File de jurnal

La începutul anilor ’90, Thomas Carter, fostul ambasador al Canadei în Olanda, Austria, Egipt etc., își ducea viața liniștită de pensionar la Haga.

Cu o ținută impunătoare, un surâs amabil în colțul gurii, cu ochi sclipitori de inteligență, el își petrecea timpul între întâlnirile cu foștii colegi din diplomație și reuniunile bisericii protestante, unde avea o funcție caritativă în comitetul de administrație. Un adevărat « gentleman » à l’anglaise.

Soția lui, Alice Carter Clejan, vara mea, era și ea un personaj respectat în « lumea bună » olandeză. După ce organizase ani de zile seratele « Crucii Roșii » neerlandeze, luase inițiativa creării unui vas ce transporta convalescenții pe canalele din Olanda, lucrase chiar și ca manechin pentru a strânge fondurile necesare în vederea ameliorării situației bolnavilor din țară, ceea ce i-a adus o decorație națională, în ultimii ani își dedicase activitatea animațiilor dezvoltate în jurul ambasadei canadiene.

Cu distincția lor naturală și legăturile țesute cu răbdare în lumea diplomației, se poate spune că acest cuplu reprezenta un model al « bon tonului », ba chiar și arbitrii eleganței din capitala diplomatică a Olandei.

In virtutea unui program devenit lege, în fiecare după-amiază, odată terminată siesta cotidiană, ne regăseam în salonul casei lor, înaine de a merge la o serată, o conferință, un dineu din lumea diplomatică. Atunci, Tom, cum îl numeam noi, ne propunea un aperitiv și, timp de o oră, discutam despre ultimile știri din lumea diplomatică, despre politica națională, despre gesturile și faptele familiei regale olandeze. Mai bine zis, ei discutau, eu fiind mai puțin familiarizat cu aceste subiecte. Insă Alice, ca să mă pună la curent, făcea « apartéuri » în limba română, discuția având loc de cele mai multe ori în engleză, uneori în franceză.

Atunci, Tom așezat picior peste picior, într-un fotoliu confortabil, ne făcea câte un scurt curs de politică internațională, văzută prin prisma experienței lui de diplomat. Eu, așezat în colțul meu, tăceam și ascultam cu smerenie acest discurs !

Ceea ce mă amuza însă nespus era că în mod periodic, Alice intervenea, atrăgând atenția soțului ei că, din cauza poziției « picior peste picior » se întrezărea existența unei jartiere, care menținea șosetele Domnului ambasador ! « Quelle faute de goût ! » Un astfel de accesoriu nu trebuie să apară în public ! Eu, care nu mai văzusem acest obiect de zeci de ani, mă întrebam cum și unde îl mai poate găsi și câți utilizatori ai acestor jartiere masculine mai există prin lume !

*   *   *

Mi-am amintit această anecdotă plimbându-mă prin centrul istoric al orașului Torino.

Mărturisesc că, deși am fost, mai mult în trecere, de câteva ori la Torino, acest oraș nu m-a entuziasmat niciodată !

Față de alte orașe italiene, cu o atmosferă medievală, cu străduțe și palate care respiră amintirea unor secole de istorie acumulată, Torino are o geografie stranie. Străzi ce formează o rețea ce se întretaie în unghi drept, bulevarde largi și trasate cu sfoara, piețe pătrate, înconjurate de case sobre, monocolor… par’că nu seamănă cu Italia mea !

Totuși, de această dată, obligat de construcția programului vacanței mele, am decis să petrec și două zile la Torino.

Drept care am plecat să mă plimb pe străzi, fără o țintă precisă.

Din primul moment am remarcat o specialitate torineză ! Nu, nu vorbesc despre faimoșii « grisini torinesi » ! Ci despre arcadele care însoțesc mai toate străzile din centrul orașului, cum poți vedea « rue de Rivoli », la Paris. Aceste galerii ascund, de cele mai multe ori, magazine multiple și variate. Desigur că nu poate fi vorba de « mall-uri », « supermarket-uri », sau « Giga shop-uri » într-un spațiu atât de limitat. Mai mult, cea mai mare parte dintre aceste magazine mai au încă fațadele lor originale, instalate probabil acum vreun secol ! Poți admira astfel farmacii de epocă, magazine care vând sau ascut…cuțite, patiserii sau brutării « dans leur jus » și, desigur, croitorii ce execută costume la comandă sau magazine de încălțăminte de lux. Printre ele, găsești și magazine de « design » sau mobile comtemporane, ceea ce dă un contrast și mai frapant între stilul vitrinei și conținutul ei !

Astfel am descoperit un magazin de modă care prezenta în vitrină… jartiere bărbătești ! Alături de bretele, accesorii de lux (papioane, butoni de manșetă, pălării « Panama »…) pentru domni și papuci sau mănuși pentru doamne !

« Fondată în 1911, « Cappelleria Regge » este una dintre cele mai vechi din Torino ; când intri, îți pierzi un pic noțiunea timpului, făcând un salt în trecut cu atâtea pălării care redau o atmosferă oarecum « retro ». Inconjurați de un mobilier luxos de epocă, clienții pot găsi o selecție unică de pălării și accesorii pentru domni și doamne, produse cu maximă atenție în atelierele artizanale italiene, precum și cele mai importante mărci engleze și franceze. » spune prezentarea magazinului. Tot acolo poți admira : « o vastă colecție de șabloane din lemn, utilizate cândva în « modisterie », care indică modul în care pălăriile de damă erau confecționate de mână, pe atunci, acum restaurate și prezentate în magazin. »

O scurtă discuție cu vânzătoarea din magazin, mi-a permis să aflu că o pereche de jartiere bărbătești poate ajunge până la 48 Euro ! Scumpă plăcere !

Insă acest magazin nu este singurul exemplu de local istoric în zonă.**

Chiar alături poți vedea faimosul « Caffè Platti », astăzi în curs de restaurare.

« Creat în 1870 ca « Liquoreria Principe Umberto », luându-și din 1890 denumirea de « Caffè Platti »… este unul dintre cele mai bune exemple de prăvălie istorică din oraș care a menținut neschimbate de-a lungul timpului tipologia merceologică ( !), vitrinele și mobilierul. E în realitate și azi un bar patiserie cu elemente de stil tardiv « Liberty », geamuri și oglinzi gravate, banchete și dulapuri în lemn de nuc cu decorații din alamă în stil Louis XVI. »

Am înțeles deci că la Torino nu trebuie să cauți aceleași « monumente » ca la Roma sau Milano. Că există o specificitate « ottocento », larg distribuită pe străzile și bulevardele orașului.

Ba chiar mai mult ! Asamblajul decorativ/arhitectural « trecut/prezent » nu datează de azi, de ieri, pentru că unele imobile « Liberty » se învecinează cu altele « Art Déco », separate, uneori, de o biserică barocă ! Și asta de mai bine de o sută de ani ! Excelent exemplu pentru contemporanii noștri care se tem de « gestul arhitectural » și de « lipsa de unitate » în urbanistică !

Adrian Irvin ROZEI, Torino, iunie 2015

*« Honi soit qui mal y pense » (« honi » cu un singur « n » !) : « Rușine celui ce gândește la rele ! » este deviza « Ordinului Jartierei » și a suveranului Angliei.

Mai multe explicații au fost propuse privind originea acestei fraze. Cea pe care o prefer personal, se referă la un bal dat de regele Angliei, în timpul căruia favorita lui și-ar fi pierdut jartiera, dansând. Cu un gest elegant, regele Eduard III, ar fi recuperat-o și prins pe picior, pronunțând această frază ! Fapt cert este că până astăzi, regina poarta emblema ordinului pe braț, iar regele, la picior !

** Acum vreo 30 ani am desoperit o asociație intitulată : « Locali storici d’Italia ». Pe numai două pagini, erau listate magazine, restaurante, patiserii, hoteluri… din întreaga Peninsulă italiană cu decoruri de epocă, încă în activitate. Am început să le caut, să le frecventez, să le fotografiez cu ocazia repetatelor mele vizite în Italia. Cele două pagini au devenit, în puțină vreme, o broșură, mai apoi un fascicol, pe urmă o carte. Localurile s-au extins chiar și la New-York, alt pretext pentru voiaje… în America !

Astăzi, sunt mai bine de 200 !

Insă broșura, la început oferită gratis, a devenit « de cumpărat », după care a dispărut ! La ultima mea vizită într-un asemenea local, mi s-a răspuns :

« Suntem pe net ! »

Numai că eu prefer s-o pot răsfoi, studia, analiza.

« Suntem vechi, Domnule, suntem vechi ! » (Craii de Curte veche !)