Bucureşti, 05/06/2019

Bună seara ! 

Dacă îmi permit să vă spun azi câteva cuvinte despre Puiu, este şi pentru că sunt unul dintre cei, încă în viaţă, care l-au cunoscut, în timp, cel mai îndelung. 

Mai întâi, ţin să precizez un detaliu ce mi se pare foarte important !

Am auzit aici vorbindu-se despre « Jean Cazaban ». Nu ştiu şi nu vreau să ştiu, cine este acest « Jian » ! Trebuie să vă spun că, în anii ’50, când l-am cunoscut pe Puiu, vărul său, Costin Cazaban, fredona un cântec, care spunea : 

« Jianette era spălătoreasă

Şi Jian, frizerul, o iubea !

Jianette muri tibirculoasă

Şi Jian azi plânge după ea!” 

Se poate spune orice despre Puiu, numai că avea profilul lui “Jian frizerul din Gramont”, nu! Pentru că, rareori, mi-a fost dat să întâlnesc o persoană mai fină şi mai distinsă decât Puiu. 

Deci, îmi veţi permite să-l numesc « Puiu », « Jean François », chiar şi « Ion », numai « Jian », nu ! 

Pe Puiu, l-am cunoscut în anii ’50, când eram copil, în casa familiei Jules Cazaban, unchiul său.

Puiu, care avea vreo 10 ani mai mult decât noi, Costin şi cu mine, trecea în mod regulat, cam de 2 sau 3 ori pe săptămână, pe la blocul Wilson, unde locuiau Jules şi familia lui. Venea, mi se pare, ca să discute cu Jules despre subiecte legate de lumea teatrului românesc sau internaţional din acea vreme.

Insă, cum Jules era rareori acasă, el discuta mai mult cu Irina Cazaban, care « din turnul ei de fildeş », urmărea foarte îndeaproape tot ce se petrecea în lumea scenei prin nenumăraţii vizitatori care defilau pe acolo.

Costin şi cu mine, ne retrăgeam în camera vecină, lăsându-i să discute liniştiţi între ei. 

Insă Puiu, de fiecare dată, înainte de a pleca, trecea prin camera noastră, în fond, nişte puşti, ca să ne întrebe ce făceam, ce ne interesează, ce ne preocupă… şi discuta cu noi câteva minute.

Astfel, am aflat că Puiu era un apreciat critic de teatru şi am început să urmăresc îndeaproape cronicile lui din revista « Contemporanul ». 

Incet, încet, cunoştinţele noastre în acest domeniu înmulţindu-se, am început să discutăm cu el despre Steibeck şi Cehov, Mirodan şi Cocteau, Arthur Miller şi Titus Popovici…

Apreciam foarte mult faptul că Puiu, fără tonul didactic al « specialiştilor” din acest domeniu, ne dădea informaţiile necesare, ne explica “les tenants et les aboutissants » ale fiecărei opere, insistând, cu o voce domoală (aş zice « moldovenească » !) asupra detaliilor care ne scăpaseră. 

La lansarea volumului lui Puiu despre “Scenografia românească în secolul XX”

E drept că sursele noastre de informaţie erau, oarecum, comune : revistele « SECOLUL XX » sau lunarul « L’Avantscène », la care Jules era abonat şi pe care-l aşteptam cu sufletul la gură, ca să aflăm ce se joacă la Paris şi care sunt ultimile noutăţi din lumea teatrului din Franţa.

Tot acolo îl întâlneam şi pe tatăl lui Puiu, Georgică, fratele lui Jules, care se instala « numai pentru o cafea », dar care se prelungea ore în şir ! 

Mai târziu, pe când eram student la Politehnică, am descoperit, mulţumită lui Puiu, care era adevărata identitate a criticului de cinema Eduard Constantinescu şi am aflat că, de fapt, el era un coleg de-al meu de an, cu numele de Nicky Ritcher.

Zeci de ani mai târziu, de data asta la Paris, această informaţie mi-a dat ocazia de a intra în contact cu Henry Chapier, un renumit critic cinematografic, personaj de prim plan al televiziunii franceze, el însuşi originar din România. 

După ce am părăsit România, în 1967, un con de umbră s-a aşternut peste legătura noastră, timp de aproape un sfert de veac.

După 1990, am reluat legătura cu Puiu. 

Ne-am revăzut la Bucureşti şi la Paris, ba chiar şi la Toulouse sau Carcassonne, în 2007, cu ocazia reuniunii Cazabanilor de pretutindeni. 

Atunci, Puiu şi-a realizat un vis de o viaţă : să viziteze Avignonul în perioada Festivalului de teatru, care are loc în fiecare vară.

Insă,…numai pentru o zi !

Locuiam amândoi în aceeaşi cameră, într-un “gîte », alături de casa noastră din Languedoc, care din păcate, încă nu era amenajată pentru a putea adăposti pe toţi participanţii la întâlnire.

Am insistat, poate chiar mai mult decât trebuia, pentru ca Puiu să petrecă măcar 2 sau 3 zile la Avignon, şi astfel să poată asista cel puţin la câteva spectacole de teatru. A refuzat cu încăpăţânare !

Asta era Puiu ! Toată viaţa « nu a vrut să deranjeze » ! 

Insă din acea zi, i-am trimis, cam în fiecare an, programul Festivalului sau diferite broşuri ale manifestaţiilor teatrale din Italia şi din Spania, când treceam pe acolo. 

La Paris, am încercat de nenumărate ori să-l invit la un ceai în celebre hoteluri sau cafenele care au intrat în istorie datorită faptului că fuseseră frecventate de faimoşi oameni de teatru. Luptă titanescă, cu foarte puţin succes : « Nu vreau să deranjez » sau « Nu e locul meu ! ».

Am încercat să-i explic că aceste stabilimente ar trebui să se simtă onorate de prezenţa lui ! « Peine perdue ! » 

In decembrie 2015, la hotelul “Capitol” din Bucureşti…

Numai odată, am reuşit să-l duc la Hôtel Crillon, în Place de la Concorde.

Şi, timp de ani de zile, l-am auzit comentând : « Ştii ce a reuşit Adrian ? Să mă bage la Crillon ! » 

Cu Claudette Joannis la Paris

In schimb, mulţumită lui Puiu, care m-a pus în contact cu Claudette Joannis, fosta directoare a Muzeului artiştilor de teatru din Franţa, autoarea unei biografii a lui Eduard De Max, am reuşit să readuc în memoria locuitorilor din Béziers, prezenţa acestui eminent actor născut la Iaşi, societar al Comediei franceze.

Tot mulţumită lui Puiu, am regăsit la Bucureşti, două dintre costumele lui De Max, care se află în colecţia Teatrului Naţional. 

Intretimp, de fiecare dată când reveneam la Bucureşti, Puiu mă invita la un spectacol de teatru, de marionete, la Gala UNITER… sau la Festivalul Teatrului de Comedie.

Astfel, am descoperit că el era arhicunoscut în această lume şi foarte respectat. Când îi vorbeam despre acest aspect, îmi răspundea, de fiecare data: “Ei, lasă astea!”

Chiar şi când l-am întâlnit pe Manole Marcus la Stockholm, în cadrul unui spectacol la Instututul Cultural Român, a fost îndeajuns să menţionez legăturile mele cu Puiu, pentru a descoperi, încă odată, prestigiul de care el se bucura.

Ceeace mă uimea, de fiecare dată, era când Puiu îmi propunea să merg la vreun spectacol.

Cum nu vreau să înghit orice prostie, îl întrebam despre ce spectacol e vorba. Imi răspundea : « E o piesă franţuzească ! » Atâta tot !

Desigur că, atunci când vizionezi, ca el, nu ştiu câte piese pe săptămână, nu-ţi mai poţi aminti toţi autorii, toate subiectele, toţi interpreţii. 

Aşa se face că era cât pe ce să ratez spectacolul care urma să-mi schimbe viaţa ! Da, e adevărat ! Nu e o figură de stil ! 

Intr-o seară, Puiu m-a invitat să vizionez «o piesă rusească contemporană » !

A priori, nu era chiar ce aşteptam !

Insă, cum spectacolul avea loc la Teatrul Naţional, care tocmai fusese inaugurat, mi-am spus că e o excelentă ocazie de a-l (re)descoperi.

Cu Puiu, aveam şi altă manie în comun: el alegea de fiecare dată locurile din capătul rândului, de preferinţă în rangul 2 sau 3 ! 

Numai că, de data asta, invitaţia era pentru două locuri, chiar în mijlocul rândului întâi. Cum era vorba de Sala Mini, cu numai 200 locuri, aveam impresia că actorii joacă…numai pentru noi ! 

Era vorba despre « Terorism », piesa fraţilor Presniakov.

Vizionând spectacolul, ceea ce m-a uimit cel mai mult, a fost constructia piesei, fluiditatea şi “suspensul” textului…scris de autori complet necunoscuţi mie!

Intrigat şi oarecum ofensat în orgoliul celui venit, dupa cum spun unii, din  « capitala culturală a civilizaţiei noastre”, m-am uitat pe Google. Şi ce descopăr? Că această piesă, jucată în ultimii  ani în Germania, Suedia, Polonia, Norvegia, Spania, Irlanda, Estonia, Australia, Chile, Brazilia, Taiwan, Canada şi, desigur, New York şi Washington… n-a fost jucată niciodată în Franţa! S-a jucat în franceză…însă în  Belgia, dar de către o trupă…canadiană! 

Insă, mult mai important, era mesajul piesei.

Am înţeles atunci că adevăratul terorism pe care suntem obligaţi să-l suportăm, nu este cel al unor descreieraţi care aruncă bombe în mulţime, ci al soacrei care te obligă să te uiţi la un program despre gătit, la televizor, când tu vrei să vizionezi un meci de futbol, al nevestei care are de spălat vasele, când tu vrei să-i prezinţi maşina de abea cumpărată, al prietenei cu care ai plecat în voiaj, şi care îţi impune o activitate exact pe dos celei pe care tu o preferi, numai ca să-şi impună « supremaţia » etc. etc. 

Desigur că acest « terorism » nu te omoară dintr-un foc, însă te termină, pas cu pas !

Din ziua când am asistat la acest spectacol, mulţumită lui Puiu, am refuzat net şi clar, această formă de opresiune. Şi, de atunci,…trăiesc cu mult mai bine !

Tot mulţumită lui Puiu, oraşul Béziers, unde petrec o treime din an, este prezent la…Câmpulung Muscel. Tot împreună cu el, am făcut cunoştinţă cu diferiţi actori sau regizori, din tânăra generaţie, la Bucureşti. 

Ba chiar, am o fotografie, probabil ultima în care apare Puiu, luatà,- nu và veţi mira! – într-o sală de teatru, în luna iunie a anului trecut. 

Ultima fotografie: la un spectacol, în iunie 2018!

Aş mai avea multe alte anecdote legate de experienţele cu Puiu din ultimii ani.

Insă, aş doris să închei mărturisindu-vă că, azi, sunt furios pe el !

De ce m-a abandonat atât de repede ?

Cine îmi va da acum sfaturi privind spectacolele pe care trebuie să le văd, la Bucureşti ?

Cui îi voi trimite programele de teatru, pescuite prin lume ?

Cu cine mă voi sfătui privind actorii, montările, autorii de teatru din anii ’50 sau ’60 ?

Cine mă va invita la Festivalul Comediei româneşti sau la Gala UNITER ? 

Şi, mai ales, cu cine m-aş putea duce la Festivalul de teatru de la Avignon, cum plănuisem acum câţiva ani ? 

Singura consolare, e că Puiu, acolo unde este, l-a putut, în fine, întâlni pe Jules şi i-a putut pune întrebările la care aştepta răspunsul de mai bine de jumătate de veac !

                                      Adrian Irvin ROZEI

                                  Paris/Bucureşti, mai 2019