La Bastide Vieille, 10/07/2023
Coordonate: 37°31′37″N 08°55′43″E : Insula Galita
Undeva, între cer și mare ! Cine cunoaște oare acest loc pierdut în inima Mediteranei ?
Iată cum o descria, acum mai bine de un secol, un autor anonim :
« Probabil că ne vom întreba unde poate fi această insulă.
Acest bloc stâncos se află pe coasta de nord a Tunisiei, la aproximativ douăzeci de mile N.-N.-E, de Tabarka. Lungimea sa cea mai mare este de 5 kilometri, lățimea mediană de 1500 de metri.
Ea este înconjurată de mai multe insulițe, principalele fiind: Galiton, Fauchelle, les Chiens, toate fiind inaccesibile.
Galita, mărginită de o linie de stânci de 200 de metri înălțime, poate fi abordată doar dinspre sud, în golful l’Escueil de Pasque. Adânc și sigur, acest ancoraj oferă un adăpost excelent împotriva vântului predominant de N.-V., o poziție care nu se întâlnește de obicei pe coasta Algeriei.
Cel mai înalt punct al insulei se înalță la 391 de metri deasupra nivelului mării. Urci acolo pe o potecă stâncoasă, jumătate scară, jumătate trepte, care este cea mai bună cale de comunicație de pe insulă. Această potecă traversează grădini în spaliere unde, în ciuda lipsei de sol vegetal, locuitorii găsesc o modalitate de a cultiva smochini, cactusi, măslini, viță de vie și suficiente cereale pentru a satisface nevoile autohtonilor, aproximativ șaizeci de oameni în total.
Autoritatea este reprezentată pe insulă de un paznic de coastă francez, a cărui căsuță este singura locuință prezentabilă. Nativii, adevărați troglodiți, trăiesc în peșteri și colibe. Pe toată insula sunt doar 2 căsuțe ale căror acoperișuri roșii se văd de departe pe mare.
Locuitorii se administrează după vechile obiceiuri aduse din Italia, nu plătesc taxe, trăiesc din pescuit, din recolte, din produsele turmelor lor.
Peștele este foarte abundent și pescarii de homari și corali vin chiar și din Sicilia în Galita în timpul sezonului de vară. Odinioară împădurită, insula nu mai posedă acum decât tufișuri joase. Izvoarele sunt numeroase și abundente. »
Descoperirile unor ulcioare punice, monede romane, diverse ruine, indică faptul că insula a fost populată încă din antichitate. S-au găsit aici minereuri de fier și de cupru, care ar putea da naștere unor exploatări serioase, dacă mijloacele de acostare în insulă ar fi mai ușoare.
De fapt, situația demografică a insulei era oarecum diferită : în 1906, populația ei se compunea din 174 locuitori, dintre care 67 erau francezi, iar 107 italieni.
In anii ’30, galitienii erau mai bine de 200.
După cum scrie Carlo Picozza: „Così, alle sei isole delle Ponziane (Ponza, Palmarola, Zannone, Gavi, Ventotene e Santo Stefano) idealmente bisogna aggiungerne un’altra, la nordafricana Galite.”
Iar Sergio D’Arco, a cărui familie este originară din Galita, precizează : « E’ la terra ponzese di adozione ». La numai vreo 40 Km. de coastele tunisiene și la 150 Km. de cele ale Sardiniei.
E drept că marea majoritate a locuitorilor insulei erau pescari, sosiți din Insulele ponziane, atrași fiind de marea unde găseai nu numai pește în abundență, dar și languste sau fructe de mare. Locul era, pe atunci, atât de apreciat încât pescarii veneau aici până și din Bretania franceză în căutarea peștelui !
Insă, asemănarea cu arhipelagul ponzian nu se limitează la populația locului. Biodiversitatea din Galita este unică în comparație cu restul Tunisiei continentale. Inventarul total de floră al arhipelagului este de peste 300 de specii cu șapte orhidee diferite. Deosebit de remarcată este prezența orhideei Serapias nurrica Corrias, care se găsește doar în Sardinia, Corsica, Menorca, Sicilia și Calabria (deci este o așa-numită specie tirrenică). Această orhidee este un indicator al legăturii biogeografice dintre arhipelagul Galita și blocul Corso-Sardinian.
Mai mult ! Italienii susțin că planta « diss » (Ampelodesmos mauritanicus) a fost introdusă în arhipelag de către strămoșii lor din insula Ponza. Pescarii au folosit într-adevăr frunzele ei uscate pentru a țese frânghii după o tehnică specifică. Specia numită prezintă în plus avantajul de a fixa solul.
Cu toate acestea, insula Galita este considerată, din punct de vedere geografic și politic, ca fiind « cel mai nordic teritoriu al Africii » !
Din păcate, astăzi, prezența italiană în insula este inexistentă. La fel ca și cea a celorlalți europeni. Naționalizarea pământurilor europene din 12 mai 1964 a schimbat totul.
Cea mai mare parte a italienilor din Galita au emigrat în Franța, în orașul Lavandou din provincia Var. Insă, ei și-au păstrat tradițiile și nostalgiile galito-ponzane, chiar si după mai bine de jumătate de secol !
Iată cum descria în 2006, « La Gazette du Lavandou », « Intoarcerea la Galita », într-un text semnnat de Gill Bernardi, primarul orașului francez mediteranean :
« Familiile Vitiello, D’Arco, Conte, Mazzella și Verderame și-au părăsit casele, grădinile de legume, comunitatea lor pașnică și retrasă acolo sus.
Ce-a rămas ? Momente de intensă emoție când mica trupa sare pe cheiul dărăpănat și urcă poteca în căldura înăbușitoare; când inimile bat la fiecare pas, pe măsură ce apar primele case…
După o oarecare ezitare, toată lumea localizează în maquis casa copilăriei, a unui bunic care odihnește pentru veșnicie în apropiere, a unui văr care nu a putut face călătoria… De la o căsuță la alta, familiile se cheamă între ele cu voci stinse. Redescoperă grotele săpate în stâncă, unde au mai rămas cuptoarele de pâine, chiuveta antică, hambarul pustiu și cuva de vin, ascunsă în umbră și răcoare. Din vremea când vița de vie popula terasele acum prăbușite. Insularitate. Momente magice în care cercul timpului se închide…
Luăm discret o pietricică pentru a o păstra ca suvenir. »
* * *
Cu siguranță că n-aș fi auzit nicicând vorbindu-se despre acest loc magic, pierdut în inima Mediteranei, dacă n-aș fi făcut cunoștință, în luna mai, cu Pierre de la Galite. Eram într-un cabaret din Montmartre. Ne-am nimerit, din întâmplare, vecini de masă.
Discutând cu Pierre, am aflat nenumărate anecdote și amintiri din copilăria sa, petrecută în insula Galita.
Insă, ceeace m-a intrigat cel mai mult a fost numele său. Punându-i întrebarea, am aflat că părinții lui se numeau Alexandre Vittiello și Maria Caltagirone. Iar că bunica sa, Celeste, n-a vrut să părăsească insula ei dragă până la moarte, la vârsta de 95 ani!
De aceea, Pierre a ales ca nume de scenă « de la Galite », în amintirea locului unde s-a născut.
Pierre este, după cum scria unul dintre criticii muzicali care au asistat la spectacolul său :
« Un artist, autor, compozitor și interpret desăvârșit, căruia îi datorăm aproximativ 250 de cântece, dintre care vreo cincizeci au fost înregistrate. Pierre de la Galite a îmbinat umorul, tandrețea și poezia prin cântece și poezii pe care le-a interpretat cu mare talent, uneori amestecând câte un strop de frivolitate, pentru a seduce un public în mare parte din Galita. »
Când i-am oferit un exemplar din revista “Siamo di nuovo insieme”, el mi-a spus: “Eu nu vorbesc italiana ! »
Un pic uimit, l-am întrebat : « Dar, cum vorbeai cu bunica ta ? »
Pierre mi-a răspuns : « In « dialetto ponzese » ! » Drept care mi-a oferit un disc cu o tarantelă scrisă de el în acest dialect din regiunea Latium.
Ale cărei versuri se termină cu :
« Cumpagno, Cumpagno,
Iamungene sccoglia sccoglia,
iam à fa quatte padelle.
Iamungene sccoglia sccoglia
uard u mar cumm e belle!” *
Când, mai apoi, am căutat informații despre insula Ponza, am descoperit că: Etimologia numelui, Ponta în antichitate, este aceeași ca pentru toate Insulele Pontine sau pentru numele grecesc al Mării Negre, cunoscută ca Pont Euxin : grecescul antic Πόντος – Pòntos, adică „mare deschisă”.
Astfel, am înțeles că legăturile care mă unesc cu Pierre sunt mult mai vechi decât cele câteva zile de când ne cunoaștem.
Ele datează din vremea antichității grecești !
Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, iulie 2023
–
* Companion, companion,
Vino din stâncă-n stâncă,
Să luàm patru padelle (scoici locale)
Vino din stâncă-n stâncă,
Uite marea cum e de frumoasă ! »
Cei ce doresc să asculte melodii compuse și interpretate de Pierre de la Galite, le pot găsi la adresele :