Bădiţa Traian cu hieroglife
Philae, Marţi 15 ianuarie

Toţi tipografii din lume cunosc “caracterele Traian”, cele mai clare şi limpezi la înşirarea unui titlu sau text pe pagina albă. Aceste caractere, asemănătoare caligrafiei care figurează pe Columna lui Traian de la Roma, au fost alese chiar şi de jurnalul “Le Monde” pentru noua machetă a ziarului, care se vrea mai “impactantă” şi într’un spirit mai modern.

De altfel cei mai multi tipografi consideră că istoria artei lor a debutat în anul 113 d. Hr. prin loviturile de daltă ale sculptorilor în marmora de Carrara a Columnei.

Numai că acest mod de scriere, aşa cum a fost realizat în antichitate, prezintă o problemă majoră: nu există decât în majuscule!

Traian, şi omagiile care i-au fost aduse, au mai fost cioplite în piatră şi în alte caractere, încă din timpul vieţii lui. Insă pentru a le vedea trebuie să călătoreşti la aproape 3000 Km depărtare de Roma, în deşertul Nubiei, lângă Asuan.

* * *

Nubia a fost din timpurile cele mai îndepărtate sursa principală a aurului utilizat în abundenşă de faraonii egipteni. Insuşi numele acestei ţări vine de la cuvântul “nub” care înseamnă “aur” în limba faraonilor. De aceea Tara Kush, cum o numeau locuitorii ei, a fost timp de secole câmpul de luptă şi de trecere între Egiptul mediteranean şi Sudanul african.

De altfel populaţia nubiană este compusă din două tipuri etnice: egiptenii semitici şi etiopienii africani.

Nubienii au furnizat Egiptului, din cea mai îndepărtată antichitate, nu numai aurul, dar şi diorita, granitul, jaspul, lemnul de sicomor sau salcâm pentru construcţia bărcilor, pieile, inul şi cirezile de vite.

Când, în fine, în perioada Noului Imperiu (1580 până la 1085 î. d. Hr.) armatele lui Tutmosis şi ale Ramseşilor au ocupat Tara Kush, Nubia a devenit o regiune asociată a Egiptului şi a început construcţia zecilor de temple presărate de-a lungul Văii Nilului. Pe atunci frontiera de sud a Egiptului se deplasase de la prima Cataractă, lângă oraşul Asuan, la a patra Cataractă, în Sudanul de astăzi.

Insă templul de pe insula Philae este mult mai recent, pentru că fragmentul cel mai vechi, porticul lui Nectanebo I, datează din timpul celei de-a XXX-a Dinastii între 378 si 260 î. de Hr., câţiva ani înainte de sosirea lui Alexandru cel Mare în Egipt şi de începutul dinastiei Ptolemeilor.

Chiar dacă insula şi templul din Philae erau dedicate zeilor Isis şi Osiris, veneraţi de mult în mitologia egipteană, noii stăpâni ai ţării au continuat nu numai cultul lor, dar chiar şi înfrumuseţarea şi mărirea sanctuarelor existente.

Aşa au fost construite, sub Ptolemei, marele templu al zeiţei Isis, cu cei doi piloni monumentali, micul templu al zeiţei Hator şi mai ales chioşcul lui Traian, în perioada ocupaţiei romane.

De fapt Romanii au înteles, ca şi Grecii de altfel înaintea lor, că cea mai bună soluţie pentru a ocupa această ţară cu o enormă tradiţie era să se instaleze în spaţiul abandonat de autorităţile trecutului. Aşa că împăraţii romani, deja divinizaţi la ei acasă în altă religie, au devenit zei şi faraoni în Egipt. Aşa s’au creat cele şase dinastii romane care au domnit în Egipt între anii 30 î. de Hr. şi 395 d. Hr.

Traian, cuceritorul Daciei, a făcut parte din dinastia Antoninilor, între Nerva şi Adrian. El a lăsat nenumărate monumente şi lucrări de artă civilă în Egipt, între care un canal care lega Nilul de Marea Roşie, numit multă vreme “Traianos”, şi diferite construcţii care au permis regularizarea cursului marelui fluviu.

La Alexandria, adevărata capitală a Egiptului în această perioadă, a fost construit un Arc de Triumf care celebra victoria lui Traian asupra Dacilor şi mai multe temple au fost înălţate în cinstea celui care era poreclit: “Traian Dacicus”.

In Nubia, administraţia lui Traian, care a cunoscut cinci prefecţi în 19 ani, a dezvoltat reţeaua rutieră, mai ales în sudul insulei Philae.

Chioşcul lui Traian, din insula Philae, este considerat o culme arhitectonică în cadrul templului numit de Théophile Gautier “perla Egiptului”. Iar David Roberts notează în jurnalul lui din 1838 că chioşcul lui Traian i-a lăsat impresia că sculptorii şi constructorii tocmai părăsiseră şantierul. Şi adaugă că piatra pare atât de uşoară şi detaliile atât de delicate şi clare, încât cu greu şi-a putut închipui că priveşte o ruină veche de 2000 de ani.

Construcţia, neterminată, coincide cu apogeul cultului zeiţei Isis în Egipt care a dăinuit până în secolul VI, sub domnia împăratului Iustinian, când episcopul Teodor a transformat templul în biserică.

Traian este reprezentat în două basoreliefuri din interiorul chioşcului, prezentând ofrande zeiţei Isis şi zeului Osiris. El e îmbrăcat cu costumul şi poartă însemnele faraonilor care au domnit peste Egiptul de Sus şi de Jos. Inscripţia care însoţeşte scena poartă şi cartuşul scris în hieroglife cu numele lui oficial, adică în greceşte: “AVTOHRATOR KAISAR NERVAS TRAIANUS SEVASTOS GERMANIHOS”, echivalentul numelui latin “CAESAR NERVA TRAIAN AUGUSTUS GERMANICUS”.

Din păcate, parte din figura şi părţile aparente ale corpului “faraonului Traian” şi a zeităţilor, cărora le prezintă ofranda, au fost sparte cu ciocanul, probabil în epoca în care templul a fost transformat în biserică.

Insă adevărata catastrofă a fost evitată în anii ’70, când întreaga insulă trebuia să fie înecată în apele Nilului în urma stabilizării nivelului apei fluviului, ca urmare a construcţiei Marelui Baraj de la Asuan. Deja construcţia vechiului baraj în 1902 dusese la înecarea aproape completă a templului în mod periodic.

După 1974, insula şi templul urmau să dispară de manieră definitivă în fundul lacului. Din fericire, un efort internaţional excepţional a permis salvarea întregului complex prin deplasarea a 49000 de blocuri de piatră, decupate, numerotate şi reinstalate pe o insulă vecină, căreia i s’a dat în mod artificial forma şi profilul insulei Philae, la câteva zeci de metri de amplasamentul iniţial.

Noua “Philae” a fost inaugurată pe 10 mai 1980.

* * *

Printre cei care-si mai amintesc de “întronarea preşedintelui Ceauşescu” în anii ’60, puţin au reţinut scandalul telegramei trimise de Salvador Dali, care îl felicita pe dictator cu ocazia “înmânării sceptrului republican”.

Marele pictor considera că Traian fiind născut în Peninsula Iberică, regalitatea română era o continuare a gloriei spaniole. După cum Nicolae Ceauşescu primea regulat chei de aur ale oraşelor vizitate, sau cadouri din mâinile actorilor travestiţi în personaje ale istoriei României, poate că dacă ar fi cunoscut istoria basoreliefurilor din insula Philae, ar fi organizat şi o ceremonie unde ar fi primit ofrandele faraonului Traian, ca zeii Isis şi Osiris!

Cea mai bună dovadă că, după cum spun Francezii: “Le ridicule ne tue plus de nos jours!”

—–
“Un Phileas Fogg pe Nil”
“Winter Hotel”, Luxor, Joi, 17 ianuarie

Eram deja de cinci zile în Egipt şi nu găsisem încă nici un subiect nou pentru cronica mea lunară. Degeaba promisesem celor care mă însoţeau o primă excepţională de 100 USD celui care va descoperi numele unui român cioplit în piatra vreunui templu din valea Nilului. E drept că doi dintre asociaţii mei în această aventură erau mai interesati de o invitaţie la McDonald’s-ul din colţ decât de cei 100 USD!

Totuşi observasem că din zecile de bărci cu pânze care cutreierau apele agitate ale primei Cataracte a Nilului, cea mai mare parte arborau pe pânză culorile unei naţiuni, probabil corespunzând celor ce vizitau acest loc cu o istorie de mii de ani. Ar fi fost mai mult decât un vis, o adevărată nebunie să-ţi imaginezi că undeva ar putea exista, pe una din pânzele trunghiulare, umflate de vânt, şi tricolorul românesc!

De fapt în Egipt totul este posibil. Pentru că Nilul este o excepţie în sine.

Nicăieri pe pământ nu există un fluviu de 6000 Km ( al doilea ca lungime în lume!) care pe cea mai mare parte a cursului să nu aibă nici un afluent. În plus, Nilul poate fi navigat şi fără motor, pentru că la coborâre te împinge curentul, iar la urcare vântul care, în mod curios, suflă în direcţia Nord/Sud. Asta a făcut ca atâţia călători, din cea mai îndepărtată antichitate, până la inventarea “maşinii cu aburi”, să poată vizita această regiune şi să admire minunile ei arhitecturale acumulate timp de mii de ani.

Acum însă era vorba de realizarea unui pariu: să găseşti o legătură între Ramses II şi Bucuresti, sau între istoria nilotică şi cea danubiană.

Deodată fiul meu mă trage de mânecă: “Papa, papa, regarde cette felouque! C’est le drapeau roumain!”

Intr’adevăr, prin vizorul binoclului văd departe o felucă cu o pânză care poartă un tricolor asemănător cu cel al României. O fi adevărat sau oare e o iluzie? Greu de spus!

Bărcile egiptene au două feluri de pânze. De cele mai multe ori triunghiulare, dar uneori şi pătrate, tip “voile latine”, cum se văd şi pe bazoreliefurile din templul reginei Hacepsut, acum trei mii de ani. Cârmacii decid să ridice toată pânza, sau numai o parte, apoi o pliază sau o înrulează de-a lungul catargului pe jumătate sau de tot. Cine poate să’i înţeleagă fără să cunoască arta lor!

De data asta pânza este umflată complect de vânt şi, într’adevăr, în colţul de jos ai zice că e afişat tricolorul bine cunoscut. Dar atâtea alte steaguri ar putea fi tot tricolore şi asemănătoare!

O idee năstruşnică îmi vine în minte! Ce-ar fi dacă o dată în viaţă aş juca rolul lui Phileas Fogg?

Mă apropii de cârmaciul vasului nostru şi îi şoptesc la ureche: “20 Livre Egiptene dacă ajungi din urmă vasul acela”. Şi îi indic cu un gest decis feluca dispărând în depărtare.

Deodată o activitate febrilă se desfăşoară pe vas. Pânza mare se ridică, funiile sunt întinse, scripeţii de lemn troznesc, nava face un salt înainte şi înaintează ca vântul.

Ceilalti turişti, care nu înţeleg ce i-a apucat pe marinari, se revoltă: “De ce ne grăbim? Avem tot timpul! Ne-aţi promis două ore de navigaţie!”

Deodată cârmaciul şi oamenii lui nu mai înţeleg nici o limbă europeană. Ei care în speranţa obţinerii unui bacşis mai gras vorbeau acum câteva minute până şi japoneza!

Eu, ca să-i ocup pe însoţitorii mei din grup, îi întreb: “Ce vedeţi? Culorile de pe pânză sunt “negru-galben-roşu” sau “albastru-galben-roşu”?

Incepe o discuţie foarte aprinsă. Jumătate văd aşa şi jumătate văd invers! Fiecare vrea să aibă dreptate şi insista pentru ca barca să avanseze mai repede. Cârmaciul şi echipajul sunt încântaţi. Au toate şansele să câstige 20LE !

Numai că, între timp, echipajul bărcii pe care o urmărim, şi care nu ştie nimic despre drama care se derulează în urma ei, a decis să plieze pânza în două, aşa că acum se vede clar steagul suedez de pe cealaltă faţă a velei.

Culmea neşansei, vântul s’a oprit şi amândouă bărcile stau pe loc. Tovarăşii mei de drum insistă: “Mai repede, mai repede!”

Nu’i nimic de făcut; nu e vânt, nu e mişcare!

Ai zice că suntem într’o finală din “America’s Cup”, chiar dacă nu e la bătaie o cupă de argint cu o istorie de 150 de ani şi 1,50 metri înălţime.

In fine vântul se ridică, cele două nave pornesc şi ne apropiem suficient pentru a face o poză a navei cu pânza … care afisează tricolorul românesc!

Scot din buzunar o bancnotă de 20 LE şi anunţ: “Je tiens ma promesse! 20 LE pentru echipaj!”

Toată lumea e mulţumită, eu am obţinut fotografia sperată, echipajul poate bea (în secret) diseară şi colegii mei confirmă: “Sigur, e “roş-galben-albastru”!

Şi toată asta pentru suma ridicolă de 5 USD!

Adrian Irvin Rozei, Egipt, ianuarie 2002