File de jurnal
București, 25 /09/2016

…sau « Unde începe coada șarpelui ? »

Pe când eram elev la « Liceul Mihail Sadoveanu », la începutul anilor ’60, aveam o profesoară de « Ștințele naturii » pe care nu o înghițeam deloc.

In afară de faptul că era « încuiată » și ne pisălogea cu tot felul de detalii și teorii fără importanță, ea avea un tic enervant : la fiecare câteva minute își ridica sânul drept cu o mișcare sacadată a brațului, care-i deforma partea dreaptă a corpului, până la gură. Obsedați de acest gest care ritma discursul ei, în loc să ascultăm ce ne preda, noi așteptam următorul rictus, încercând să calculăm periodicitatea lui. Iar eu, ca să-i fac boală, după fiecare gest necontrolat, șopteam în ritm : « Cha, cha, cha ! » De altfel, nici nu-mi amintesc cum se numea, în mintea mea rămânând pentru totdeauna « Tovarășa profesor cha, cha, cha ».

Insă ea nici nu mai era conștientă de ridicolul situației și mă considera puțin nebun.

Desigur că, în aceste condiții, nu mă jenam și căutam orice ocazie de a o face de râsul clasei.

Intr-o zi, când ora de zoologie se ținea în laboratorul de « științe naturale », la ultimul etaj al liceului, am remarcat pe un dulap, printre alte vietăți împăiate, un șarpe de vreun metru jum’ate, și el tot împăiat.

Numai că, fiind probabil manipulat de elevi timp de mulți ani, șarpele se rupsese și era legat cu o sfoară, cam pe la 10 cm de cap.

Atunci, ca să stârnesc ilaritatea clasei, m-am ridicat în picioare și am întrebat cu aerul cel mai serios posibil, arătând cu degetul animalul împăiat de pe dulap : « Tov. profesoară, unde începe coada șarpelui ? »

Spre marea mea uimire, « tov. Cha, cha, cha » s-a lansat într-o lungă explicație științifică despre anatomia târâtoarelor, explicându-ne că, la șerpi, coada începe după orificiul anal.

Disperat de ratajul intervenției mele, am reluat, cu același aer serios : « Dar de ce șerpii se plimbă în natură cu o sfoară în jurul gâtului ? »

Atunci, profesoara noastră și-a dat seama că o iau peste picior și… m-a dat afară din clasă !

* * *

In luna septembrie a acestui an, în voiaj la București, m-am dus să vizitez (pentru a câtea oară ?) Muzeul orașului, aflat în Palatul Suțu.

Am descoperit că prezentarea istoriei orașului, care ocupă mare parte din etajul întâi, a fost refăcută într-un mod straniu.

După cum spune, chiar de la intrare, Dr. Adrian Majuru :

« … acesta este mersul lucrurilor și aceasta este singura moștenire a timpului.

Iată ce dorim să înțelegi cu această călătorie inversă (sublinierea mea), din acest mod diferit de a înțelege istoria. Ești parte din ea, o poți schimba prin propriul tău proiect de viață și această schimbare o dăruiești celor care o vor schimba la rândul lor peste o generație. »

Cu alte cuvinte, așa cum spuneam când aveam vârsta liceenilor : « Viitorul este sigur, trecutul este imprevizibil ! »

Am început deci « călătoria inversă » cu zilele de azi, dirijându-mă, încet-încet, înspre trecut.

Foarte repede, am dat peste o fotografie care mi-a atras atenția.

Ea înfățișează o « Oră model la Școala primară Mihail Sadoveanu. Imagine din anii 1980. » Cei care au ochi buni, pot remarca, pe dulapul din fundul clasei, între o lebădă împăiată și un cap de mistreț, șarpele din istorioara mea. Tot cu gâtul strangulat de sfoară, ca 20 ani mai înainte !

Ieșind din muzeu, am dat peste o publicitate în care o pereche de tineri, în stilul anilor ’50, fac reclama salamului « GOSTAT », sub lozinca « Gustă o felie de nostalgie ». De pe vitrina alăturată, o pereche de oameni în vârstă îi privesc surâzători, din mers.

Oare și ei au decis să înceapă « călătoria inversă » ?

Cu siguranță că se bucură cu ideea de a regăsi salamul cu soia, după cum și eu am fost fericit regăsind « coada șarpelui » !

Adrian Irvin Rozei
București, septembrie 2016