Locuri de memorie din Paris

„Le Marais” este unul dintre cele mai vechi cartiere din Paris.

Nu pentru că ar fi fost amenajat de demult, fiindcă aşa cum se prezintă el astăzi, nu datează decât din secolele XVII sau XVIII, pe când alte zone ale oraşului au chiar două milenii de existenţă, ci datorită atmosferei ce domneşte aici şi care aminteşte viaţa cetăţii dinnainte de transformările urbanistice aduse de baronul Haussmann acum 150 ani.

În acest cartier nu întâlneşti bulevarde largi, în linie dreaptă, cu perspective de sute de metri, ci o reţea de străduţe strâmte, mărginite de zeci de „hoteluri particulare” care amintesc dezvoltarea oarecum anarhică a oraşului acum trei secole, când o regiune mlăştinoasă a fost asanată şi transformată în zonă rezidenţială. Atunci au fost construite de către puternicii zilei clădiri de piatră, care se sprijină pe bolţi încovoiate unde puteau fi înmagazinate cele necesare pentru ca întreaga familie să supravieţuiască unui asediu eventual de câteva luni. Pe atunci, familiile nobile, în sensul larg al cuvântului, nu se compuneau numai din câteva persoane, ci din zeci de rude, servitori, meşteşugari, preoţime sau escortă, care roiau în jurul stăpânului casei.

Numai că încet-încet, moda a făcut ca zona de lux a capitalei franceze să se deplaseze spre vest şi majoritatea caselor să fie abandonate de către proprietarii bogaţi. Cum natura are „oroare de vid”, aceste palate luxoase în secolul XVIII au fost în mod progresiv ocupate de imigranţi atraşi de „Oraşul-Lumină” la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Mare parte dintre ei erau evrei, provenind din ţările Europei Centrale, veniţi în urma pogromurilor sau în căutarea unei vieţi mai bune. Uneori, cartierul evreiesc care s-a dezvoltat atunci, nu era decât o etapă în lungul drum spre America, ţara tuturor speranţelor. Însă mare parte din aceşti imigranţi s-au instalat definitiv aici. În mijlocul zonei s-a dezvoltat un adevărat „Stat în Stat”, formând chiar şi un loc de întâlnire numit „Pletzel” (mica piaţă), după modelul orăşelelor din Polonia, Ucraina sau din nordul României de azi, aşa numitul, acum un secol, „Idişland”.

Desigur că limba vorbită în acest cartier a devenit încet-încet predominant idişul, deşi limbile din ţările de origină ale celor veniţi – poloneza, rusa, româna – continuau a fi practicate. Şi o dată cu ele dăinuiau şi tradiţiile – culinare, vestimentare, culturale – ale ţărilor est-europene. Tot atunci au apărut nenumărate ateliere în care se fabricau, de cele mai multe ori, textile, haine, stofe şi pânzeturi, care ocupau camerele şi saloanele fostelor palate. Alături, magazii sau magazine, stocau sau desfăceau produsele tradiţionale de băcănie sau îmbrăcăminte cu care aceşti recenţi locuitori ai oraşului erau obişnuiţi de acasă. Pe ici, pe colo, s-au instalat şi nenumărate sinagogi, de toate mărimile, de la camerele unde intrau cu greu 10 bărbaţi, până la edificiile moderne construite de un Guimard.

Tot aici înflorea şi cultura evreiească transpusă din Europa Centrală vehiculată de jurnalele în limba idiş, de cărţile de tot soiul, ba chiar şi de muzica klezmer îndrăgită de imigranţi.

Epoca de aur a acestei lumi s-a situat între cele două războaie mondiale. Anii conflagraţiei internaţionale au depopulat cartierul prin deportări masive, urmate de emigraţia înspre Israel sau America. La începutul anilor ’60, o nouă imigraţie evreiască, de provenienţă din Africa de Nord, a modificat încă o dată aspectul zonei.

În al şaptelea deceniu al secolului trecut, când ministrul Culturii, André Malraux a început acţiunea de reabilitare a vechiului Paris, infrastructurile şi aspectul cartierului rămăseseră neschimbate de aproape un secol. Numai că lipsa de mijloace a locuitorilor îl transformase într-un fel de zonă sordidă unde cu greu puteai recunoaşte splendorile arhitecturale de altă dată.

Odată cu reabilitarea clădirilor vechi, începută acum 40 ani, dar care nu este încă în întregime terminată, structura socială a zonei s-a schimbat şi ea. Micile ateliere unde lucrează o lume de imigranţi, la limita legalităţii, astăzi turci sau africani, lasă pe zi ce trece locul centrelor culturale, muzeelor, organizaţiilor nonguvernamentale, ba chiar şi apartamentelor luxoase, protejate de enorme porţi care nu se deschid decât când cunoşti codurile secrete. Chiar şi micile prăvălii, altădată accesibile până seara târziu, devin în ultimii ani magazine de lux, de îmbrăcăminte sau încălţăminte, care nu au nicio legătură cu ceea ce scrie pe faţadele lor. Pentru că aceste faţade, fiind clasate, pot fi restaurate, dar nu modificate. Aşa că uneori poţi avea surpriza, cum ar fi în „rue des Rosiers”, în spatele faţadei pe care scrie „Hamam”, de a găsi un magazin de îmbrăcăminte! Şi care, în plus, datorită evoluţiei rapide a modei, îşi schimbă profilul odată la doi, trei ani! Până şi unul din stâlpii cartierului, celebrul restaurant “Goldenberg”, unde când te apuca nostalgia alergai să mănânci un ardei umplut sau un strudel cu mere, s-a închis acum câţiva ani şi ne putem teme că va deveni cine ştie ce magazin de desfacere a produselor chinezeşti. Dacă nu cumva, Doamne fereşte, se va deschide în locul lui vreun Mc Donald’s!

De aceea, când am descoperit acum un an o nouă firmă, intitulată “Train de vie” în strada „des Ecouffes”, m-am grăbit să rezerv o masă în noul restaurant. Cu atât mai mult cu cât cunoscusem câţiva ani mai înainte, sub acelaşi nume, tot în acelaşi cartier, un local care îmbina gastronomia Europei Centrale cu diferite activităţi culturale din întregul continent.

În acest local puteai găsi, în afara ardeilor umpluţi şi a strudelului cu mere mai sus pomeniţi, o pivniţă boltită unde se succedeau de-a lungul săptămânii muzicieni klezmer, ladino sau ţigani, lecturi din literatura Europei Centrale sau a Africii de Nord, dezbateri istorice sau filozofice între intelectuali din diferite ţări sau tendinţe politice.

Numele localului amintea titlul filmului realizat de Radu Mihăileanu intitulat “Trenul vieţii”, care a aruncat o lumină nouă asupra dramei diferitelor populaţii prigonite din Europa Centrală în perioada celui de al Doilea Război Mondial.

Noul „Train de Vie”, animat tot de Claude Berger, ca şi în trecut o personalitate polivalentă care dezvoltă o idee pe minut, se inserează şi mai bine în peisajul tradiţional din cartier, făcând să retrăiască atmosfera evreiască a ghettoului din anii ’30, modernizată însă de influenţele zilelor noastre, pentru că acompaniamentul muzical este realizat de doi fraţi romi veniţi din Muntenia, iar bucătăria şi serviciul de câteva fete sosite de pe plaiurile Moldovei.

Să-l lăsăm însă pe Claude Berger să ne povestească cum a ajuns să creeze acest loc de memorie în care se topesc diferite culturi est-europene:

A.I.R.: Unde sunteţi născut, care e începutul istoriei Dvs. şi cum aţi ajuns la muzica pe care o prezentaţi azi?

Claude Berger: Bunica mea era originară din România, Galaţi – Brăila, regiunea Dunării de Jos. S-a născut la Galaţi, dar a trăit la Brăila. Străbunicul meu era un hassidim [1] foarte pios şi el a transmis bunicii mele o puternică cultură iudaică. Soţul ei, care venea de la Lvov, Lemberg în germană, îşi petrecuse copilăria la Berlin şi Viena, ceea ce îi dăduse o cultură variată, însă tradiţional evreiască după cum cereau obiceiurile de pe atunci.

Vorbesc mai ales despre bunicii mei pentru că pe părinţii mei i-am cunoscut foarte puţin: mama mea a murit în timpul războiului, iar tatăl meu era un fel de bandit. Era foarte puternic, fizic vorbind, şi după moartea soţiei lui a devenit paznic într-un bordel. Până la urmă şi-a refăcut viaţa cu o femeie din acel bordel… Ea era poloneză, nu era evreică şi avea deja trei copii. În timpul războiului trăiam separat de el, cu atât mai mult cu cât era mai toată vremea în puşcărie. Cum îi plăceau femeile şi maşinile scumpe, a fost acuzat că ascundea lucruri furate şi că făcea tot felul de matrapazlâcuri.

Influenţa morală a bunicilor era atât de puternică încât forma lui de revoltă se manifesta prin dorinţa de „a face pe banditul”. Însă cum era un rege al seducţiei, te putea vrăji azi ca să-i împrumuţi bani şi mâine să uite să ţi-i înapoieze.

Am crescut deci impregnat de cultură românească, pentru că bunica mea ne educase în spiritul muzicii: tatăl meu era violonist şi cânta muzică ţigănească spre disperarea bunicii care vedea că e talentat, dar că nu voia să facă niciun efort.

Şi eu am fost educat în spiritul muzicii idiş şi ţigăneşti. La numai trei ani cântam “bubliciki”. Mă suiam pe masă şi cântam cântece în idiş. Fraţii şi surorile mele, care aveau cu mai mult de opt ani decât mine, cunoscuseră perechea părinţilor împreună; pentru ei absenţa părinţilor era o pierdere, pe când pentru mine era o ocazie de a mă apropia de bunici, cu care trăiam ascuns, deci într-un “face à face” permanent.

În acelaşi timp, bunica insista “eu nu sunt mama ta”, însă îmi interzicea să-mi plâng mama pe care o văzusem pe patul de moarte la spital, când aveam numai trei ani. Trebuia să fiu “ ein mentch ”[2], cum se spune în idiş.

Bunica mă împingea veşnic înainte! M-a trimis la şcoală cu acte false, până când am fost chemat de directorul care mi-a spus: “Eşti evreu?” I-am răspuns: “Nu, nu sunt!” “Aşteaptă să chem poliţia şi o să vedem!”

Altădată m-a trimis să vizitez Parisul cu o mătuşă în plin război. La întoarcere am dat peste un baraj de S.S. şi mătuşa mi-a spus să mă năpustesc în ei că altfel ne arestează şi aşa am făcut.

În tot acest timp simţeam că trăiesc evenimente excepţionale. Deci îmi spuneam că mai târziu voi scrie. Când eram ascunşi, singurul refugiu era „cuvântul ebraic”, rugăciunile făcute pe ascuns – polul de rezistenţă cotidian. Aveam sentimentul că voiau să distrugă acest simbol al cuvântului pe care bunicii mei se luptau să-l salveze. Voiam deci să fac studii literare, însă în acelaşi timp mi-era frică de faptul că ele duc la o viaţă de mizerie.

Deja la 14 ani începusem să lucrez, eram brocanteur în cartierul evreiesc din Paris, unde sunt născut şi unde am purtat steaua galbenă în timpul războiului. Cum fusesem alungat tot atunci din şcoala franceză, pentru că intrasem cu acte false, m-am decis să urmez o profesiune medicală, care trebuia să-mi permită să-mi câştig viaţa în mod decent, păstrându-mi în acelaşi timp spiritul, pentru că mi-era frică să nu pierd bagajul acumulat prin studiile făcute cu bunicul meu, sub influenţa universităţii franceze.

Îmi amintesc că bunicul meu insista: „Trebuie să-l citeşti pe Heine!” „De ce, nimeni nu-l cunoaşte!” „Nu, dacă francezii nu-l cunosc, nu înseamnă că nu e un mare scriitor!” Şi mă simţeam vinovat de această necunoaştere.

Am decis deci să fac studiile de tehnică dentară.

În acelaşi timp căutam o formă de scriere de tip dialectic, marcat fiind de teoria lui Lukas privind «scrierea burgheză». Mai târziu mi-am dat seama că modul de a scrie evreiesc este tot ce poate fi mai dialectic.

În anii ’50 – ’60 eram un revoltat. Am căutat să dau o formă acestei revolte împotriva mizeriei, împotriva fascismului, drept care flirtam cu teoria marxistă, însă în care nu găseam răspunsurile căutate.

Pe urmă s-a dezlănţuit războiul din Algeria şi m-am opus politicii Partidului comunist, care pentru mine nu era clară, nici destul de radicală. Drept care, fiind dentist, am plecat şi am lucrat gratis în Algeria şi în Africa. Cum nu voiam să particip la acest război, m-am luptat ca să fiu reformat în neuropsihiatrie, sub pretext că eram traumatizat şi asocial. Rezultatul a fost că am fost închis cu torţionarii, din care unii erau de-a dreptul nebuni. Asta mi-a permis să înţeleg multe lucruri, închis fiind timp de doi ani, în plină tinereţe. Ca rezultat, am făcut legătura între tortură şi exterminarea evreilor. Am studiat tematica creştină din Evul Mediu în care se afirma că-l torturezi pe cel pe care mai ai o şansă să-l salvezi, pentru că astfel îi scoţi diavolul din corp! În schimb, pe evreu îl arzi în totalitate. Însă Voltaire, deşi îi considera ca pe “cea mai mare dezonoare a pământului”, afirma totuşi că nu trebuie să-i arzi! O mică nuanţă!

Am început să scriu, căutând forma mea de expresie materialistă.

În mai ’68, cunoşteam atât de bine lucrările lui Marx sau Lenin încât eram capabil să analizez critic pe Lenin din punctul de vedere al lui Marx. Demonstram că stânga n-a citit opera lui Marx sau, în tot cazul, că n-a înţeles nimic din ea. Am scris o carte [3] în care făceam critica leninismului şi a capitalismului de stat, deci a “salarialismului”. Această carte a avut un oarecare răsunet în 1974 şi a devenit cartea de căpătâi a căpitanilor portughezi care au răsturnat regimul lui Salazar.

Tot atunci am fost invitat la congrese internaţionale, am avut pagini întregi de comentarii în „Libération”, într-un cuvânt eram “antigauchist”-ul recunoscut din punct de vedere al emancipării sociale antisalariale.

Pe urmă am început să-mi deschid „valizele evreieşti” spunându-mi că în adolescenţă voiam să scriu literatură. Am scris deci un roman [4], care acum e la a doua ediţie. Între timp continuam activitatea de dentist pentru că-mi place să îngrijesc oamenii.

Mai apoi am scris o altă carte, care reprezintă o critică a operei lui Marx din punctul de vedere al iudaismului. Aici explic o trăsătură a lui Marx, care n-a înţeles ce este “salariatul” care bazează acumularea abundenţei pe extinderea continuă a pieţii muncii. Cu cât e mai bine valorizată piaţa muncii cu atât ea e mai extinsă. În consecinţă, stânga conduce la un capitalism de stat, deci un salariat de stat care e mai periculos decât salariatul privat, pentru că reintroduce munca forţată, mai rău decât cea practicată în secolul XV, care a condus de asemeni la o dictatură.

Rezultatul este ceea ce am văzut în lumea comunistă contemporană, care a creat salariatul dispus să se prostitueze pentru un preţ de mizerie, ca astăzi în China sau fosta Uniune Sovietică. După ce o întreagă perioadă de timp au încercat să-i facă să se mulţumească din ideologie şi acum sunt disponibili pentru a fi livraţi de piaţa muncii. Astfel marxiştii au devenit cei mai buni agenţi ai capitalismului! Cu cât insistaţi spunând că muncitorii trebuie să câştige mai mult, fără a fi împotriva ridicării nivelului de trai, cu atât îi împingeţi pe capitalişti să caute mână de lucru mai ieftină, sau maşini mai productive, deci spre o extindere a pieţii muncii. Când spun că luptă pentru drepturile muncitorilor e de fapt un discurs ideologic, la fel ca Lenin sau Stalin care afirmau că vor să construiască socialismul. E numai o mască menită să ascundă dezvoltarea pieţii de muncă. Când afirmă că apără interesele muncitorilor şi drepturile imigranţilor, de fapt ei se luptă pentru lărgirea concurenţei pe piaţa mâinii de lucru, fără să ţină cont de diferenţa între forma de cultură a muncitorilor. Şi când se vor trezi, ca în Olanda, cu mai mult de 10% de musulmani care în curând vor institui ”Şaria” şi îi vor elimina pe cei cu care nu sunt de acord, atunci vor înţelege.

A. I. R.: Cum a condus această activitate, mai degrabă ideologică sau spirituală, la cea de azi, în domeniul „restaurantului cultural”?

C. B.: La un moment dat am avut probleme cu fiscul în cadrul activităţii de dentist. Şi cum simţeam o mişcare de dispariţie a culturii evreieşti aşkenaze, mi-am propus să creez un loc de întreţinere a acestei culturi, însă un local bazat pe convivialitate, pentru că toate celelalte locaşuri de memorie aşkenază sunt bazate pe ideologie. Ele sunt o emanaţie de la BUND [5], sau de limbă idiş, sau pentru Israel. Eu am o cultură evreiască în sens larg, nu numai aşkenază. Deci doream să creez un loc de menţinere a acestei culturi, fără să cad în extremele unui laicism de stânga, şi care să poată difuza cultura evreiască în toate dimensiunile ei – spirituală, culturală, muzicală, chiar şi gastronomică.

La început am creat acest loc pe rue de la Verrerie, acum opt ani. Deşi n-aveam experienţa restaurantelor, nici cea a unui local cultural, am învăţat cum funcţionează. Pe urmă am închis timp de patru ani. Aici am deschis acum treisprezece luni, în ianuarie 2007. Acest loc era înainte de război o băcănie.

A. I. R.: Este vreo diferenţă între publicul de aici şi cel din rue de la Verrerie?

C. B.: Aici avem un public mai vast, pentru că avem turiştii care vin să viziteze cartierul evreiesc, aşa că avem un contact spontan cu evreii din întreagă lume.

A. I. R.: De unde a venit ideea de “Train de Vie”?

C. B.: Ideea mi-a venit în acelaşi timp cu premiera filmului creat de Radu Mihăileanu. Pentru numele localului i-am cerut acordul. De la început pentru mine “Train de vie” se opune „trenului morţii”. Iudaismul este „Dereh ha-haim” (Drumul vieţii în ebraică). Eu am ales acest nume şi iată că apare filmul cu acelaşi nume! Filmul vehiculează aceeaşi idee: vorbeşte despre “cei pe care voiau să-i omoare” şi nu despre „cum voiau să-i omoare ”. „Cum voiau să-i omoare” înseamnă să-ţi scoţi batista! Toată lumea a făcut-o! Mai important este ce voiau să omoare. Dacă vrem să continuăm existenţa lor trebuie să cunoaştem şi să menţinem ceea ce ei voiau să distrugă. După părerea mea acest fenomen este central în Occident: vechea înfruntare între concepţia Romei şi cea a Ierusalimului. De aceea am ales acest titlu. L-am întrebat pe Radu Mihăileanu dacă nu vedea vreun impediment.

În celălalt local, aspectul cultural era mai variat. Acolo aveam o sală pentru activităţile artistice distinctă de restaurant. Inconvenientul era că prezentam artişti care voiau să se producă în public, mai degrabă decât să transmită un mesaj cultural.

Aici problema vine de la faptul că de cele mai multe ori artiştii nu vor să cânte în timp ce spectatorii iau masa. Pe de altă parte, spectacolul singur nu poate întreţine un astfel de local, care trebuie să se sprijine pe latura gastronomică. Deci trebuie să găsesc artişti care acceptă să se producă la o oră fixă, când spectatorii au terminat cina.

Pentru a extinde activitatea culturală doresc să deschid un „café-philo”, pentru că revistele şi cărţile se vând mai ales cu ocazia acestei activităţi.

Am deja contacte cu Michel Taube şi un grup klezmer pe care i-am prezentat duminică după amiază.

A. I. R.: Cum aţi ajuns la acest mariaj evrei / ţigani?

C. B.: Pentru că am fost crescut în spiritul dragostei pentru muzica ţigănească. Poate că era o trăsătură proprie bunicii mele, însă nu făceam nicio deosebire între cele două forme de cultură care făceau parte din acelaşi patrimoniu. Bunica mă ducea în fiecare duminică pe Marile Bulevarde unde ascultam orchestra ţigană a lui George Sterea, care era român, imediat după război. Şi am fost crescut în această ambianţă.

A. I. R.: Ce aduce în plus prezenţa muzicienilor ţigani?

C. B.: Vorbim despre „deschidere”. Am încercat să aduc aici grupuri klezmer. Spectatorii au refuzat pentru că era mult zgomot, nu au cuvinte şi în general interpreţii nu cunosc niciun cuvânt idiş şi nu au nicio cultură idiş. Sau vin cu opinii foarte tranşante faţă de cultura iudaică.

Cum spectatorii vin să asculte violonişti, avem o problemă: muzicienii evrei violonişti au un nivel prea înalt şi e greu să-i convingi din cauza onorariului redus. În schimb muzicieni ţigani e mai uşor de găsit la un preţ abordabil.

A. I. R.: Tot din această cauză aţi decis să puneţi în scenă spectacolul acesta în care interpretaţi cântecele, prezentaţi istoria culturii evreieşti de-a lungul secolelor, ba chiar şi cântaţi din fluier, însoţit de doi muzicieni ţigani?

C. B.: Da, pentru că mi-e greu să găsesc artişti care au dorinţa de a transmite cultura idiş şi pe de altă parte au capacitatea de a controla o sală în care spectatorii n-au terminat cina, fără să cadă în excesul acompaniamentului muzical, ca în restaurantele ruseşti.

A. I. R.: Cum vedeţi evoluţia acestui local?

C. B.: Pregătesc în acest moment textele unui nou spectacol. Vreau să deschid un „café – philo”. Duminică după amiază voi invita muzicieni solişti sau klezmer care vor veni la o oră când nu se serveşte cina. Avantajul spectacolului nostru este că face un rezumat sintetic a două culturi şi mai ales este interesant pentru cei care cunosc firimituri din ele, dar n-au făcut legătura între aspectele istorice sau muzicale. De exemplu, n-au conştiinţa legăturii între Kabbala, antisemitism, război etc.

De altfel, publicul este în majoritate francez, dar cam o treime sunt străini. Nu avem numai americani, ci şi italieni sau ruşi… Unii clienţi vin chiar şi de mai multe ori, aducând prieteni curioşi să asiste la un spectacol mixt.

Mai am multe proiecte scriitoriceşti.

Am publicat de curând un articol despre „kibbutz-urile orăşeneşti” (urbane) în revista „Le meilleur des mondes”.

Lucrez la un nou volum de poezii.

Aş vrea să scriu un alt roman, o parafrază după „Confessions d’un enfant du siècle” de Alfred de Musset, care s-ar numi „Confessions d’un juif du siècle” care să descrie traiectoria pe care am urmat-o.

A. I. R.: În încheiere, un aspect practic: legătura zilnică pe care o aveţi cu România, pentru că personalul localului vine de pe malurile Dunării.

C. B.: Nu ştiu dacă e un atavism familial, însă mă simt aproape de fetele care lucrează aici pentru că sunt „speed” (rapide). Fata care e la bucătărie s-a adaptat foarte bine şi avem rezultate excelente. Eu am învăţat-o să gătească pentru că am o bună cunoştinţă în acest domeniu.

Am început prin a reface sărbătorile familiale, Paşte, Şabat etc., la care aveam totdeauna douăzeci de persoane la masă, în fiecare sâmbătă seară. Am creat cu ele o echipă pe care o voi face să participe la beneficii. Scopul este de a pereniza acest local – «une pepite au coeur du Marais [6]»-, pentru că eu am deja o vârstă …

În plus, meseria de dentist m-a ajutat. Pe urmă am ales reţetele …

A. I. R.: Ce proiecte mai aveţi?

C. B.: Am intenţia să scriu altă carte despre salariat.

Mi s-a cerut de curând să particip la un film şi am făcut un «casting».

Aş vrea să pot forma tineri care să se ocupe de transmiterea valorilor tradiţionale legate de muzică. Duminica trecută a venit un grup sportiv de 24 tineri din estul Franţei. Niciunul dintre ei nu era evreu. Printre ei era o persoană care era interesată de cultura evreiască. Au rezervat restaurantul pentru toată seara. A fost extraordinar! Erau pasionaţi, încântaţi!

Şi toate astea, pentru că, după cum spun deseori, am avut norocul de a nu avea părinţi!

Adrian Irvin Rozei, Paris, martie 2009

——
Note:
* Titlul unei nuvele de Şalom Alehem, scriitor umorist de limbă idiş dela începutul secolului XX
[1] hassidim: evreu religios
[2] „ein mentch”: un om
[3] „Les siècles aveugles de la gauche perdue. Rome, la Mecque ou Jérusalem?” Editions Safed 2005
[4] „Place des Juifs” Editions Safed 2005
[5] BUND: mişcare revoluţionară evreiasca din Europa orientala la începutul secolului XX. Aici, în sensul unui curent cultural laic evreiesc.
[6] comentariul unui cronicar parizian într-o revistă turistică recentă

Galerie foto

Legenda:
1. Claude Berger si cativa spectatori romani in fata restaurantului din inima Parisului
2. Claude Berger si fratii Dumitru interpretii unui potpuriu est-european traditional
3. Claude Berger si fratii Dumitru interpretii unui potpuriu est-european traditional
4. Coeurs bleus: Formatia “Coeurs bleus” recreaza ambianta folclorica din carciumile de alta data
5. Train de vie: Discul formatiei dela “Train de vie” cu urarile de “Multa sanatate” semnate Claude Berger