Aflat la no. 13, Boulevard des Italiens, restaurantul numit “Café Riche” era în a doua jumătate a secolului XIX, unul dintre cele mai reputate localuri pariziene în care se întâlnea la masă protipendada epocii. După cum spune un ghid de la cumpăna secolelor XIX si XX: “Printre restaurantele de prim ordin nu pot fi omise câteva cafenele, care se conformează în parte titlului lor, dar care în fond sunt mai ales restaurante si servesc “a la carte” dejunuri si dineuri care fac concurentă prin calitatea serviciului, celebritătilor culinare ale Parisului.” Si mentionează: Café Durand, Café Riche, Cafe Anglais si alte trei sau patru asa zise “cafenele”.

De fapt “Café Riche”, din cauza pozitiei sale speciale, juca si un rol particular în lumea artistică a vremii. Aflat la o aruncătură de băt de Opera din Paris, celebra Salle Garnier, construită între 1862 si 1874, “Café Riche” era locul de întâlnire al clientelei oamenilor cu stare, compusă din marea burghezie, politicienii si artistii acelei epoci.

În jurul anului 1875, la una din mesele acestui faimos restaurant, puteai întâlni în fiecare zi, la ora prânzului, un bărbat brun, cu o barbă si mustatză bogată, dar cu o calvitie pronuntată, cu ochii usor închisi, care dădeau privirii sale un aer un pic visător. Îmbrăcat cu haine sobre de culoare închisă, dar purtând o largă lavalieră neagră, acest domn părea, mai degrabă, un om de stiintă sau un filozof, dacât un artist sau, cel putin, un amator de artă.

Si totusi, în mod regulat, apăreau, la ora dejunului, tineri cu aspect sărăcăcios, care veneau cu câte un tablou bine împachetat sub brat si care îl rugau pe “maître d’hôtel” să’i autorizeze să schimbe câteva cuvinte cu personajul nostru. Acesta, chiar fără să se uite la tabloul propus, scotea 200 franci din buzunar si cumpăra opera de artă.

Asa a ajuns doctorul de Bellio să posede, în câtiva ani, cea mai importantă colectie tablouri ale pictorilor impresionisti din lume. Pentru că pictorii pe care îi întâlnea purtau numele Manet, Monet, Sisley, Pissaro, Renoir sau Berthe Morisot.

Să vedem cine era acest domn “de Bellio”, care a avut flerul si gustul necesar pentru a descoperi înaintea majoritătii amatorilor de artă pe aceti artisti, care astăzi fac nu numai prima pagină a revistelor de artă, dar si recordurile de prêt în licitatiile internationale de pictură.

* * *

Familia Bellu era la origină aromână, din Moscopole în Macedonia, si făcea parte din asa numitii “armatolos” sau “kleftes”, triburi de războinici si banditi din nordul Greciei, care au jucat un rol important în timpul războiului de independentă a acestei tări. Se presupune că aveau o origină comună cu cei care purtau acelasi nume si care serviseră Venetia la începutul secolului XVIII.

După distrugerea orasului Moscopole de către autoritătile turcesti, în semn de represalii împtriva celor ce se ridicaseră cu armele în mână contra asupririi otomane, familia Bellu, ca si multi alti negustori din oras, s’au mutat la Viena, capitala Imperiului Austriac. Era epoca de dezvoltare a comertului european, care a condus la crearea unor vaste retele bancare în estul Europei si, în consecintă, la nasterea unor imense averi, domeniu în care familiile aromâne s’au distins în mod special.

Banca Bellio, fondată la sfârsitul secolului XVII, functionează pe teritoriul Imperiului Austriac, dar are si ramificatii în Imperiul Otoman, în special în Grecia si în Principatele Dunărene. Astfel, familia Bellu a ajuns în Tara Românească pe la 1780, datorită relatiilor întretinute cu egumenul Mânăstirii Coltea.

Mormantul familiei de Bellio in cimitirul Pére Lachaise din Paris

Este greu de spus, privind evolutia familiei Bellu, dacă acetia sunt greci sau români. Pe de o parte, membrii familiei vorbeau în egală măsură cele două limbi, aveau nenumărate legături de afaceri cu comunitatea greacă din Balcani, dar, pe de altă parte, cu exceptia căsătoriei unui Bellu cu sora lui Alexandru Mavrocordat, eroul bătăliei de la Misolonghi, ei s’au înrudit mai ales cu familii de boieri români printre care: Bălăceanu, Văcărescu, Stirbey, Câmpineanu, Paleologu si Filipescu. Ei însisi îsi spuneau “macedonieni”, desi o astfel de “nationalitae” nu exista în Balcani.

În 1817 împăratul Francisc I a ridicat pe Constantin Bellios, trimisul principelui Caragea, la rangul de baron austriac. În acelasi timp, Constantin Bellio (ortografia numelui acestei familii ia forme diferite în functie de limba tzării în care e mentionat, ba chiar si a alfabetului utilizat) lăsa sume de bani importante bisericilor grcesti din Austria, crea fonduri de ajutorare a spitalelor si săracilor din Viena, Bucuresti si Atena, după cum sprijinea si lăcasuri care se ocupau de copii orfani. Tot Bellio a creat Societatea Arheologică din Atena si, prin testament, a lăsat regelui Oton o sabie de valoare, iar tânărului stat grec, care nu poseda un astfel de obiect, o casă de bani. Fondul Bellio, la origină în 1838, în valoare de 112.000 drachme, administrat de Banca Natională a Greciei, reprezintă astăzi echivalentul a multe milioane si serveste ca ajutor material tinerilor greci fără resurse, pentru a’si putea realiza studiile superioare.

Începând din aceeasi perioadă si timp de două secole, diferiti membrii ai familiei Bellu au asumat responsabilităti înalte în Principatele Dunărene, precum:Mare Vistiernic, Mare Logofăt al credintzei, ministrii de justitie, al cultelor si de interior, deputati, senatori etc.

La începutul secolului XIX, averea familiei Bellu era una dintre cele mai importante din Muntenia. Ea a fost consolidată în mare măsură multumită unor aliante judicioase. De exemplu, Alexandru Bellu (1799-1853) s’a căsătorit în 1823 cu Irina, fiica Marelui Ban Barbu Văcărescu si a Zoichii Paleologu, soră cu Marele Logofăt Iancu Filipescu.

Mare parte din averea familiei se compunea din mosii. Astfel, la moarea unui descendent, numit tot Alexandru Bellu, după ce fusese deja expropriat de reforma agrară în 1923, au mai rămas terenuri suficiente puntru a lăsa fiecăruia din cei sapte copii, 800ha de pământ si 150ha de pădure!

În Bucuresti, averea familiei Bellu cuprindea terenuri care se întindeau de la Piata Chirigii, până la Soseaua Viilor de astăzi, precum si pe Podul Mogosoaiei sau str. Dionisie Lupu din zilele noastre. Casele Bellu de pe Calea Victoriei, donate de familie statului român, sunt astăzi sediul Academiei Române, căreia un alt Bellu, în 1941, i-a lăsat întreaga lui avere. În 1930, Eliza Bellu, născută Stirbey, a donat, tot Academiei Române, casele si via sa din Urlatzi.

Din păcate, numele familiei Bellu nu mai este astăzi amintit la Bucuresti decât de cimitirul Serban Vodă, numit de toti bucurestenii “Cimitirul Bellu”, pentru că a fost construit pe un terun oferit de Barbu Bellu, ministru al Cultelor si Justitiei, la mijlocul secolului XIX.

* * *

Georges de Bellio, clientul de fiecare zi al restaurantului “Café Riche”, era fiul vornicului Bellu din Muntenia si al Irinei Văcărescu, a căror căsătorie am mentionat-o mai înainte.

Născut la Bucuresti pe 25 februarie 1826, Georges de Bellio s’a instalat la Paris în 1851 unde si-a făcut si studiile de medicină, specialitatea lui fiind homeopatia. Pe urmă a abandonat profesia de medic, însă multumită averii considerabile de care dispunea, si-a constituit o colectie de pictură clasică din care făceau parte artisti reputati, precum Frans Hals, Clouet, Poussin sau Fragonard.

În acelasi timp, de Bellio face cunostintă în calitate de pacienti, cu diferiti pictori impresionisti, pentru a căror operă se pasionează. Era probabil în jurul anului 1875, pentru că se stie că în 1876 de Bellio cumpărase deja trei tablouri de la Berthe Morisot, între care “Le Déjeuner sur l’Herbe”. În 1877, catalogul Salonului Impresionistilor mentionează trei tablouri de Monet, împrumutate de Georges de Bellio: “Les Tuileries”, “Le Parc Monceau” si “Pont de Rome, Gare Saint-Lazare”.

În anii următori, Georges de Bellio cumpără atât de multe tablouri impresioniste, că în curând apartamentul său, situat 1, Boulevard de Clichy, devine neîncăpător si este obligat să închirieze un magazin în aceeasi zonă, unde stockează în permanentă picturile si de unde selectionează periodic pe cele care îi decorează locuinta.

Bine înteles că Bellio cumpăra aceste tablouri cu un prêt care astăzi pare ridicol. De exemplu, celebrul “Impression- soleil levant”, pictat de Monet în 1872, a fost expus la fotograful Nadar în 1874, în cadrul primei expozitii de ansamblu a noii miscări artistice si a provocat, în derâdere, denumirea grupului: “impresionist”. De Bellio cumpără acest tablou prezentat într’o licitatie a colectiei Ernest Hoshedé, cumnatul lui Monet, pe data de 5-6 iunie 1878, pentru suma ridicolă de 210 franci. Acelasi tablou pentru care, câtiva ani înainte, Hoshedé plătise o sumă de cinci ori superioară!

Totusi de Bellio era providenta pictorilor în mizerie din acei ani. Însusi Renoir scrie: “De fiecare dată când unul dintre noi avea o nevoie urgentă de 200 franci, alerga la ora dejunului la “Café Riche”. Era sigur că îl va găsi pe Dl. de Bellio, care cumpăra, chiar fără să’l privească, tabloul ce i se aducea.”

Însă de Bellio, în calitatea lui de medic, nu asigura numai supravietuirea fizică a pacientilor lui, artisti, ci se ocupa si de linistea lor spirituală. Ca dovadă nenumăratele scrisori de multumire adresate de Claude Monet, între care una în care îi spune că situatia lui era atât de disperată, încât fără ajutorul lui de Bellio, s’ar fi sinucis.

Iar Camille Pissarro, într’o scrisoare adresată fiului său Lucien în 1893, vorbeste despre sfaturile date de doctorul român, spunând: “Lucru stupefiant, de Bellio spune, ă propos de ultima mea expozitie, că am mers mai departe decât Monet, că arta mea e mai serioasă si că am depăsit “Les Peupliers” a lui Monet…”

De altfel când, în 1889, a fost lansată o suscriptie în favoarea văduvei lui Manet, prin care admiratorii lui îsi propuneau să ofere statului francez tabloul “Olympia”, prima scrisoare primită a fost cea a doctorului de Bellio, care oferea suma de 1000 franci-aur.

La un moment dat, chiar si averea considerabilă a lui Georges de Bellio n’a mai fost suficientă pentru cumpărarea de noi tablouri, devenite din ce în ce mai scumpe. Totusi colectia acumulată si care, dacă ar fi rămas în întregime în posesia unui singur proprietar, ar fi astăzi cea mai completă din lume în ceeace priveste pictura impresionistă, era, la sfârsitul vietii lui Georges de Bellio, mai vastă chiar decât cea apartinând lui Gustave Caillebotte. Se pare că ea cuprindea mai bine de treizeci de tablouri semnate numai de Claude Monet!

Georges de Bellio s’a căsătorit cu Catherine Rose Guillemet, cu care a avut o singură fată, Victorine, în 1863. Aceasta s’a măritat în 1893 cu E. Donop de Monchy, cu care nu a avut copii.

Victorine a mostenit colectia de tablouri a tatălui ei, după moartea acestuia, pe 26 ianuarie 1894. După decesul ei, în 1957, douăzeci dintre cele mai remarcabile tablouri, care apartinuseră doctorului de Bellio, au intrat în colectia Muzeului Marmottan din Paris, sub numele “legs Donop de Monchy”. Printre ele, celebrul “Impression-soleil levant”, precum si alte picturi de Monet, Renoir, Caillebotte, Pissarro, Berthe Morisot, Honoré Daumier.

Două dintre tablouri au o valoare documentară particulară. Primul o reprezintă pe Victorine, în 1892 putin timp înainte de a se mărita, si este semnat de Auguste Renoir. Celălalt (vezi imaginea de mai sus) îl înfătisează pe doctorul de Bellio, în jurul anului 1877, si a fost pictat de Nicolae Grigorescu, la Paris.

Această donatie a decis probabil pe ultimul fiu în viată al pictorului Claude Monet, Michel Monet, care a oferit Muzeului Marmottan picturile si desenele tatălui său rămase în familie, precum si nenumărate opere care au apartinut prietenilor celebrului pictor. Acest gest a fost făcut, probabil, după cum spune Yves Brayer, academician si conservator al Muzeului Marmottan, de către Michel Monet, care: “… sans doute, se souvenait-il de l’ami de son père, le Docteur Bellio et il était de la même génération que Mme. Donop de Monchy”.

Din păcate, desi în muzeul din cartierul Passy pot fi văzute câteva din scrisorile si documentele legate de activitatea colectionarului “de Bellio”, vizitatorii au putine sanse să înteleagă legătura lui exceptională cu acesti pictori si importanta donatiei, care nici nu poartă numele lui.

* * *

Cât despre familia Bellu din România, ea a avut de suferit după 1944, ca si toti acei “fosti” pe care regimul comunist îi ura atât de mult. Putin importă ce au lăsat ei statului, istoriei, culturii române sau universale!

Pe la mijlocul anilor ’90, după cum povestea un articol publicat de Gabriela Gherman în VIP la Bucuresti, ultimul descendent al familiei Bellu locuia într’un apartament sordid din Drumul Taberii. Desi făcuse războiul ca ofiter de artilerie, fusese rănit de două ori si decorat pe frontul rus, Alexandru Bellu a avut mult de suferit după 1946, datorită “originii nesănătoase”.

Când Academia Română i-a oferit un ajutor, el a refuzat să’l primească, din demnitate. Totusi după 1990, el mai spera să poată recupera si restaura resedinta familiei Bellu de la Urlatzi.

Însă cea mai frumoasă amintire pe care o avea Alexandru Bellu, a rămas vizita la Paris din 1981. Când s’a dus la Muzeul Marmottan si s’a prezentat directorului, a fost primit cu toată cinstea cuvenită urmasilor familiei donatorului unei colectii de o asemenea valoare.

Iar după trei zile, a primit si o scrisoare de multumire din partea autoritătilor franceze, însotită de un cec de 2.000 franci!

Adrian Irvin Rozei, Domaine de Creiscels, august 2002

—
P.S.: Nici celebrul “Café riche” n’a avut o soartă prea strălucitoare. După ce a ars la începutul secolului, un imobil de raport, care astăzi este sediul unei bănci pariziene, a fost construit în locul lui prin epoca si în stilul anilor ’30.

În schimb ceva din ambianta vremurilor trăite de Dr. de Bellio, poate fi regăsită două străzi mai departe, pe rue Le Peletier, la restaurantul numit “Au Petit Riche”.

De fapt “Au Petit Riche” era un bistrou deschis în 1854 pentru “les petites gens”, care nu se puteau amesteca cu “le beau monde”! Cu alte cuvinte: birjarii, masinistii si functionarii de la Opera din Paris, care erau direct sau indirect în slujba celor ce frecventau “le Café Riche”.

Multumită nenumăratelor aventuri (incendii, reconstructii, decoratii modificate si refăcute, diferite soiuri de clientelă etc), “Au Petit Riche” a devenit astăzi “un loc de memorie”, cu o ambiantă călduroasă si care serveste specialitătile traditionale ale bucătăriei franceze într’un cadru istoric. Traditia legăturii cu lumea artistică e păstrată, serviciul fiind asigurat până după miezul noptii, pentru satisfacerea celor care vor să dineze după ce ies de la spectacolele de teatru sau muzică din cartier.

—
*Deviza înscrisă pe frontispiciul Cimitirului Bellu, din Bucuresti