Paris, Vineri, 12 iulie 2002

Când s’a prezentat, acum 15 luni, la auditia pentru un rol în spectacolul « Duel », nimic nu’l predispunea, în principiu, pe Paul Staicu pentru o carieră de umorist.

Afisul unuia dintre spectacole la Paris

Născut la Bucuresti, într’o familie de muzicieni – bunicul său a fost renumitul dirijor de cor, Dumitru C. Botez, iar tatăl lui, cornist si întemeietor al orchestrei simfonice din Constanta, este stabilit si dirijează în prezent în estul Frantei, la Montbelliard – Paul Cristian Staicu a început să studieze pianul la vârsta de 4 ani.

A urmat, în continuare, un drum didactic traditional: scoala de muzică si Conservatorul din Bucuresti, unde a avut ocazia să studieze compozitia cu profesori reputati, precum St. Niculescu, Miriam Marbé si Tiberiu Olah. După cum spune el însusi: « am petrecut vreo 25 ani prin scoli de muzică si conservatoare ».

In acelasi timp si încă din copilărie, Paul Staicu a dezvoltat o pasiune pentru muzica de jazz.

În 1989, ajuns cu mari dificultăti la Paris, Paul Staicu îsi continuă studiile la Conservatorul « National Superieur de Musique », absolvind cu premiul I la compozitie si la jazz.

Mai apoi, stabilit la Paris, Paul Staicu străbate lumea cu recitaluri de muzică clasică sau jazz, prezentate în Franta, Italia, România, Elvetia si Mexic. Era începutul unei cariere traditionale de muzician « clasic »: recitaluri, concerte, profesorat. Ar fi putut continua nestingherit în acest fel, dacă n’ar fi simtit chemarea către un mod de exprimare diferit. O primă etapă, care a durat patru ani, a fost prezentarea unui spectacol « Gershwin », în compania cântăretei Anne Guinaud, cu care a realizat un turneu european, sub egida organizatiei « Jeunesses musicales de France ».

A urmat pregătirea unui disc de muzică de jazz, intitulat « VALAH », care a fost lansat în februarie 2002.

Insă adevăratul « salt calitativ » a fost făcut după ce Paul a fost selectionat de realizatoarea spectacolului « Duel » pentru a juca în această productie împreună cu violoncelistul Laurent Cirade.

Spectacolul demarează sub forma traditională a unui recital de violoncel clasic, acompaniat de pian, dar foarte repede « actiunea » derapează, transformându-se într’un conflict între cele două instrumente. Si bineînteles, foarte repede cele două personalităti ale muzicienilor se înfruntă într’un « duel » necrutător. Personajele devin cât mai diferite, sau poate complementare: un violoncelist atletic, o brută scurtă la minte, împotriva unui pianist mic si agil, cre încearcă în permanentă să-si impună prezenta, repetând de nenumărate ori cuvântul: « solo!».

E poate singurul cuvânt inteligibil pentru marea majoritate a spectatorilor din toată seara. Pentru că Laurent Cirade a inventat o limbă compusă din « borborigme », care îi acompaniază pe ici, pe colo, rolul de violoncelist.

Cât despre Paul Staicu, el a găsit o solutie si mai simplă: de câte ori simte nevoia să se exprime, vorbeste… româneste! Bineînteles că frazele nu au altă functie decât de a da o sonoritate complementară actiunii si, în nici un caz, nu sunt făcute pentru a fi întelese de public. După cum spune Paul Staicu: « Această piesă poate fi jucată oriunde în lume, numai la Bucuresti, nu! Sau în acest caz va trebui să schimb textul, în chineză! »

De altfel, într’o zi la Marsilia, când într’unul dintre schetchuri, Paul repetă cu insistentă: « Cât e ceasul?…Cât e ceasul? », o voce din sală a răspuns: « Sapte jum’ate! ». Spectatorii francezi, care n’au înteles nimic din acest dialog, au izbucnit în aplauze, închipuindu-si că replica face parte din textul piesei.

Portretul “umoristic” al pianistului Paul Staïcu

În această luptă de influentă între cei doi instrumentisti, sunt trecute în revistă toate genurile muzicale posibile: jazz, rock, folk, clasic, iar instrumentele sunt « torturate » în modurile cele mai neasteptate. Astfel, violoncelul transformat în berbec la frigare, devine aliment comestibil, iar pianul se reîncarnează într’un mecanism diabolic, care impune muzicianului să plătească pentru a putea cânta, sub autoritatea invizibilă a unei voci de sinteză.

Însa punctul de onoare a celor doi interpreti, este ca muzica să rămână la nivelul cel mai ridicat. După cum spune Paul Staicu: « Dacă spectatorul închide ochii câteva minute în timpul interpretării unei piese de Bach, nu trebuie să-si dea seama, nici măcar o fractiune de secundă, că pianistul cântă cu cătuse la mâini si legat la ochi! ».

De altfel unul dintre scopurile nemărturisite ale interpretilor este ca, dincolo de performanta fizică si artistică, să atragă noi auditori către sălile de concert. Pentru aceasta unul din mijloace este si cel al efortului fizic exceptional depus de interpretii care cântă în pozitiile cele mai stranii, de sub pian, în mers, ba chiar si învârtindu-se în aer, la câtiva metri deasupra scenei!

Paul Staicu spune: « Eu sunt un sportiv de performantă, de la vârful degatelor, până la încheietura mâinii! ». Ceeace este o formă modestă de a recunoaste « turul de fortă » necesar pentru a cânta la acest nivel, în conditii atât de dificile. Sau după formula eliptică a lui Laurent Cirade: « Ceausescu’s school », o interpretare de maestru, în conditii imposibile.

De altfel, Laurent Cirade, violoncelist clasic de talent, care a mai participat deja la un spectacol de umor muzical, apreciază în mod special, nu numai virtuozitatea interpretilor români, dar si bogătia si varietatea muzicii traditionale românesti. Această apreciere se traduce si prin strălucita interpretare a « Horei Stacatto » de Grigoras Dinicu, sau prin executia unor piese de folclor în maniera buhaiului utilizat de lăutarii din România.

Rezultatul acestor îmbinări atât de neasteptate între clasic si varieteu, între « sport de performantă » si rigoare muzicală, este un spectacol umoristic « desopilant », care s’a instalat în fortă pe scena teatrului parizian Mathurins si probabil pentru multă vreme. Pentru că teatrul afisează « Complet », aproape în fiecare zi, chiar si în plină stagiune estivală, în luna iulie.

« Când vin seara la teatru si aud casierita spunând spectatorilor care asteaptă la coadă: « Pentru astă seară nu mai rămân decât niste strapontine. », mi se umflă inima de bucurie! », spune Paul Staicu.

Probabil că va avea această bucurie încă multi ani si în multe locuri sau tări, pentru că spectacolul prezentat în Franta de sase luni este numai la începutul unui lung drum. Si putem spera, după cum spune Paul Staicu, să’l vedem într’o zi si la Las Vegas, însă numai după ce va fi prezentat la Bucuresti!

Adrian Irvin ROZEI
Paris, iulie 2002