Orișice persoană care urmărea programele televiziunii argentiniene până la sfârşitul anilor ’80, şi pe care o întrebi dacă îşi mai aminteşte de emisiunea “El arte de la elegancia de Jean Cartier” îţi va răspunde imediat: “Bine înţeles!” şi îţi va descrie cu lux de amănunte eleganţa animatorului, frumuseţea prezentatoarei, fetele superbe care participau, varietatea decorurilor etc. Şi toţi îţi vor spune că Jean Cartier avea şarmul cântăreţilor francezi, iar Maria Fernanda clasa inegalată a vedetelor italiene.

Pentru că această emisiune, prezentată în fiecare săptămână, timp de ani de zile, a fost nu numai una dintre primele încercări de a îmbina defileul de modă cu muzica, dansurile şi costumele cele mai variate, dar şi cel mai lung program din istoria televiziunii argentiniene, care a durat începând din anii ’50 până la sfârşitul anilor ’80.

Puţini sunt însă cei care ştiu că sub numele de Jean Cartier şi Maria Fernanda Cartier, creatorii, organizatorii si prezentatorii acestei emisiuni, precum şi a multor alte programe de animaţie culturală din Buenos Aires în decada ‘60-70, se ascundea o fermecătoare pereche născută şi educată pe malurile Dâmboviţei, în România dintre cele două războaie mondiale. Adevăratele lor nume erau Alexandru (Piu) Mironescu şi Fernanda Fasce.

Am avut enorma şansă de a putea discuta îndelung cu Maria Fernanda la Buenos Aires şi iată povestea excepţională a acestei aventuri umane fără egal.

Precizez că discuţia noastră a avut loc în limba română, e drept, cu incursiuni în spaniolă sau italiană, în funcţie de subiectele abordate, însă din partea Mariei Fernanda fără cea mai mică ezitare, în ceea ce priveşte termenii utilizaţi în depănarea amintirilor din România.

Adrian Irvin Rozei
Buenos Aires, aprilie 2004

–

A I R : Să o luăm de la început. V’aţi născut în România. Eraţi dintr-o familie de origină greacă?

M F : Mama era grecoaică şi tatăl italian. Fasce mă chem eu. Fernanda Fasce, devenită Mironescu când m-am căsătorit cu Piu.

Tatăl meu a sosit în România pentru că era petrol- Prahova şi tatăl meu lucra la Prahova, alte rude erau la “Adriatica”, o societate de asigurări, unde un frate a lui papă lucra ca director, precum şi alte rude – erau mai mulţi italieni – care au plecat din Italia pentru că în anumite momente nu era deloc de lucru. Erau italieni şi la Tulcea, şi la Galaţi. Mama mea era din Galaţi.

Sora mea (*1 a învăţat la şcoala italiană, care era foarte serioasă; era program dublu, dar, vezi, nici nu-mi aduc aminte unde era. Biserica Italiană, da! Era acolo Padre Mantica, care a murit în închisoare, fiindcă nu-şi ţinea gura. Acolo am făcut eu prima comuniune.

Am studiat la Carmen Sylva, era pe lângă Cişmigiu şi era foarte sever; eu învăţam într’un liceu românesc, iar sora mea la Liceul Italian, care era mult mai liber. Ei dansau, aveau reuniuni cu muzică şi dans, aşa mai mergea! Pe când noi eram totdeauna în contrast cu moda: când era moda fustelor lungi, noi aveau şortul scurt, ba aveam şi un beret care ne ascundea părul şi mergeam cu o bentiţă.

Doamna Perşu era cea care controla. Numai biciul îi lipsea din mână! Într’o zi, sora mea a venit să mă caute şi pentru că avea zulufi, a luat-o de păr pe Riri: „ Cum vii aşa?”, şi ea i-a răspuns : „ Eu sunt la şcoala italiană şi pot să fac ce vreau”. Era o diferenţă enormă.

A I R : În ce an era ?

M F : Fă socoteala : acum am 78 ani. M-am născut în 1926. Deci între ’36 şi ’40.

Ca peste tot şi întotdeauna erau „des jeunes premiers” care plăceaua fetelor. Fetelor din clasa mea, -era pe timpul lui Carol şi eram străjeri toţi cu uniforme, cu bascuri- le plăcea Piu Mironescu. Şi mie mi-a plăcut deasemeni. Piu avea 15 ani mai mult ca mine şi…să-ţi spun cum l-am cunoscut şi cum l-am vazut pe Piu prima dată.

Îţi aduci aminte că pe timpul lui Carol era antisemitism foarte marcat în ţară şi ovreii nu puteau, la un moment dat, să lucreze în acelaşi teatru cu creştinii şi atunci s’a făcut „ Baraşeum”-ul, unde erau cele mai splendide spectacole din ţară. Mie îmi plăcea mult jazz-ul, îmi aduc aminte de un baterist, Micu David, era fabulos, avea o specialitate să bată, nu numai cu bateria, dar şi cu o cutie de chibrituri, sau cu chibrituri lângă microfon şi făcea un solo de baterie care era ceva fabulos. Perechea cea mai cunoscută era Stroe şi Vasilache. Era şi una Nina Florescu. Mi-aduc aminte de atâta, atâta lume…şi ne-am dus acolo şi eu aveam prieteni malagambişti cum erau „ Les zazous” în Franţa sau „ Le gaga ” în Italia. Şi cu banda mea de „puşti”, cum se spunea, eram cu toţi prietenii şi ne-am aşezat acolo. Deodată vedem în faţa noastră un domn care se întoarce, mă vede, iar se uită…şi băieţii zic:„ Fernanda, Piu Mironescu se uită la tine!” A fost prima oară când ne-am văzut la Bucureşti.

După aceea, în timpul bombardamentelor, lumea, care putea, ieşea pe şosea spre Săftica, între Bucureşti şi Ploieşti. Era prealarma, care te anunţa că veneau avioanele şi când se ştia spre ce oraş se dirijau bombardamentele, deja era alarma. Atunci cine putea, pleca cu maşina. Mi-aduc aminte, şi nu am amintiri frumoase despre englezi în timpul războiului…. Erau odată pe şosea şi se distrau mitraliind lumea. S’a oprit maşina pentru că murise şoferul.

Altădată, începusem deja să ies cu Piu, eram în tren şi au venit avioanele după tren. Trenul s’a oprit într-o pădure, îmi amintesc, şi ne-am ascuns cu toţii sub copaci, dar tot veneau să mitralieze lumea. Nu erau cum se cade!

Mă întorc la Piu.

Tata lucra la Prahova şi, ca toţi bărbaţii, nu putea pleca de la lucru. Noi închiriasem o căsuţă la Săftica şi stăteam cu mama, cele două surori – încă existam amândouă. Odată stau şi mă uit şi văd că trece un autobuz, iar în uşă era agăţat Piu. Şi strigă: „Fernanda vino, te aştept la casa lui Mand Mary.” Mand Mary era o actriţă frumoasă, care făcea atunci un personaj dintr-o piesă franţuzească, mi-aduc aminte, în care era vorba de o prostituată care se transforma pentru cei care veneau la ea în persoana pe care ei o visau. Era celebră piesa asta ! Eu aveam vreo 17-18 ani. Şi m-am dus la casa lui Mand Mary.

Acesta a fost primul contact, al unei „fete de familie” tradiţională italiană, grecească cu lumea teatrului. Ştiu că am stat puţin, apoi m-am aşezat pe o scară la intrare. Speriată, zic: „ Doamne, în ce lume intru eu?” Dar pe urmă, după ce m-am căsătorit, am fost aşa de fericită că, desi sunt văduvă din ’76, n-am mai avut pe nimeni, decât copiii mei, mama mea şi munca mea, care mi-a dat mari satisfacţii.

A I R : Piu ce făcea atunci ?

M F : Piu făcea revistă, teatru la Alhambra, la Tănase şi după aceea începuse moda concertelor de jazz. Încă din timpul războiului, cu banda noastră de copii tineri, de băieţi şi fete, de „ malagambişti”, când primea cineva un disc din SUA, ne strângeam încet-încet să-l ascultăm. Nu era voie să asculţi muzică americană sau englezească. Şi pe urmă, când deja se eliberase totul, erau artişti care animau concertele de jazz. Printre aceştia, era şi Piu. Erau celebre concertele la două piane cu Dinu Alexandrescu şi Dinu Şerbănescu. Dinu Şerbănescu a dirijat după aceea orchestra de la Savoy.

Îmi amintesc de Malagamba, cu costume cu umeri căzuţi, cu ghete înalte, cravată cu nod mare, pantofi „platformă”. În SUA era Jim Krupa; pe atunci în fiecare ţară erau „malagambişti”. Pe unii, ca Nicu Dinu şi Bibi Alexandrescu, i-am întâlnit pe urmă în Brazilia. Alexandrescu era ţigan, era mai bun ca Dinu Şerbănescu, pianist foarte bun. Altu’ care era violonist de jazz… Cum îl chema? Doamne, cum pot să uit! Şi mergeam la „Mon jardin” şi la „Lido”, era acolo Dinu cu orchestra lui. Dinu a fost primul meu flirt.

Dar Piu era un bărbat foarte frumos şi plăcea femeilor. Când m-am măritat cu el, plecam în turneu prin ţară, el avea teatrul lui, „Teatrul Central”, şi adusese pentru inaugurare un comic fantastic din Transilvania. Se chema Ramadan.

Ramadan avea un rol, piesa se chema „Mireasa din Tărăscău”, şi mireasa era o actriţă care se chema Coca Enescu şi se juca la „Teatrul Central” pe care-l crease Piu.

Când se făceau turneele şi veneau femeile, eu mă căsătorisem deja cu el, ca să se culce cu bărbatu-meu, îi ziceau: „Asta-i tâmpită, o fetiţă, asta nu e o femeie”! Eram cu 15 ani mai tânără decât el !

A I R : Mă mişcă foarte mult în descrierea Dvs. să regăsesc actori pe care i-am cunoscut douăzeci de ani mai târziu, aşa cum erau la începutul carierei lor. De exemplu pe Ramadan nu l-aş fi văzut ca un comic.

M F : Dar nu era chiar comic. Era uman, era tip Timică. Timică era fabulos, fiindcă Timică era un intuitiv. El nu studiase nimic asemănător cu Manolescu şi cu toţi ceilalţi, şi atunci trebuia să-şi înveţe rolul pe dinafară. El trăia cu maică-sa. Maică-sa vedea că stă şi învaţă, şi învaţă, şi învaţă…. ”Învaţă maică,…n-ai vrut să înveţi! Învaţă acum la bătrâneţe!” Cât de mult îmi plăcea Timică! Şi unul care-mi plăcea enorm de mult: Fory Etterle.

A I R : L-am cunoscut personal foarte bine. Era unul din cei mai buni prieteni ai lui Jules Cazaban.

M F : Ce tip cult, ce tip fin, Fory!

A I R : Avea şi el mult succes la fete, chiar la mai bine de 60 ani, deşi era plin de ticuri.

M F : Fiindcă el pe scenă se transforma şi atunci tu te îndrăgosteai de personajul jucat. Aşa era! Şi eu l-am cunoscut foarte bine. Venea acasă la noi şi cânta la chitară, era romantic. Îi plăcea să cânte şi să se acompanieze la chitară.

La noi în ţară…, fiindcă eu sunt italiancă, dar m-am născut în România, şi pentru italieni există „jus sanguinis”, iar cum tata era italian, dar italian, italian…zicea „dacă tu nu rămâi italiancă, nu te căsătoreşti !”

Tot din actorii de pe atunci : George Vraca. Am avut marele noroc să văd „Hamlet” cu cei trei „Hamleţi” : Băltăţeanu, Vraca şi Valentineanu. I-am vazut la teatrele naţionale. Pe atunci vedeai clasicii, înainte de a’i citi; îi vedeai la teatru.Era o ţară cultă şi cu multă influenţă franţuzească.

Pe cine îl vedeam mereu, mereu, mereu, era Cezar Petrescu, scriitorul, care era şi director la Naţional, stătea pe colţ, lângă Clemenţa. La un moment dat, unul din „festejeanţii (soupirants)” era băiatul unui scriitor ovrei –Stern. Băiatul se chema Poldi Stern (Leopold Stern). Aveau „Suchard” şi „Banca Elveţiană”. Taică-său plecase în Brazilia. Am cărţi foarte frumoase de la tatăl lui Poldi şi a fost foarte bun prieten cu Ştefan Zweig, care s’a sinucis în Brazilia. Nu putea să stea departe de Viena. Era o fiinţă umană formidabilă, îndrăgostit de nevasta lui…

A I R : S’au sinucis împreună.

M F : Da, la Quitandinia.

Poldi, cred că a murit. Ne-am mai văzut la Rio, şi cu Piu, pe când Piu a lucrat acolo. Noi stăteam la hotel „Gloria” şi Piu cânta la „ Le Béguin”…

La Rio a fost angajat la televiziune de către Assis de Chateaubriand, un mare jurnalist politic, era un om al lui Getulio Vargas(*2. Era un teatru mic de tot – „Jardel” se chema- pe Avenida Copacabana şi acolo a scris el, cu Oswaldo Bandera, două reviste în 1956.

Eu în Rio am stat foarte prost… Totul era altfel decât în Argentina. Ei nu respectau femeia. Aşa era. Şi mai ales dacă erai blondă. Era acolo un producător de spectacole muzicale, cu o revistă la Hotelul Machado, care vroia să pună în scenă „ Văduva veselă”. Vroia să-mi dea mie rolul, dar eu nu l-am luat, fiindcă fratele lui Getulio, când mă vedea…trebuia să ies pe altă uşă. Până când cineva i-a spus lui Piu: „Plecaţi de aici, pentru că într-o zi o să te găsească mort şi nevastă-ta va trebui să rămână cu tipul ăsta”. Aşa că stăteam foarte retrasă. N’am lucrat, n’am făcut nimic în Brazilia.

Era şi un domn, Bareto Pinto, om de-al lui Getulio Vargas. Era deputat sau senator, nu-mi aduc aminte ce, care era foarte bun prieten cu noi. Era şi director la Teatrul Municipal din Rio şi cum mie îmi place opera ca italiancă, mă duceam mereu să văd spectacole. Pe când încerca costumele, fotograful şmecher, l-a prins în poză când era în izmene şi a publicat-o cu comentariul: „ Iată cum apare un deputat brazilian”. Însă Bareto Pinto a primit apoi felicitări de la Bernard Shaw şi la carnaval, între alte costume, a apărut : „ El Bareto Pinto”.

A I R : Să ne întoarcem în România, la sfârşitul războiului.

M F : Când s’a terminat războiul, noi, italienii şi japonezii, ca şi nemţii, eram foarte prost văzuţi. Nu era vina noastră ! Dar aveam sângele acesta în noi! Atunci foarte mulţi italieni au plecat din România; le-au reţinut bunurile. În casa noastră intrase un ofiţer rus. Locuiam pe Calea Griviţei 33, iar cu Piuşor, pe Calea Victoriei, deasupra teatrului „ Tănase”. Cu Piu ne-am căsătorit numai civil, pe 4 ianuarie, ca să putem pleca. Piu mi-a spus: „ Eu trebuie să plec”, pentru că se afişase cu americanii, avea deja poliţia după el … Piu era român, nu putea să iasă din ţară, ba chiar nici în ţară nu putea să se mişte fără autorizaţie.

Atunci a semnat contractul pentru un film care era o coproducţie între România, Austria şi Ungaria. Piu făcea rolul de „jeune premier” în toate trei versiunile. Puiu Maximilian – era un talent- urma să regizeze filmul. Giovani făcea rolul sergentului în versiunea română. În versiunea austriacă, Thes Linger şi în cea maghiară, Latabar făceau acelaşi rol. Alt actor care juca era Ion Lucian. Uite-l aici într-o poză cu Piu. Apropo, ştii cine era genial? Radu Beligan.

A I R : Trebuie să vorbim şi de Nadia Gray.

M F : Cum să nu, cu Cantacuzino! Era frumoasă, Nadia !

Bine, Piu a putut să meargă legal până la Budapesta. Ne-am întâlnit acolo. Filmul s’a terminat, nu s’a putut face nici partea ungurească, nici cea austriacă şi Piu a pierdut ocazia să iasă legal până la Viena. După ce a fost prezentat filmul în ţară, şi pe scenă era Piu, eu care cântam –aveam curaj să cânt!- cu Niculiţă Teodorescu la pian, am trecut prin Braşov şi atâtea oraşe frumoase! Ne-am întors la Budapesta, părinţii mei au plecat şi ne-am despărţit în gară. Am rămas emigrantă, fără un ban. La Budapesta erau foarte buni actori şi muzicieni.

Cum am ajuns la Viena?

Aveam un ceas de aur pe care mi-l dăduse Piu. A fost primul lucru pe care l-am vândut, când am rămas singură la Budapesta, şi după aceea am cunoscut un popă şi i-am aranjat biblioteca. Aveam un mantou de vulpe de Kamceatka, însă era frig şi nu puteam să-l vând.

Am ajuns la Viena şi de acolo trebuia să treci de Linz, care era frontiera între americani şi ruşi. Nici de la Viena nu era aşa de uşor să treci de Linz, când nu aveai paşaport. Eu aveam paşaport italian. Când a trebuit să trec singură la Linz s’a oprit trenul, s’a urcat rusul, mi-a luat paşaportul şi pe româneşte îmi zice: „Ăsta l-ai cumpărat sau l-ai furat?”. Am spus: „ Nu, sunt italiancă! M-am născut în România, dar sunt italiancă”. Nu ştiam dacă mă coboară sau mă lasă în tren. Am stat vreo douăzeci de minute acolo la Linz şi după ce a pornit trenul, m-a lăsat în pace. Însă momentele acelea au fost groaznice, groaznice!

La Viena, când am ajuns, un băiat-„führerul=conducătorul”- era un băiat tânăr, mi-a spus: ’’Fernanda, du-te la Salzburg, aşteaptă trenul de miezul nopţii, care vine de la Viena. Într-o noapte va veni’’.

Şi au trecut două luni, în fiecare noapte îl căutam, mergeam la gară… Erau trupe, soldaţi… Însă te lăsau în pace, dacă vedeau că nu eşti interesată….de aşa ceva.

Cum am putut eu să trăiesc? Mergeam pe stradă şi deodată am auzit vorbind româneşte, cu un accent tipic, din Iaşi, ”cantilena ovreiască”. I-am oprit şi le-am spus: ”Sunt nevasta lui Piu Mironescu şi n-am unde să stau”. „Vino cu noi”. Şi m-au ţinut la ei. Era o cameră mare, cu vreo 10 persoane, şi m-au ţinut şi pe mine acolo. Într’o noapte, după două luni l-am văzut în fine pe Piu coborând din tren la capătul peronului. De aceea acum îmi scriu memoriile, care se vor chema „ El tren de media noche”(Trenul de miezul nopţii).

Încetul cu încetul am ajuns la Paris, cu Piu în mod clandestin, fără acte.

A I R : Dar Piu cum a ieşit ? Cum a sosit de la Budapesta?

M F : Prin „ führer”; n-avea nici un fel de act. După Linz ne-am dus la Salzburg şi Insbruck. La Insbruck erau englezii şi la Salzburg erau francezii. De la Salzburg am plecat la Paris, tot ilegal.

Piu cântase la Paris când avea 18 ani. El era dintr-o familie bine din România, fiindcă G. G. Mironescu fusese Prim- Ministru al lui Carol al II-lea. Şi avea fabrica de bere „Bragadiru”. Atunci erau toţi cu nasul pe sus! Când Piu a început să cânte, să joace la revistă, la operetă, a devenit ruşinea familiei. Aşa că l-au trimis la Paris… L-au pedepsit!

El şi-a început acolo cariera, a cântat, a fost asistentul lui Gardel (*3 la „Empire”, unde debutase Gardel prima oară. Piu mi-a spus ce mare succes a avut Gardel. Semnase un contract de 15 zile şi a stat aproape trei luni. După care s’a dus la alt teatru, „ Palace”, cu acelaşi triumf. Cântecul care avea cel mai mare succes se chema „El Carretero”, pe care trebuia mereu să-l biseze şi avea o parte unde Gardel fluiera. În acelaşi teatru a fost prezentată apoi „Revista Argentina” cu Pedro Guartucci, Sofia Bosan şi Gloria Guzman. Când a venit Piu aici, s’a întâlnit cu ei. Eu am jucat cu Pedro Guartucci.

După aceea Gardel a continuat pe „ Côte d’Azur” şi Piu a fost asistent mai departe.

Au jucat la Cannes „ Aux Ambassadeurs” , la Nisa la „Negresco” şi la Monte Carlo la „ Teatrul Cambridge”. Pentru că aici ne-au întrebat: „ De ce aţi venit voi în Argentina?” Fiindcă Piu îl cunoscuse pe Gardel, se legase de oamenii aceştia.

În Italia, un prieten, Bitco, la care a jucat sora mea, i-a spus să vină şi în momentul în care soseşte va aranja să-i facă acte şi tot. Ne-a cerut să trecem Alpii de manieră clandestină. Însă era foarte periculos pentru că puteau să te omoare numai ca să’ţi ia banii.

Ne-am dus să cerem viza la consulatul argentinian. Eu sunt foarte religioasă şi Piu era la fel. M-a ajutat mult credinţa prin tot ce am trecut şi când am ajuns la consulat, drept în faţă, era un violonist cerşetor care cânta „ Ave Maria” şi am spus: „ Aici o să mergem”. Ne-a venit viza, ne-am dus la Cannes şi a venit vaporul care se numea „Campana”.

Aici în Argentina am venit cu IRO (International Refugee Organisation), care ne-a dat gratis biletele de vapor. Era ultimul voiaj al acestui vapor francez. Mi-aduc aminte că ne-au separat pe vapor. Femeile într’o parte şi bărbaţii jos, la subsol. Era plin de emigranţi din sudul Italiei, şi când Piu a coborât, mirosul era atât de imposibil de suportat că a dormit toate nopţile pe punte într’un „ chaise-longue”. Aşa a rămas cu o bronşită pe toată viaţa, pentru că noaptea pe mare este foarte periculos.

Când am ajuns la Las Palmas, nu aveam un ban şi n’aveam voie să coborîm. Veneau cu bărcile să vândă banane. Mie îmi plăceau bananele! Şi am început să plâng. Nu ştiu ce a făcut Piu de mi-a adus banane. A făcut ce-a făcut, da’ mi-a adus banane.

Când am ajuns la Montevideo, s’a urcat pe vas comisia argentiniană; vorbeau cu toţi emigranţii şi le dădeau locuri unde îi destinau. Au vorbit cu noi, şi-au dat seama că nu eram pregătiţi şi ne-au dat la Buenos Aires.

Când am ajuns la Buenos Aires, Piuşor a căutat un impresario. S’a dus la un impresar, Gavray şi l-a rugat să-l asculte. Piu era frumos, tânăr, Gavray l-a ascultat şi îndată i-a făcut contract la „Embassy”, care era „boita” cea mai „ en vogue” aici, la radio „Belgrano” şi la o cofetărie numită „Goyescas”, unde erau programe internaţionale. Erau la modă atunci cofetăriile care aveau programe variate. „ Tronillo” , pe „ calle Corrientes” era rezervat publicului şi actorilor spanioli, iar la „ Goyescas” în „calle Sarmiento” erau programe internaţionale.

Patronul, care se chema Noël, i-a spus lui Piu : „ De ce soţia ta nu prezintă spectacolul?” I-am răspuns: „ Cum să fiu prezentatoare fără să cunosc limba?”A zis: „N’are importanţă!” Exista un jurnalist numit Federico Ingles care mă învăţa fonetic cum să spun şi imediat au apărut cronici în ziare despre prezentatoarea Maria Fernanda.

Aşa am cunoscut-o pe Lolita Torres, care a fost o mare cântăreaţă argentiniană, însă de repertoriu spaniol. Jean, care era şi scriitor de teatru, i-a scris un rol, după care s-a făcut un film cu titlul „ Amor a primera vista”. A fost un succes şi cu banii câştigaţi, îmi amintesc că mi-a cumpărat prima mea blană în Argentina. Atunci au iesit în ziare tot felul de comentarii. De exemplu: “Jean Cartier are decontractarea simpatică a lui Maurice Chevalier, “charme”-ul lui Jean Sablon şi dinamismul lui Trénet”. El interpreta toate cântecele în stilul lor. Cum era actor de teatru…!

– Va urma –

Note:
*1) Yolanda Fasce, sora mai tânără a Mariei Fernanda, care a plecat din România cu părinţii ei, a început mai întâi o carieră de cântăreaţă în Italia. Venită în Argentina, la invitaţia surorii sale, a fost aleasă în 1951 “Miss Italia în Argentina” şi a participat la finala concursului mondial din Italia. În continuare şi-a urmat cariera muzicală în Argentina, unde s’a căsătorit cu un medic… român! Astăzi, Yolanda Ghiţia dă cursuri de gimnastică artistică la Buenos Aires.
*2) Getulio Vargas(1883-1954) dictator, preşedintele Braziliei în două perioade, dintre care a doua din 1950 până în 1954, când se sinucide în urma unei violente campanii de presă.
*3 Carlos Gardel (1890-1935), cel mai celebru cântăreţ de tangou al tuturor timpurilor, mort în plină glorie într’un accident de avion
*4) maté: infuziune din frunze, băutură tipică argentiniană

Adrian Irvin Rozei, Buenos Aires, aprilie 2004