Nu de mult, am citit într-o revistă consacrată ştiinţelor naturii descrierea unui fenomen natural care, în anumite condiţii climatice particulare, poate transforma un eveniment minor şi fără importanţă într-o catastrofă planetară.

Se pare că e posibil ca bătaia de aripi repetată a unui fluture, amplificată de vânturile favorabile şi de curenţii marini sau atmosferici, să se poată transforma, sute sau mii de kilometri mai departe, într-un ciclon distrugător, un adevărat “tsunami” care va devasta zone întregi şi va afecta, eventual, întreaga omenire.

Mă gândeam la această “parabolă”, s-o numim “a fluturelui ucigător”, la sfârşitul lunii martie a anului 2003.

Războiul din Irak nu începuse decât de şase zile. Ajungea să întrebi pe orice om de pe stradă ca să-ţi explice cu lux de amănunte, învăţate pe dinafară după lecţia distribuită la televizor de câteva luni deja, care este cauza acestui conflict. Şi, în funcţie de preferinţele lui politice, să auzi că e vina imperialismului american, a conflictului israelo-palestinian, a nerespectării de către Statele Unite a deciziilor O.N.U. şi câte atâtea altele. Dacă însă ai fi spus cuiva că la originea acestui conflict se gasesc deciziile luate de o bătrană englezoaică celibatară care a trăit la începutul secolului trecut, toţi s-ar uita la tine ca la un nebun. Şi totuşi!

* * *

Gertrude Margaret Lowthian Bell s-a născut in 1868 la Washington New Hall, în satul Washington din comitatul Durham, din Anglia victoriană. Alături de casa parinţilor ei se găsea locul de baştina al familiei Washington, strămoşii primului preşedinte al Statelor Unite.

Familia Bell era una din creatoarele industriei metalurgice din Anglia, care, începând din secolul XVIII, a marcat intrarea Marii Britanii în lumea de vârf a industriei grele.

Isaac Lowthian Bell, născut în 1816, a fost unul din primii industriaşi din lume care a utilizat furnalele înalte pentru reducerea minereului în procesul de fabricare al aluminiului. În 1844, împreună cu fraţii săi, el a creat societatea Bell Brothers, care, prosperând an de an, în 1870 era proprietara a nenumărate întreprinderi între care mine de fier, cariere de piatră şi fabrici de oţel, în care lucrau mai bine de 40.000 de muncitori şi care produceau o treime din oţelul uitilzat în Anglia. El a avut de asemenea şi o activitate ştiinţifică şi politică, fiind membru al Royal Society, autor a numeroase cărţi şi articole de specialitate din domeniul metalurgiei, dar şi ca primar la Newcastle, şerif în Comitatul Durham şi membru al Parlamentului, reprezentând Partidul Liberal. Din căsătoria lui cu fata unui chimist, în 1844, s-a născut Thomas Hugh, tatăl Gertrudei Bell.

Thomas Hugh era tot atât de activ şi inteligent ca şi tatăl său: în plus de studiile de chimie şi matematică facute în Franţa şi Germania, fiind pasionat de problemele sociale, el a prezent în Parlament o lege privind protecţia copiilor contra muncilor periculoase. În afară de diferite sporturi, precum alpinismul şi călăria, Thomas Hugh Bell se pasiona după arta conversaţiei, ceea ce l-a făcut să întâlnească personalităţi importante ale epocii ca Charles Darwin, Thomas Huxley, John Ruskin sau William Morris. Căsătorit în 1867 cu fata unui important comerciant în alimentaţie, ei au avut în 1868 primul lor copil, pe Gertrude.

Educaţia micuţei Gertrude a urmat principiile victoriene ale epocii. La vârsta de trei ani, puţin timp după naşterea fratelui ei, mama Gertrudei se îmbolnaveşte de pneumonie şi moare, ceea ce a marcat cu fierul roşu memoria copilei.

Câţiva ani mai târziu, tatăl Gertrudei se recăsătoreşte, la ambasada Marii Britanii din Franţa, cu fata unui farmacist irlandez. Această căsătorie, o mare şansă pentru Gertrude, a fost o deschidere nu numai către o lume artistică şi literară diferită de mediul ei familial, dar şi ocazia de a frecventa diferite şcoli de nivel înalt, precum Queen’s College din Londra, spre deosebire de majoritatea fetelor din acea epocă, care obişnuiau să studieze acasă numai ceea ce era necesar pentru a deveni o soţie credincioasă. E drept că Gertrude avea o inteligenţă şi o voinţă precoce, pentru că, la numai 11 ani, ea studia istoria Angliei, biografiile sau corespondenţa unor personaje istorice sau artistice cunoscute, iar împreună cu fratele ei îşi impuneau “misiuni” fizice din ce în ce mai dificile, pentru a-şi căli caracterul.

În 1886, la numai 18 ani, Gertrude este primită la Oxford, într-una din cele două facultăţi la care erau acceptate fetele. Cum Gertrude şi nepoata Primului Ministru Gladstone erau singurele fete într-o clasă de băieţi, pupitrul lor a fost instalat pe o estradă, alături de profesor, ba chiar unul dintre conferenţiari le-a cerut să nu-i distragă atenţia în timpul cursurilor!

În ciuda cantităţii enorme de studii pe care trebuia să le digere, Gertrude găsea timpul necesar pentru a practica diferite sporturi, cel puţin cele care erau permise fetelor.

Printre colegii de studiu din acelaşi “college”, Gertrude s-a împrietenit în special cu Janet Hogarth, sora unui binecunoscut arheolog şi specialist al lumii arabe, David Hogarth. A fost prima legatură pe care Gertrude a avut-o cu Orientul Mijlociu.

Pe de altă parte, se pare ca Gertrude nu găsea niciun interes special în relaţiile cu colegii de sex masculin, pe care de altfel îi interesa tot atât de puţin. Ani de zile mai târziu, Janet Hogarth o descria pe Gertrude ca fiind “cea mai strălucitoare persoană care a venit printre noi, cea mai activă din toate punctele de vedere, cu o energie fără limite, o splendidă vitalitate, cu o putere de a conversa sau juca ilimitată. Ea era întotdeauna un amestec curios de maturitate şi copilarie, adultă în maniera de a judeca oamenii şi evenimentele, copilaroasă în certitudinile ei, şi cât se poate de motivată de credinţa în tatăl ei, precum şi în lumea intelectuală în care fusese crescută.”

De altfel, ea a fost prima femeie care a obţinut nota maximă la istorie din Oxford. Ceea ce n-a împiedicat-o să-şi exprime deschis părerile, în plin examen final şi în prezenţa părinţilor ei, explicându-i profesorului că nu era de acord cu prerea lui despre importanţa regelui Charles I. Uimit şi derutat, profesorul a cerut unui coleg să continue examinarea candidatei şi, când acesta a anunţat că urma să-i pună o întrebare despre un oraş german oarecare de pe malul stâng al Rinului, Gertrude l-a întrerupt insistând că acest oraş se gaseşte pe malul drept, precizând mai apoi că ştia acest lucru pentru că fusese acolo. În ciuda tuturor acestor incidente Gertrude a reuşit examenul cu brio.

Odată examenele luate şi diploma obţinută, se punea în mod acut problema carierei, sau cel puţin a activităţii, pe care ar fi putut-o urma Gertrude Bell.

Întâmplarea a făcut ca Franck Lascelles, cumnatul mamei ei vitrege, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, s-o invite în capitala tânărului regat dunărean.

Aici Gertrude urma să întâlnească, pentru prima dată, lumea internaţională a diplomaţiei, o atmosferă diferită de cea atât de “british” pe care o cunoscuse în familie şi, atât de departe de ai săi, să facă primele experienţe ale vieţii orientale. Cum spunea caţiva ani mai tarziu H. Poincaré, într-o pledoarie ramasă celebră: “Nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère.” Într-un cuvânt, primele bătăi de aripi ale fluturelui ucigător.

Ajunsă la Bucureşti, însoţită de vărul ei Billy Lascelles, Gertrude Bell se consideră coaptă pentru a-şi găsi un soţ în lumea diplomatică. Şi România anului 1888, la numai şapte ani după proclamarea Regatului şi confirmarea independenţei era locul potrivit, la egală distanţă între Orient şi Occident, pentru a intâlni şi frecventa cele două lumi. În plus, ambasada Marii Britanii era locul ideal unde recepţiile, balurile, concertele, supeurile şi spectacolele se succedau şi atrăgeau protipendada locală.

Gertrude, sub influenţa lumii aristocratice pe lângă care trăia, s-a transformat aici, dintr-o tânără zvăpăiată cu o inteligenţă sclipitoare, într-o domnişoară care ştia să se comporte în “lumea bună”, evitând arcanele ei dificile şi codurile complicate, ceea ce n-a împiedicat-o să bage din când în când picioarele în străchini, cum ar fi, de exemplu, când i-a afirmat unui important om de stat francez că “nu înţelege nimic în ce priveşte poporul german”. Şi se pare că singura soluţie pe care a ăsit-o mătuşa ei pentru a schimba subiectul discuţiei, care risca să se transforme într-un incident diplomatic, a fost să întrebe pe cei prezenţi dacă au vazut ultima piesa a lui Caragiale. Ca urmare, mătuşa ei a fost obligată s-o pedepsească pentru a o obliga să se controleze, astfel că, după câtăva vreme, cu ocazia vizitei unui diplomat britanic, Gertrude s-a arătat “deosebit de rezervată”.

Tot la Bucureşti Gertrude Bell a făcut cunoştinţă cu nenumărate alte personalităţi internaţionale printre care contele Von Bulow, viitorul Cancelar al Germaniei, contele Goluchowski, devenit mai târziu Cancelarul Austriei, sau Charles Hardinge, numit mai apoi vice-regele Indiei. Însă cu siguranţă că personajul cel mai marcant al sejurului Gertrudei în România a fost regina Elisabeta, pe care a întâlnit-o deseori în lumea recepţiilor bucureştene, sau cu ocazia lecturilor pe care aceasta le organiza.

Regina, pe care Gertrude o subjugase prin inteligenţa şi şarmul ei, o numea “mica mea prietenă venită de departe”. Elisabeta nu mai prididea cu întrebări despre viaţa la Oxford unde, după spusele ei, “câteva din prietenele mele au petrecut momente delicioase. Profesorii voştri de acolo sunt fini pedagogi.”

Se pare chiar că, după un bal, Carmen Silva a invitat pe cei prezenţi să viziteze gradina ei de iarnă, spunându-le: “Regele vine deseori aici pentru a medita şi a se odihni”. Ceea ce Gertrude a interpretat prin : “Majestatea Sa, Regele, nu apreciază probabil poezia. Cel putin cea a regalei sale soţii”, comentariu care a scandalizat-o pe mătuşa ei. Totuşi, impresionată de personalitatea poetică a reginei, Gertrude Bell nota în aceeaşi seara un mic poem în carnetul ei de amintiri.

Printre personalităţile cu care a facut cunoştinţă şi de care s-a legat în special în timpul sejurului la Bucureşti se număra şi Valentin Chirol, corespondentul ziarului “Times” în România, fost diplomat, care călătorise prin nenumărate ţări, cunoscut aici sub pseudonimul “Domnul”.

“În româneşte ‘Domnul’ înseamnă ‘vecinul din faţă’ (sic!), poreclă pe care mi-au dat-o servitorii de la legaţie, incapabili să-mi pronunţe numele” i-a explicat Monsieur Chirol.

Însă Gertrude dorea să afle altceva de la “Domnul”: “Cum aţi invăţat să fiţi… un fin diplomat? Cineva care nu face niciodat gafe în societate?”. Şi “Domnul” i-a răspuns: “Nu e chiar aşa de dificil – la vârsta Dvs. eram la fel: ‘un beau parleur’. Cum se trece dela ‘parler beau’ la ‘parler bien’? E simplu, ajunge să-ţi utilizezi mintea şi inima. Asta-i totul!”. Şi Gertrude, căreia nu-i trebuiau prea multe explicaţii, a asimilat lecţia primită, care avea s-o ducă departe pe drumul diplomaţiei.

* * *

Cele patru luni petrecute la Bucureşti, în iarna anilor 1888/1889, poate că n-ar fi avut consecinţe importante în viaţa Gertrudei Bell dacă atunci nu s-ar fi petrecut două evenimente capitale.

Primul era, de fapt, un “non-eveniment”. Nici unul din tinerii intâlniţi în lumea diplomatică nu i-a propus s-o ia în căsătorie şi mai ales Billy Lascelles “vărul” ei şi însoţitorul din lumea bucureşteană.

Al doilea era că Billy i-a propus să meargă împreună la Constantinopol, primul adevărat contact cu fastul lumii otomane şi cu mirajul Orientului.

Pe atunci, Imperiul Otoman, deşi era considerat “omul bolnav al Europei”, mai controla încă teritorii imense, din Balcani până în Peninsula Arabică, şi dela Eufrat până în Africa de Nord. Gertrude făcu astfel cunoştinţă cu splendorile Istanbulului, cu lumea colorată a Bazarului, cu plimbarile în barcă pe apele Bosforului, cu procesiunea Sultanului între Topkapi şi Marea Moschee, în fine, cu forfota mulţimii pe cheiurile Cornului de Aur. Tot atâtea imagini feerice care i-au încântat amintirea pe drumul de întoarcere, cu “ Orient Express ”-ul, până în ţara ei natală.

Gertrude Bell in ruinele dela Cudi Dagh in Irak (1909)

Numai că timpul trecea şi niciunul dintre tinerii care roiau în jurul ei şi care ar fi putut reprezenta o partidă potenţială nu manifesta vreun interes pentru Gertrude. Şi ei, toţi i se păreau superficiali sau inconsistenţi. Sau poate că ea era mult prea sofisticată sau sclipitoare pentru imaginea pe care ei şi-o faceau despre “soţia ideală”.

În disperare de cauză, după trei ani de aşteptare – timpul “oficial” acordat unei candidate pentru a-şi găsi un soţ -, în 1892, la numai 23 de ani, Gertrude decide să plece însoţită de mătuşa ei, la Teheran, unde Franck Lascelles tocmai fusese numit ambasador plenipotenţiar pe lângă tronul şahului Nasivaddin. După ce traversară din nou Europa cu “Orient Express”-ul, odată ajunsă la Teheran, Gertrude avu o revelaţie: “Persia e un adevărat paradis”. Din nou o serie de întâlniri şi cunoştinţe din ce în ce mai erudite, cunoscători ai istoriei, geografiei, obiceiurilor, tradiţiilor, artei sau folclorului local, o fac pe Gertrude să se simtă ca într-o adevărată grădină a Edenului. În plus, o nouă descoperire o subjugă: măreţia deşertului, culorile vii ale oazelor, contrastul permanent între natura în stare brută şi colţurile domesticate de prezenţa omului. Într-un cuvânt, Gertrude exclamă: “…înainte de a veni aici n-aveam nicio idee despre ce înseamnă deşertul; este ceva admirabil care trebuie văzut…”.

Din păcate, exaltarea născută din revelaţia acestei lumi minunate urma să se sfarşească, din nou, printr-o catastrofă sentimentală. Henry Cadogan, diplomat de carieră la Teheran, cu care Gertrude îşi găsise, în fine, nenumărate afinităţi, după ce fusese refuzat de familia Bell ca un candidat acceptabil la mâna “domniţei”, a murit în condiţii stranii, în urma unei pneumonii contractate căzând (întâmplator sau voit!) într-un lac îngheţat. Disperată, fără nicio consolare, Gertrude Bell decide să-şi dedice viaţa muncii, călătoriilor, studiilor legate pe cât se poate de lumea fascinanată a Orientului, care o atrage şi obsedează din ce în ce mai mult. În acelaşi an, Gertrude publică traducerea din persană, limbă pe care o stăpâneşte la perfecţiune, a poemelor lui Hafez, traducere considerată pâna azi ca una din cele mai reuşite şi apropiate de original.

Câtiva ani mai târziu, după alte voiaje, între care un tur a lumii de şase luni, Gertrude Bell descoperă în Grecia, la Atena, fascinaţia cercetărilor arheologice. O nouă pasiune care va marca activitatea Gertrudei până la moarte.

În 1899, cu ocazia unei călătorii la Ierusalim, a carui scop, printre altele, era studiul aprofundat al limbii arabe, viaţa Gertrudei marchează o cotitură. Dacă până aici voiajele ei erau organizate de diferite organisme sau persoane cunoscând regiunile traversate, de acum ea începe să călătorească singură, bineînţeles însoţită de o caravană întreagă de slujitori, ghizi, rândaşi etc. De altfel toată organizaţia ei era alcătuită în aşa fel încât la fiecare oprire, la căderea nopţii, să poată instala un cort în care lua cina în farfurii de porţelan, cu tacâmuri de argint şi pahare de cristal.

* * *

După primele etape, în care Gertrude călărea în amazoană, foarte repede ea a învăţat să călătorească pe cai sau cămile ca bărbaţii, aşa că, la un moment dat, până şi căpeteniile beduinilor o porecliseră “honorary man”.

Detaliul călătoriilor organizate sau la care a participat Gertrude Bell timp de douăzeci de ani este mult prea lung pentru a fi descris în detaliu aici. Amintim doar expediţiile în valea Iordanului, în munţii Libanului (regiune ocupată de populaţia druză), Damasc, Palmira (oraşul capitală al regatului nabatean), după ce vizitase Petra, (cealalta minune a reginei Zenobia) şi, în fine, înapoi la Ierusalim.

Alt voiaj, organizat în centrul Peninsulei Arabice, avea ca scop mărturisit vizita oraşului Ha’il din mijlocul regiunii deşertice Nefud, situat pe drumul mirului, care lega Golful Persic de ţărmurile Levantului.

În trecut acest oraş era o etapă obişnuită din drumul celor ce făceau pelerinajul la Mecca, însă, la începutul secolului XX, regiunea era controlată de Ibn Raşid, şeful tribului Şammar. Acest trib era în conflict permanent cu tribul Anazeh, al cărui şef, Ibn Saud, controla oraşul Riad. Tocmai acest conflict, cheia viitorului Peninsulei Arabice, după cum se va vedea în anii următori, o excita şi o intriga pe neîmblânzita Gertrude.

Bineînteles că, în mod oficial, preocupările ei sunt arheologice şi etnografice. Dar în realitate scopul călătoriei este să-i întâlnească pe cei doi protagonişti, intrigată fiind tot atât de personalitatea lor, cât şi de şansele fiecăruia de a câştiga razboiul pe care l-au început. Ca prin minune, tot acesta este şi interesul serviciilor secrete britanice, care pregăteau deja împărţirea lumii Orientului Mijlociu, după dispariţia previzibilă a Imperiului Otoman. Numai ca Gertrude Bell, la fel ca şi prietenul ei T.E.Lawrence (foto), pe care îl cunoscuse cu ocazia unui alt voiaj, la Carkemiş, în Persia, îşi imaginau că ajutorul “dezinteresat” al “Perfidului Albion” avea ca scop emanciparea populaţiilor arabe şi independenţa lor.

În orice caz, după ce a traversat Deşertul Arabic, performanţă inimaginabilă pe vremea aceea pentru o femeie şi, mai ales, o occidentală, Gertrude a ajuns la Ha’il, capitala tribului Şammar, pe al cărui şef, Ibn Rachid, spera să-l întâlnească. Ha’il, ca şi alte aşezări asemănătoare din Peninsula Arabică, era o acumulare de case de pământ, înconjurate de ziduri de chirpici străjuite de turnuri crenelate. Singura construcţie mai acătării era palatul prinţului, tocmai acolo unde Gertrude este invitată să locuiască în aşteptarea întoarcerii şefului de trib, care se războieşte pe undeva prin deşert cu trupele lui Ibn Saud. Aşteptare care are mai degrabă aspectul unui prizonierat, pentru că Gertrude nu este autorizată nici să iasă din oraş, nici să circule liberă prin aşezare.

După două săptămâni în care Gertrude a stat închisă în harem, ascultând toate poveştile familiei regale, ea este primită de Ibrahim, unchiul prinţului, care o anunţă că nu-şi va putea continua călătoria şi că n-are nicio şansă să-l întâlnească pe Ibn Saud. Acesta a reuşit să învingă trupele otomane, a eliberat deja o parte din Peninsula Arabică şi e pe cale de a cuceri chiar şi oraşul Ha’il. De altfel, tribul Şammar e aproape decimat şi conflictele interne au făcut ca şeful lui, ultimul supravieţuitor din familia princiară, să fie un copil de 16 ani.

Decepţionată de a nu fi întâlnit pe niciuna din căpeteniile militare, Gertrude Bell este obligată să se întoarcă la Bagdad. Însă informaţiile obţinute, mulţumită răbdării de care a dat dovadă şi a legăturii cu femeile din harem, au o valoare nepreţuită pentru serviciile secrete britanice care urmau să aleagă într-aceasta lume orientală complicată, pionul pe care trebuiau să mizeze, dacă doreau să-şi păstreze influenţa în regiune.

Toate aceste evenimente se petrec în 1914, la numai câteva luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial care urma să modifice în totalitate echilibrul puterilor, ba chiar şi harta geo-politică a regiunii.

De aceeam în 1915, îngrijorată de perspectiva întreruperii comunicaţiilor cu India din cauza alianţei Imperiului Otoman cu Germania, Marea Britanie decide să sprijine revolta populaţiilor arabe din regiune. Politica Angliei în zonă este dirijată dela Cairo şi Gertrude Bell este trimisă acolo, ca specialistă a Orientului, pe lângă serviciile secrete ale “ biroului lumii arabe ” din Egipt.

Bineînţeles că personalitatea aprinsă a “reginei deşertului”, cum era numită Gertrude Bell, era în permanent contrast cu atitudinea discretă a membrilor serviciilor secrete britanice. Comentariile lor răutăcioase spun: “Miss Bell este o morişcă de cuvinte pretenţioasă, o hermafrodită plată ca o scândură, care se plimbă în lungul şi în latul planetei debitând baliverne şi mişcându-şi târtiţa în mod provocator”.

Şi totuşi momentul de glorie al Gertrudei Bell urma să aibă loc în 1921, când, la cererea lui W. Churchill, numit de curând Secretar de Stat al coloniilor Marii Britanii, o conferinţa a fost organizată la Cairo, reunind principalii specialişti ai lumii arabe, care urmau să decidă soarta acestei regiuni pentru câteva decenii. Între timp, în 1920, Gertrude Bell devenise “Oriental Secretary” pe lângă “Înalta Comisie Britanică” din Irak, forul guvernamental local.

Aşa se face că, printre cei 40 de specialişti ai lumii arabe reuniţi la Cairo, singura femeie era Gertrude Bell. O fotografie istorică îi reprezintă pe liderii acestei reuniuni, imortalizaţi în faţa piramidelor, cocoţaţi pe cămile, unde Gertrude apare între W. Churchill şi T.E.Lawrence. De altfel, comentariile epocii afirmă că Winston Churchill a fost fotografiat în viteză, după ce căzuse o dată de pe camilă.

Gertrude Bell intre W. Churchill si T. H. Lawrence in fata piramidelor

Se poate spune că la această conferinţă au fost trasate contururile ţărilor din Orientul Mijlociu, rămase, în linii mari, valabile până astăzi. Gertrude a insistat şi obţinut crearea Irakului ca ţară, regiunea ei favorită, şi instalarea pe tron a prinţului Feisal, protejatul ei din dinastia Haşemită. Pe drept cuvânt s-a afirmat că Gertrude Bell era “regina neîncoronată a Irakului”.

Ideea ei era simplă: Irakul trebuia să fie un stat tampon, compus din trei zone (vilayate): una şiită, una sunită şi una kurdă, sub o conducere autoritară comună. Scopul urmărit era să împiedice crearea unei republici şiite, care ar fi devenit foarte repede islamistă şi anti-occidentală. Personalitatea regelui Feisal, care nu pusese niciodată piciorul în Irak, şi pe care Gertrude l-a prezentat şefilor de trib locali, era nu numai o garanţie privind influenţa britanică, dar şi pentru stabilitatea regiunii. De altfel, nenumăraţi observatori politici contemporani, buni cunoscători ai lumii arabe, consideră că adevarata motivare a Statelor Unite, în momentul declanşării razboiului din Irak era similară cu teama manifestată de Gertrude Bell privind riscurile apariţiei unei noi puteri islamice şiite care ar atrage un război civilo-religios între Tigru şi Eufrat, urmat de o definitivă destabilizare a regiunii. În orice caz, scenariul pus în practică de Gertrude Bell, cu toate consecinţele lui mondiale, s-a dovedit valabil timp de aproape patru decenii, terminându-se numai la căderea regalitaţii irakiene, în 1958. Şi până la un anumit punct, el a fost repetat de succesori, luând sfârşit numai prin detronarea lui Saddam Hussein din 2003.

* * *

După 1921, Gertrude Bell s-a instalat în mod definitiv la Bagdad, dedicându-se, mai ales, activităţilor istorice, creând Muzeul arheologic şi devenind directorul Serviciului de antichităţi irakiene. De altfel, cu banii lăsaţi de ea prin testament a fost fondat “ Institutul Britanic de arheologie ” al Irakului.

Între timp, activitatea politică devenise o deziluzie pentru Gertrude Bell. Anglia, care semnase o înţelegere secretă cu Franţa pentru a-şi împărţi resturile Imperiului Otoman, nu avea deloc intenţia să piardă controlul direct al regiunii şi îi considera pe regii instalaţi în diferitele ţări ale Orientului Mijlociu ca pe nişte marionete. Gertrude îşi imaginase, la fel ca şi T.E.Lawrence, că naţiunile arabe se vor autodetermina şi vor reprezenta astfel în ochii Occidentului, cel puţin în cazul Irakului, un model de reuşită şi prosperitate. Ea uita însă că ţările pe care se luptase să le construiască nu aveau nicio rădacină comună şi că, în fond, nu erau decât o acumulare de triburi, de cele mai multe ori antagoniste. Ba chiar, în ciuda celor opt decenii de viaţă comună, aceste antagonisme reapar la suprafaţă până astăzi.

Ultimul succes politic obţinut de Gertrude Bell a fost, în 1926, recunoaşterea de catre Turcia kemalistă a controlului irakian asupra regiunii Mosul, în nordul ţării, care asigura puterii centrale din Bagdad, prin importantele venituri petroliere, independenţa financiara şi mijloacele pentru a-şi impune autoritatea.

După câteva luni, într-o seară de vară, Gertrude Bell, în vârstă de numai 57 de ani, înghiţea un pumn de barbaturice şi adormea pentru veşnicie. În urma ei rămaneau, în afară de colecţiile Muzeului Arheologic din Bagdad, patru cărţi publicate între 1892 şi 1911, două volume de poezii postume, 1600 scrisori adresate familiei, 16 volume de jurnal personal, trasând descrierea detaliată a călătoriilor întreprinse, precum şi 7000 fotografii realizate între 1900 şi 1918. Printre aceste imagini, nenumărate reprezintă locuri şi monumente istorice dispărute sau devastate între timp.

* * *

Din păcate, amintirea personalităţii Gertrudei Bell n-a beneficiat de vulgarizarea mediatică ce înconjoară faptele prietenului ei T.E. Lawrence, deşi consecinţele deciziilor luate sub influenţa ei se mai fac resimţite până astăzi.

Un mic detaliu semnificativ : imediat după sosirea trupelor americane în Irak şi după descompunerea brutală a regimului instaurat de Sadaam Hussein, una din primele instituţii atacate şi distruse de “elemente necunoscute”, a fost Muzeul de Antichităţi, acolo unde o placă de marmură indica:

GERTRUDE BELL
A cărei memorie arabii şi-o vor aminti întotdeauna cu drag
A creat acest muzeu în 1923
Fiind atunci directoare de onoare a Departamentului de antichităţi irakiene.
Cu o cultură şi un devotament admirabil
Ea a adunat cele mai preţioase dintre aceste piese
Şi în dificila căldură a verii
Le-a studiat pâna în ziua morţii
Pe 12 iulie 1926.
Regele Feisal şi guvernul irakian
În semn de recunoştinţă pentru înaltele ei fapte în această ţară
Au decis să dea numele ei aripei principale
Şi cu permisiunea lor
Prietenii ei au gravat această placă.

Poate că, dacă în 1888 Gertrude Bell n-ar fi plecat pe drumul Orientului, trecând prin Bucureşti şi Constantinopol, vandalii din 2003 n-ar fi avut ocazia să fure piesele de valoare inestimabilă dintr-una din cele mai importante colecţii arheolologice ale Orientului Mijlociu. Fusese, după cum spune parabola “fluturelui ucigător”, prima bătaie de aripi care urma să provoace “tsunami-ul” pe care îl trăim azi în Orientul Mijlociu. Şi ale cărui consecinţe, mi se pare, le vom resimţi din ce în ce mai puternic în anii care vor veni.

Adrian Irvin ROZEI, Dubai/Muscat, martie 2006

—
Service après vente

Pe data de 9 august 2006, ziarul “ Le Figaro ” publica informaţia următoare: “ Fiul ultimului conducător dintr’un emirat care a dirijat o parte din Arabia Saudită, prinţul Talal Mohammed al-Rachid, a proclamat, la Paris, crearea unui partid politic de opoziţie, Frontul de opoziţie democratic saudian, şi a chemat la instaurarea democraţiei în regatul Saudienilor. ” No comment.