Prima parte aici

Alt personaj care ar fi putut să apară în tabloul reprezentând invitaţii Dnei Geoffrin este Antioh Cantemir. Deşi în 1755, data anunţată a întâlnirii din salonul parizian, Antioh Cantemir decedase deja de 11 ani!

Antioh Dimitrievici Cantemir (1708**-1744), după cum îl numeşte istoria literaturii ruse, era fiul mezin al lui Dimitrie Cantemir, efemerul domnitor al Moldovei din 1710-1711.

Născut la Constantinopol, el a fugit cu întreaga familie la Sankt Petersburg, după înfrângerea lui Petru cel Mare de către turci, ţarul cu care Dimitrie Cantemir se aliase în speranţa perenizării dinastiei familiare pe tronul Moldovei sau chiar în vederea unei ipotetice independenţe a ţării sale.

Încă din tinereţe, Antioh Cantemir a primit o educaţie aleasă la curtea Rusiei, mai întâi pe lângă tatăl său, şi, mai apoi, cu savanţi de renume european precum Bernoulli, Bilfinger, Baer şi Gross dela Academia de ştiinţe a Rusiei.

Încă de mic copil, Antioh Cantemir a învăţat şi a practicat diferite limbi europene, precum greaca, latina, greaca veche, italiana, germana, franceza, rusa. În afară de ideile ştiinţei şi filosofiei moderne, el s-a familiarizat cu literatura rusă, cu spiritul şi istoria antichităţii, iar la “Şcoala latinească din Astrahan”, tot el “s-a instruit în limbi, înţelepciunea lumii, geografie şi istorie.”

Devenit orfan de tată pe 21 august 1723, tânărul prinţ face demersuri pe lângă ţarul Rusiei pentru a obţine o bursă de studii în Occident, însă împăratul moare înainte de a-i da un răspuns.

Câţiva ani mai târziu, Antioh Cantemir începe o intensă activitate literară, făcând traduceri din latină în dialect slavono-roscenesc sau din limba franceză. Tot atunci el studiază la Academia de Ştiinţe din Sankt Petersburg domenii variate precum astronomia, fizica, algebra, istoria, filosofia.

În 1731, Antioh Cantemir este numit reprezentant diplomatic al ţarului la Londra. În cei şase ani petrecuţi în acest post, Cantemir a reuşit să obţină o recunoaştere a puterii imperiale ruse şi chiar semnarea unui tratat de alianţă între cele două mari puteri europene. În această perioadă, el a învăţat şi limba engleză, dezvoltând în paralel legături cu lumea artistică şi ştiinţifică britanică.

În anul 1737, Cantemir a început tratative cu ambasadorul Franţei la Londra în vederea restabilirii legăturilor diplomatice franco-ruse, care fuseseră întrerupte din cauza războiului din Polonia.

Succesul acestor tratative a făcut să fie numit, un an mai târziu, în funcţia de ambasador al Rusiei în Franţa. Ceea ce l-a făcut să locuiască timp de şase ani la Paris, până pe 31 martie 1744, când s-a stins din viaţă, la numai 35 ani.

* * *

Sejurul parizian al prinţului Cantemir a fost o succesiune de întâlniri şi contacte la cel mai înalt nivel. În afară de importanta activitate diplomatică deja menţionată, Antioh Cantemir a frecventat şi a purtat corespondenţă cu nenumărate persoane şi personalităţi din înalta societate pariziană, precum şi din lumea ştiinţifică sau artistică.

Din păcate, mare parte din informaţiile de care dispunem, privind sejurul în Franţa al diplomatului rus, provin din scrierile abatelui du Guasco, un personaj ambiguu, în al cărui cuvânt nu putem avea decât parţial încredere. Iată cum descrie Ştefan Lemny, în remarcabila sa lucrare despre “Cantemireşti”, contactele lui Antioh Cantemir cu saloanele literare ale vremii:

“Saloanele care înfloreau în tot Parisul i-au deschis alte porţi spre viaţa literară a epocii. E greu să ştim cu certitudine dacă prinţul a frecventat în mod regulat cele mai celebre saloane ale vremii sale ca, de exemplu, cel al Dnei Geoffrin. Muza vieţii literare pariziene se considera ca una dintre prietenele sale: ea ar fi reproşat lui Octaviano du Guasco că ar fi uitat-o în mod injust în biografia pe care acesta o dedicase lui Antioh, şi care precede ediţia “Satirelor” ***, în care el citează un număr important dintre prietenii lui. Putem avea încredere într-o mărturie izolată, provenind în plus dela un autor atât de controversat precum Guasco? E drept, ştim, mulţumită lui Marmontel, că uşa faimosului salon era larg deschisă străinilor, însă scriitorul nu-l menţionează pe prinţ în ale sale “Mémoires”. Nici alţi vizitatori prestigioşi n-au păstrat amintirea prezenţei lui.”

În schimb, dispunem de numeroase indicaţii privind participarea lui Antioh Cantemir la alte saloane literare, poate mai puţin prestigioase decât cel al Dnei Geoffrin, dar mai interesante pentru informaţiile politice care-l puteau interesa pe diplomatul acreditat la Paris.

Bustul lui Antioh Cantemir in curtea Universitatii din Sankt Petersburg

Era cazul salonului marchizei de Monconseil, pe care Antioh o cunoştea din 1736. Astfel, prinţul vorbeşte într-una din scrisorile sale despre “supeul magnific de 20 tacâmuri”, unde “ordinea şi delicateţea mesei, tot atât cât şi superba veselă, erau admirate de toţi comesenii, printre care se număra toată familia M [a]d[ame de] Monconseil.”

Cum mare parte dintre cei invitaţi la aceste reuniuni erau prieteni între ei şi cu doamnele amfitrioane, ne putem închipui cu uşurinţă că atât ideile, cât şi persoanele circulau dintr-un salon într-altul.
Astfel, Pierre Louis Moreau de Maupertuis, filosof, matematician, fizician, astronom şi naturalist, unul dintre membrii nelipsiţi din salonul ţinut de Mme Geoffrin, era prieten intim cu Antioh Cantemir.

În legătură cu acest subiect, şi ca o posibilitate suplimentară de contact între Antioh Cantemir şi Dortous de Mairan –amintim că acesta din urmă a fost chiar şi “secrétaire perpétuel” al “ilustrei companii”- merită să cităm o altă afirmaţie găsită în biografia prinţului rus, scrisă de Octaviano du Guasco:

“Academia, care admirase superioritatea şi importanţa talentelor prinţului Cantemir în decursul studiilor sale, l-a ales curând ca membru, cu speranţa de a-l avea cândva ca şef.”

Din păcate, nu dispunem de nicio altă sursă care să confirme această afirmaţie!

Este, însă, exact că Antioh Cantemir a creat şi a dezvoltat numeroase legături între academiile din Paris şi Sankt Petersburg. Cantemir, care împărtăşeşte părerea diferiţilor savanţi ce militau în favoarea contactelor între cele două academii, se declara “întotdeauna fericit de a lucra în serviciul academiei sale (din Sankt Petersburg).” De altfel, Antioh Cantemir a remis diploma de membru al Academiei ruse lui Maupertuis în 1738, al treilea savant francez astfel distins, după Dortous de Mairan şi Réaumur.

Numele lui Dimitrie Cantemir, singurul savant român mentionat pe fatada Bibliotecii “Ste Genevieve” din Paris, este cunoscut datorita publicarii operei sale de catre Antioh Cantemir in 1743

În acelaşi scop, Antioh Cantemir a propus şi obţinut ca diferiţi membrii ai înaltei societăţi franceze să fie susţinuţi cu titluri, ba chiar şi cu burse decernate de Academia din Sankt Petersburg. Mai mult, el s-a implicat personal în operaţiile de schimburi de cărţi care aveau ca scop, în plus de cunoaşterea reciprocă între savanţii celor două ţări, popularizarea studiilor ruse în Occident.

Nu vom insista asupra legăturilor între Antioh Cantemir şi ilustrele spirite iluministe ale secolului XVIII. În schimb, animozitatea creată între Voltaire şi Antioh Cantemir privind originile familiei fostului domnitor al Moldovei, autorul volumului “Descriptio Moldaviae”, de către comentariile filosofului francez este bine cunoscută! La fel ca şi afirmaţia lui Voltaire din studiul său intitulat “Istoria lui Carol XII”, în care el scrie despre Dimitrie Cantemir că acesta “nu s-a jenat să-l trădeze pe sultan de la care obţinuse domnia principatului, în favoarea unui creştin dela care spera avantaje mai importante.”

Această afirmaţie ne aduce la comentariile privind poziţia lui Antioh Cantemir faţă de evenimentele din Moldova.

În 1738, pe când prinţul Cantemir sosea la curtea regelui Franţei, Rusia era în plină ofensivă împotriva Imperiului Otoman, chiar pe teritoriul Moldovei. Avansul rapid al trupelor ruse duce la intrarea lor în Iaşi, în luna septembrie 1739. Motivat de acest succes militar, Antioh Cantemir visează chiar la restaurarea familiei lui pe tronul Moldovei şi se consideră desigur omul potivit pentru această misiune. Însă tot atunci apare un Constantin Cantemir, fiul unchiului fost domnitor al Moldovei, omonim cu Antioh, care se propune şi el ca pretendent, sprijinit fiind de generalul rus învingător, sub ordinele căruia combătea.

Moneda batuta de Republica Moldova cu ocazia tricentenarului nasterii lui Antioh Cantemir (avers si revers)

Însă Rusia, sub presiunea Franţei şi Austriei, semnează un tratat de compromis cu Turcia la Belgrad, în 1739, punând capăt visurilor de schimbare a suzeranităţii Moldovei şi deci a reîntoarcerii vreunui Cantemir la putere în principat.

Atunci însă Antioh Cantemir joacă pe deplin cartea loialităţii faţă de puterea pe care o reprezenta, în ciuda intereselor familiei sale, prezentând acest tratat de compromis drept o victorie a puterii ţariste.
Cam nedumerit, unul dintre amicii lui Cantemir, Gastaldi, îi scrie:

“În ceea ce priveşte pacea voastră cu turcii, dacă sunteţi mulţumit, sunt şi eu. Însă mărturisesc că nu mă aşteptam, după ce armatele voastre făcuseră atâtea minuni asupra infidelilor. Mă bucuram că familia Voastră ar fi restabilită în Moldova, însă Dumnezeu a dispus altfel…”

Era o ultimă întâlnire, ratată, între istoria Moldovei şi cea a familiei Cantemir!

Însă ea ar fi prezentat oare vreun interes pentru Ţările Române? Sau era doar o simplă schimbare de suzeran, care nu avantaja decât familia Cantemir?

Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, lângă Maureilhan, mai 2011

_________
NOTE:

**Data naşterii lui Antioh Cantemir este diferit indicată -1708 sau 1709- în diferitele surse consultate. Fapt cert este că Republica Moldova a declarat 2008 ca fiind “Anul Cantemir”, cu ocazia tricentenarului naşterii sale. Tot atunci a fost bătută o monedă de argint în valoare de 100 lei, reprezentându-l pe Antioh Cantemir, alături de datele 1708 şi 1744.
***Antioh Cantemir a rămas celebru mai ales datorită “Satirelor”, scrise în limba rusă. El este considerat ca părintele literaturii clasice ruse.
Iată un exemplu moralizator din scrierile lui, în “Satira VI”:
„Acela este numai ferice în viață,
Ce știe a petrece în liniște și pace,
Și cu puțin ce are se află mulțumit!“

Service après vente

Acest articol poate apărea cititorului ca o suită de imagini oarecum desperecheate. El traduce însă cu exactitudine progresul unei cercetări, ceea ce oamenii de meserie numesc “jurnalism de investigaţie”. Este un exemplu al modului în care, plecând dela un subiect oarecare, se poate ajunge la un personaj atât de îndepărtat în timp şi spaţiu, cum ar fi dela un sătuleţ din regiunea Languedoc, până la istoria unui prinţ de descendenţă moldovenească. Tocmai această potecă pe care o desţeleneşti pas cu pas, fără să bănuieşti unde te poate duce, face tot şarmul exerciţiului.

Cum spunea Antonio Machado în poemul intitulat “Cantares”:
“Caminante, no hay camino
Se hace camino al andar…”
Golpe a golpe, verso a verso.
(“Calătorule, drumul nu există
Îţi faci drumul mergând…”
Pas cu pas, vers cu vers.)