibert susţinea că fabrică vinuri… descărnate şi globalizate!

Aş îndrăzni însă să spun, parafrazând afirmaţia unui om politic francez: “M. Guibert pune întrebări corecte, la care dă răspunsuri greşite!” Iată de ce: La Montalcino, un orăşel din centrul Italiei, în regiunea Toscanei, s’a deschis nu de mult un muzeu dedicat specialităţii locale, vinul “Brunello di Montalcino”. Acest muzeu, aflat într’o zonă turistică pe unde trec mai bine de un milion de vizitatori în fiecare an, prezintă scene din viaţa de toate zilele a localnicilor de-a lungul istoriei. Neaşteptat într’un muzeu dedicat vinului!

“Ceeace vrem să arătăm noi, este legătura între vin, teritoriu şi cultura noastră”, spune Stefano Cinelli Colombini, unul dintre cei mai importanţi viticultori din regiune.

Montalcino are o istorie milenară şi o tradiţie tot atât de veche în domeniul culturii viţei de vie. Numai că în ultimii ani, dintre cei 300 producători de vin din regiune, jumătate sunt străini, la fel ca şi jumătate din locuitorii orăşelului. Dacă vor să salveze tradiţiile locale, şi o dată cu ele şi specificitatea vinului produs, locuitorii toscani trebuie să amintească celor 500 000 vizitatori anuali ale cramelor, de unde vin şi ce tradiţii au. Mai mult decât atât, dacă vor să limiteze căderea exporturilor de vin italian (10% în ultimii ani) singura soluţie este să găsească un mod de a personaliza producţia.

Este exact ceea ce a făcut un producător de vin din Apulia, Academia dei Racemi, când a dat în grădina lui peste un soi de struguri uitat de toţi: “Ottavianello”. Mai degrabă decât să’l amestece cu alte soiuri, acest producător a decis să-şi creeze o “marcă” personală. Astăzi el mizează pe acest vin, reprezentativ pentru regiunea lui, ca să recupereze nivelul exporturilor către Statele Unite, care au diminuat cu 30% în ultimii ani.

“Soiul acesta de struguri are gustul teritoriului nostru. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Cabernet. E francez. Nu ne poate reprezenta”, spune Cosimo Spina, un viticultor din regiune. De unde ideea, tot mai împământenită, că în fond, când vinzi un vin, faci, de fapt promoţia unei regiuni, cu obiceiurile, tradiţiile, clima, natura ei şi tot ce o reprezintă.

Pentru că oamenii, de fapt, trebuie să ştie ce beau. Sau, după cum spune Stefano Colombini: “Când cumperi un vin italian, cumperi o părticică din cultura Italiei, într’o sticlă.”

Este, probabil, într’o formulă concisă, soluţia crizei vinului european!

Adrian Irvin Rozei, Bezièrs, Santiago, Florenţa, ianuarie 2005

P.S.: Şi vinurile româneşti în această panoramă mondială a viticulturii?

Iată încă un domeniu în care “totul rămâne de făcut”, în România. Nu pentru că tradiţia sau piaţa ar lipsi, ci pentru că este evident că cincizeci de ani de distrugere sistematică a obiceiurilor şi a cunoştinţelor acumulate de-a lungul secolelor, nu se pot compensa în câţiva ani.

România se află astăzi pe locul opt printre consumatorii de vin din lume în cantitate, imediat după Spania şi Marea Britanie, cu 2,3% din piaţa mondială ( Franţa, prima piaţă în volum, reprezenta 13,9% în 2003). Trebuie însă să vedem ce fel de vin se consumă!

În perioada comunistă, când autorităţile se mândreau cu o producţie de 10 milioane de hectolitri şi cu locul şase între ţările producătoare de vin din lume, principalul client era lagărul socialist, care nu aveau o mare posibilitate de a alege între diferitele vinuri oferite. Rezultatul este că, în loc să favorizeze calitatea, producţia românească de vin urmărea numai aspectul cantitativ şi facilitatea. Cea mai bună dovadă este producţia aberantă de vinuri albe în regiuni tradiţional consacrate vinului roşu, cum ar fi, de exemplu, la Dealu Mare.

În acelaşi timp, vinurile produse, în general cu o cantitate mare de zahăr de 15 g la litru, nu corespund cererii internaţionale. Ca să nu mai vorbim de vârsta viţei, uneori de mai bine de treizeci de ani, sau de instalaţiile de vinificare, învechite şi uzate până la os.

Poate de aceea, şi datorită puterii de cumpărare scăzute a populaţiei, mai întâlneşti deseori şi astăzi nenumărate regiuni unde se bea aşa zisul “vin de ţară”, de cele mai multe ori o poşircă infamă, chiar şi în zonele de tradiţie viticolă, cum ar fi Târnavele sau Mulfatlarul.

Din fericire însă, lucrurile sunt pe cale de a se schimba. Părerea generală a oenologilor este că România are potenţialul necesar pentru a face concurenţă vinurilor “noilor producători”, cum ar fi Chile, Argentina, Australia sau Africa de sud, şi ar putea deci să cucerească pieţele occidentale cu tot atât succes.

Conştienţi de acest potenţial, câţiva producători mondiali s-au instalat în ultimii ani în România. Este, de exemplu, cazul contelui Guy Tyrel de Poix, al baronului austriac Jakob Kripp, al grupului german Carl Reh sau al societăţii Halewood din Marea Britanie.

Unul dintre aspectele pozitive ale acestor investiţii străine, dincolo de aportul tehnologic şi de formare a cadrelor naţionale, este că implantarea lor s’a făcut în toate regiunile ţării, tot atât de bine la Dealu Mare, la Cotnari, la Drăgăşani sau la Miniş.

Problema imediată este că, în anii ce vin, se consideră că cca. 50% din cele 225 000 ha plantate cu viţă de vie la sfârşitul epocii comuniste, riscă să dispară. Nu pentru că ele nu ar avea potenţialul necesar obţinerii unor vinuri de calitate, ci pentru că producţia lor este depăşită, fie ca randament, fie ca tip de băutură, ba chiar şi ca piaţă căreia i se adresează.

De altfel, în ultimii cincisprezece ani producţia naţională a scăzut cu 5 milioane de hectolitri. Specialiştii consideră că ar trebui replantate minimum 3% din suprafeţele viticole în fiecare an, pentru a face producţia rentabilă. Însă asta înseamnă o investiţie de aproape 10 000 Euro la hectar, greu de suportat pentru micii producători, în condiţiile de azi.

Un aspect pozitiv este că, atunci când efortul necesar pentru a repune vinurile româneşti în circuitul mondial este realizat, soiurile alese sunt specifice regiunii şi reflectă tradiţiile locale.

Este, de exemplu, cazul în regiunea Cotnari. Mulţumită privatizării realizate în anul 2000, cei 230 acţionari, toţi salariaţi ai întreprinderii, încearcă sub conducerea lui Eugen Cojocaru, director tehnic cu 28 ani de experienţă şi stagii de formare în Franţa şi California, să recreeze unul din vinurile româneşti cele mai tradiţionale. Menţionat deja într’un document din 1448, vinul de Cotnari, asemănător cu Tokay-ului unguresc, produs la aceeaşi latitudine, este fabricat din soiuri tipice locale: Grasa, care-i dă un gust armonios şi puternic, Feteasca Albă, cu un gust de mirodenii, exotica Tămâioasă Românească şi Frâncuşa, care-i aduce parfumul florilor de câmp. În ciuda acestor calităţi, vinul de Cotnari -1200 ha, în nordul Moldovei- era cât pe ce să dispară. Astăzi, după intense eforturi de întinerire a plantaţiilor, de modernizare a marketingului şi de promovare a produsului, aproape 20% din producţia cooperativei este exportată în Germania, Japonia, Grecia şi Statele Unite.

Iată deci că şi în România se găsesc oameni care nu cred că “vinul e mort” şi au înţeles, cu ajutorul specialiştilor din lumea întreagă, că viitorul lui stă în mâinile celor ce au hotărât să comercializeze “istoria noastă într’o sticlă”. Le urăm mult succes, pentru plăcerea noastră, a tuturor băutorilor de vin!

—–
Nota 1:
”A bea o picătură este agreabil,
Însă nu trebuie să te rostogoleşti sub masă!”

[Pozele apartin colectiei personale a autorului]