INTERVIU CU MARIA FERNANDA CARTIER – continuare (prima parte aici)

A I R : De unde până unde vine „Jean Cartier”? Dar, mai întâi “Piu”?

M F : “Piu”, pentru cà înainte de a se naşte, fratelui, care avea doi ani, i s’a spus: “Mama are un pui în burtă”. Şi el, care nu putea să pronunţe asta, a zis: “Un piu în burtă”, şi aşa i-a rămas numele!

De unde până unde vine „Jean Cartier”? I-au făcut contract ca „chansonnier de Paris”.

Asta era în 1948. La Paris erau cântăreţi străini ca Luis Mariano, care cânta cu Carmen Sevilla, Charles Aznavour sau Yves Montand. La Paris puteai să cânţi repertoriu francez fiind străin. Dar să vină la Buenos Aires, sau la Santiago de Chile, sau la Rio de Janeiro şi să spună „ le grand chansonnier français Mironesco” -nu mergea!

Şi impresarul a spus: “Trebuie să-ţi schimbi numele !” Atunci şi-a spus: “Jean Cartier”. Existau şi bijutierul, şi un mare jurnalist,- dar ce legătură aveau cu noi- însă şi lui Piu şi impresarului le-a plăcut. Piu a debutat la televiziune în prima zi când a început televiziunea în Argentina. E drept cà actorii consacraţi se cam temeau pentru că nu ştiau care va fi viitorul televiziunii. Însà Piu a spus: “Ce am de pierdut?”

Totul a început într-o manieră…! Noi îl iubeam foarte mult pe Jacques Fath care era…, cum sunt Renata Tebaldi şi Callas, aşa erau Jacques Fath şi Dior. Pentru mine Jacques Fath avea mai mult talent decât Dior, însă Dior l-a avut pe Boussac şi a avut toată lumea asta care l-a susţinut şi a avut norocul cu „New Look” şi cu femeia care, după atâtea câte răbdase în timpul războiului, a vrut să fie iar cochetă, adorată şi a apărut silueta asta care a înebunit lumea. Iar Jacques Fath a murit înainte, după aia a murit şi Dior.

A I R : L-aţi cunoscut personal pe Jacques Fath ?

M R : Nu, nu l-am cunoscut, însă l-am iubit foarte mult şi eu şi bărbatul meu.

A I R : În principiu, televiziunea argentiniană ar trebui să aibă o mulţime de documente.

M F : Ştii ce se întâmplă: făceau foarte multe economii. Când Piu a făcut prima revistă la televiziune,- pentru că nu a fost numai „ El arte de la elegancia de Jean Cartier”, a avut o groză de materiale-, au venit americanii să vadă spectacolul, care dura trei ore şi se făcea dintr’un studio cinematografic, pentru că studiourile de TV nu ajungeau pentru revistă (erau 3 balete şi 100 de persoane pe scenă). Americanii, când a terminat, au spus: „ Formidabil, de ce nu ne dai banda?” Şi Piu a zis: „ De unde să scot banda?” Şi americanii :” Cum, voi aţi făcut în direct transmisia spectacolului ăsta?” Nu puteau să creadă!

Trebuie să ştii că se spune că argentinianul nu lucrează, că nu-i place să muncească… Nu-i aşa! Din nimic, găseste posibilitatea de a face un spectacol. Eu am în cot o tijă de metal, pentru că împingeam camera de luat vederi. La 7 dimineaţa eram la studio cu mecanicii sau maşiniştii, beam un „maté”(*4 , mâncam ceva şi stăteam şi munceam cu toţii. Şi nu trebuia să le spui să stea, sau că s’a terminat programul…erau toţi devotaţi televiziunii! Şi mi-a plăcut foarte mult!

A I R : Poate pentru că era începutul televiziunii, când toată lumea lucra cu entuziasm. Dar astăzi?

M F : Astăzi o duc greu! Există câţiva impresari care controlează totul, scad preţurile şi nu se mai câştigă ca altă dată. La un moment dat în televiziune se câştigau foarte mulţi bani!

Ştii că mai era un român aici: era Mişu Constantinescu care fusese şef de orchestră la Alhambra, la Bucureşti. Alhambra a plecat la un moment dat în Egipt pe când era încă regele Faruk. S’a dus acolo ca să lucreze, cu nevastă-sa şi cu compania. Când a căzut Faruk, au venit în Argentina. Când Piu l-a văzut, îndată l-a luat; făcea nişte orchestraţii fabuloase; cânta Piu, cântam şi eu, sora mea deasemeni a venit aici şi a cântat. A făcut reviste şi comedii muzicale.

A I R : Să ne întoarcem la Piu – “Jean Cartier”.

M F : Alt lucru pe care l-a făcut Jean a fost: „La Fiesta de la Primavera” (Sărbătoarea primăverii) de pe Santa Fé. (*5

A I R : De asta se vorbeşte şi pe Internet, mai bine zis există un interviu cu Dvs. despre această realizare a lui Jean Cartier.

M F : Da? Asta n’am fàcut-o eu! Bine, probabil că scrie despre anul 1956. A fost o creaţie a lui Jean Cartier şi Armando Pozzi. Pozzi este o familie care are de trei generaţii un mare magazin în Av. Santa Fé: produse cosmetice, coafură, etc. care a fost declarat „de interes turistic”.

A I R : Manifestaţia asta mai există ?

M F : Nu, când a murit Jean în 1973, totul a dispărut. Trebuie să ai foarte mult curaj pentru aşa ceva! Toată lumea credea că Jean şi cu mine eram plini de bani. Da’ nu era aşa! Noi vroiam să iasă lucrurile bine ! Era satisfacţia noastră, respectam publicul făcând bine toate lucrurile. Se muncea enorm de mult. Nu dormeam 3 zile şi 3 nopţi. Aveam un birou mare. Eu făceam băi reci, pentru că trebuia să lucrez, să lucrez, să lucrez… După aceea, noaptea să prezint spectacolul şi trebuia să arăt bine, să fiu îmbrăcată bine!

Uită-te la fotografiile astea. Sunt toate din ’56-’57. Au venit ăia de la Dupont din SUA şi au vrut să ne angajeze. Şi n’am vrut! Am spus că noi suntem bine aici. Ne-am fi umplut de bani! Aici sunt fetele care jucau în „ El arte de la elegancia”. Uite-o pe Norma Nola care a fost „Miss Univers” în 1962. Pe urmă erau concursurile de „Miss Univers” şi „Miss Mundo”.

A I R : Care era subiectul de la „El arte de la elegancia”?

M F : Subiectul a fost aşa: în 1956, Jean a făcut viaţa lui Jacques Fath. A plăcut. Însă ce a interesat mai mult lumea era partea unde un „ creator de modă” numit Milani îşi prezenta colecţia ca şi cum ar fi fost a lui Jacques Fath. După un an de zile, s’a transformat într’un program total de modă, însă care era acompaniat de balet şi cu manechine, dintre care unele studiaseră la „Teatro Colon”. Emisiunea avea loc odată pe săptămână, a început în 1956 şi s’a terminat în 1985.După ce a murit Jean, eu am continuat’o.

Pe urmă, în 1963, a fost „Boca Campeon”, primul spectacol într-un stadion de futbol. Aici au lucrat artişti foarte importanţi, însă ce a fost mai interesant este că la sfârşit erau 200 de fete cu rochii de seară albe.Cum noi nu aveam destule, au tebuit să ne „împrumute” fetele cele mai înalte , care au format cuvântul BOCA şi Armando Pozzi a făcut cadou fiecărui jucător câte o maşină Ford. Fetele de la „El arte” conduceau maşinile şi le aduceau pe terenul de futbol. Era foarte periculos ca pe un teren de futbol să pui manechine să conducă. Jean avea dintotdeauna idei să facă lucruri pe care alţii nu le făceau.Cât despre mine, lucram tot timpul. Când rămâneam însărcinată, repede, repede trebuia să slăbesc pentru că lucram din nou.

A I R : Jean a cântat până la urmă?

M F : Nu, nu-i plăcea să cânte. A cântat la început pentru că din asta mânca. Ce-i plăcea era să organizeze spectacole şi emisiuni. După moartea lui Jean, am creat o linie de produse cosmetice „Jean Cartier”; el voise să o facă, dar nu a mai avut timp.

Ştii că cei de la „Cartier” din Paris ne-au făcut un proces şi noi l-am câştigat, pentru că au fost atât de stupizi ca să afirme că Jean Cartier nu a existat! Mai târziu, unul din fiii mei s’a întâlnit în SUA cu unul dintre directorii de la Cartier şi au devenit prieteni.

A I R : Cum a murit Piu ?

M F : Mie nu’mi place să merg la sărbători. Când a murit Piu, săracu’,… el s-a dus la „Sărbătoarea bijutierilor” şi eu făcusem după masă un defileu de modă la “Boca”, – defileu de binefacere, am făcut vre’o sutà fără să iau un ban- am venit aşa de obosită acasă, că nu mai puteam.

Zic: „Nu, eu nu merg, Piuşor la „Sărbătoare”. El zice: „ Nu pot, trebuie să merg”. El răspundea obligaţiilor, eu nu prea făceam „vida social”. Şi el a murit când a venit de la „Sărbătoare”, de inimă. Însà Piu fuma, Piu bea whisky, Piu mânca, Piu nu se odihnea, a trăit viaţa aşa cum i-a plăcut. Şi nu puteam să fiu soacră! Eram nevastă şi mai mult decât nevastă, eram amantă! Am fost foarte fericită, l-am iubit foarte mult, el pe mine şi eu pe el. Cum nu mai avea familie, îşi făcuse familia în jurul meu. Era o persoană foarte bună.

După ce a murit Piu, eu am rămas cu o echipă de 40 oameni, cu care lucram la televiziune. Mi-am spus: “Nu pot să’i abandonez!” Şi am continuat programul încă 13 ani. Mi-a fost foarte greu.

Când a murit Piu, copiii aveau 14 şi 16 ani. Mi-a fost foarte greu. Am greşit mult din dragoste. I-am ajutat prea mult şi nu e bine. Vroiam să-i văd fericiţi şi cum eu câştigam şi puteam..!

Alejandro, cel care are premii internaţionale de fotografie, a fost chemat în SUA ca să facă expoziţii, însă realizarea programului era atât de scumpă, încât nu a putut să o facă. El are 4 copii, s’a căsătorit foarte devreme. Are 43 ani şi un copil de 21 ani. Şi Fernando studiază televiziunea.

Din păcate marca “Jean Cartier” aduce foarte puţin câstig; din vina noastră, fiindcă nu am ştiut să ne apărăm, însă eu nu sunt supărată pe nimeni. Eu am greşit! E lume care are talent comercial şi ştie să se învârtească, iar alta care nu ştie. Partenerii mei îmi spun: „ Tu şi Jean, n’aţi avut destui bani pentru că v-aţi plătit mereu impozitele şi tot ce datoraţi”.

Când am revenit în televiziune acum câţiva ani, ceea ce am făcut a plăcut publicului, lumea m-a acceptat. Mă chemau şi după aceea. Acum n’am mai fost deloc fiindcă zic: „Dacă eu am programul meu şi fac ceva, merită. Trebuie să te duci şi în alte programe pentru că eşti “promoţie”. Dar dacă eu nu am program, să mă duc gratis, nu merită. Şi nici pentru marcă, nu ajută. Acum cred că nu ajută nimic.

Domnul care are reprezentanţa în Argentina, Brazilia şi Uruguay, se chiamă Roy şi era asociatul nostru, a pierdut…! Era multimilionar. A fost primul om care a făcut marca aici în Argentina. Cardin i-a propus lui Piu, dar Piu n’a avut bani şi Roy a găsit alt partener pentru partea masculină. Însă acum Cardin nu mai este atât de important. Totul, totul e …Statele Unite! Ca Versace şi sora lui. Nici el, la început, nu plăcea în Italia, pentru că era din sud.

Jean a adus aici, în 1958, moda italiană. A adus şase creatori italieni de „ alta moda”, nu de „ confection”, ca să-i prezinte. Au rămas trăzniţi, pentru că în Italia nu se prezenta moda aşa cum o făceam noi. Era plăcerea noastră. Noi niciodată nu ne-am întins după bani. Am câştigat, am avut o viaţă frumoasă, mergeam la Colon, pentru că îmi plăcea opera şi foaierul, unde lumea se uita cum eram îmbrăcată. Erau şi serate, atunci. Noi, în viaţa noastră, n’am plătit un ban ca să ne scoată articole în reviste.

Atunci când s’a făcut hotelul „Meridien” la Rio de Janeiro, era director un senior Gauthier, care fusese director la “Sheraton” aici, la Buenos Aires. Când s’a deschis “Sheraton”-ul, Gauthier l-a chemat pe bărbatul meu ca să deseneze uniformele, lenjeria, „ el blanco” şi a câştigat bine. Când l-au numit pe Gauthier la Rio pentru „Meridien”, l-a chemat pe Piu, îmi aduc aminte, pentru acelaşi lucru. Mai mult decât să deseneze, Piu ştia să aleagă ţesături, culori, ce le stătea bine femeilor, ceea ce e foarte important. Iubea femeia !

Îmi aduc aminte, când a deschis şcoala de manechine, eu n’am vrut să lucrez cu el la asta, fiindcă eu eram mai tânără ca el şi căutam perfecţiunea în frumuseţe.Şi greşeam! Pentru că Piu spunea că toate femeile au dreptul să fie puţin mai bine decât sunt.Şi adàuga: “Nu există femeie urâtă, iar dacă se îngrijeşte şi caută să se iubească, atunci poate reuşi”. Erau multe fete care veneau la cursuri, însă nu ca să devină manechine, ci pentru ele. După aia am înţeles. După aia am făcut şi eu aşa, când am rămas cu şcoala, cu toate. Veneau fetele, ca să devină manechine, venea mama şi venea bunica. La serbarea de sfârşit de an era mai elegantă bunica decât celelalte.

Aici exista un manechin care prezenta un costum de baie sau o rochie de mireasă la fel. Era rece, rece, rece! Acum are 50 ani, e splendidă! E rece, rece, rece şi nu transmite nimic. În schimb, Elsa Rosas n’a fost niciodată frumoasă, însă interpreta rochiile pe care le punea.

Ai auzit de Feruccio Taglianini ? A fost un important tenor liric italian, care a făcut o mare carieră în SUA şi Italia. Când a venit aici era în timpul lui Evita, care le cerea la toţi ăştia bani. El n’a vrut să-i dea nimic din „ cachet”-ul lui şi atunci n’a mai putut să revină. După ce a murit Evita, a putut să vină din nou. Şi-mi aduc aminte că venea la repetiţii, când eu cântam şi îi spuneam : „ Feruccio, pleacă! Mi-e ruşine de tine să cânt!” Zice : „ Nu, pentru că tu cânţi într-un fel, iar eu în alt fel!”.

A venit Feruccio cu Mina. Mina era ceva aşa de frumos! Aici există „ Ricciardi”, unul dintre cei mai mari bijutieri din lume, care are magazinul la hotelul „Plaza”. Avea, în colecţie, inelul cu otravă al familiei Medici, coliere ale ţarinei, inele fabuloase.Când o adusese Jean aici pe Mina, care cânta la noi în program, trăgeau la „Plaza”. Ricciardi ne aştepta, şi cum eu aveam un decolteu foarte frumos, mie îmi punea colierele, şi Minei, fiindcă avea mâinile excepţional de frumoase, îi punea inele şi brăţări. Pe urmă ne însoţeau cu o escortă de poliţie pânà la studioul de televiziune şi mie îmi era o frică să nu pierd nimic..! Dar ce frumos cânta! Mina avea un corp foarte frumos. Era slabă, după aia s’a îngrăşat. Mama ei era şi mai frumoasă. A venit cu maică-sa şi cu Tony, care era amantul ei, care o însoţea. Mina avea tipul italian, aşa cum sunt italiencele. Eu eram mândră de decolteul meu şi nu-mi plăcea să pun nimic pe el. Dar totul se duce !

AIR: Ce alte personalităţi aţi cunoscut?

MF: L-am cunoscut pe Pierre Cardin. „Era divin! Es divino!” „ L’Espace Cardin”, unde m-a invitat, ce frumos e! E un talent! El n’a avut susţinere de la societàţi ca alţii. M-a primit foarte frumos. Am fost cu Jean la Paris, am voiajat.Pentru treaba noastră trebuia să voiajăm şi după ce s’a dus bărbatul meu, de asemenea voiajam. E frumos să voiajezi singură. Mă sculam dimineaţa, vedeam bisericile, dezlipeam câte un afiş şi era o amintire aşa de frumoasă, mâncam camembert care, vai, ce-mi place!, „et des frittes” .

Ce frumos ! Ce mare lucru e când Dumnezeu te ajută ca părinţii tăi să te ducă la teatru, să te ducă la operă, să te ducă să vezi muzee. Eu stau singură, pot să stau o săptămână în casă, să nu ies. Fac un efort chiar şi atunci când mă duc să cumpăr de mâncare. De ce ? Fiindcă am amintiri şi fiindcă citesc. Am două cărţi rupte deja fiindcă le trag după mine, de colo- colo şi le iau cu mine. Cum ştiu franţuzeşte, citesc pe franţuzeşte, pe italieneşte, în spaniolă, ştiu destulă portugheză pentru că am stat în Brazilia.

Paul Claudel : îmi plac mult versurile scrise pentru Fecioara Maria, sunt atât de frumoase… Eu sunt….religia mă susţine foare mult! Spun nişte rugăciuni şi am copiat versurile lui Claudel ca să le citesc din când în când.

Dacă mie mi-a plăcut cineva într’adevăr, care m-a impresionat ca prestanţă imperială a fost Maria Felix*6. Ea a venit şi a filmat în Argentina. Era atât de frumoasă, atât de majestuoasă, unică. „Imperial” îi spuneam eu! Ce femeie frumoasă!

L-am cunoscut şi pe Mario Clavel(*7, pe Claudia Staft în 1956 şi pe Serge Lifar (*8.

Hugo del Carril (*9 : altul care ar fi putut fi un Gardel, dacă nu făcea politică; a fost peronist de suflet. Avea o voce de bariton, era regizor de cinema, actor de teatru şi de cinema. A fost peronist. Era aşa de fin. L-au numit „cetăţean de onoare” la Buenos Aires şi au organizat o sesiune la teatrul San Martin, unde lumea i-a cerut să cânte „marşul peronist”. Însă el a spus: „Mă scuzaţi ! Dar printre dumneavoastră e lume care e peronistă şi alta care nu e peronistă. Eu le mulţumesc la toţi. Şi nu pot să cânt „marşul peronist”. Asta era după Peron.

Când noi am făcut spectacolul de la Boca, a venit Atahualpa (*10, Mariano Mores, care a creat „ El Tango Sinfonico”. Când am sosit aici, noi şi alţi români mergeam la „Radio Belgrano” să ascultăm concerte. Dar Hugo del Carril era, cum să spun, un tip aşa de curat…, frumos, elegant.

Piazzola (*11:…el a fost mai iubit şi mai acceptat afară din ţară decât aici, fiindcă lumea era foarte legată de tangoul tradiţional şi el a făcut o schimbare. Cunosc foarte bine pe ultima lui nevastă, care lucra în televiziune şi care se zbate mult şi organizează spectacole şi concerte, Laura Escalada.

AIR: Cu România aţi avut relaţii?

MF: Într-un anumit moment, în timpul lui Ceauşescu, eu nu mă apropiam de loc de ambasadă, pentru că soţul meu fugise. Şi a aflat de moartea mamei sale prin oameni care i-au comunicat, pentru că nu putea să-i scrie.

Cei de la ambasada de la Budapesta, pe care i-am cunoscut, pentru că filmam acolo şi nu se ştia ce aveam de gând, după aia i-am întâlnit la Viena şi le-am spus : „ Să vă fie ruşine ! Puteaţi să ne anunţaţi, că ne era frică de voi. Puteam să vin să mănânc la voi, pentru că la Budapesta am făcut foame.”

Îţi aminteşti de Maria Tănase? Ce frumos cânta! N’am discuri, dar am muzica în cap. Îmi plăcea enorm ! Ce ţigancă fabuloasă ! Şi când cânta : „Bun îi vinul ghiurghiuliu, la tirididiri diri diri da”. Şi-mi spunea: „ Cum tu nu eşti româncă şi cânţi aşa cântece româneşti?” Îţi aduci aminte de toate cântcele româneşti, ce frumoase erau? Însă ea e cea mai bună. Cum e şi Mercedes Sosa (*12, în Argentina. Eu, ştii ce fac? Când sunt lângă ea îi iau mâinile şi le sărut şi îi mulţumesc pentru ce ne dă.

Îmi amintesc de doi fraţi care studiau, unul pianul şi celălalt vioara şi se chemau Valentin şi Ştefan (*13.

A I R : Ştiţi ce au devenit ? Trăiesc la Bucureşti şi au devenit muzicieni celebri.

M F : Noi am vrut să intrăm în contact cu ei, dar le era atât de frică, că am renunţat. Am crescut împreună; Malaxa i-a ajutat pe ei. Ei s’au purtat foarte frumos cu mine şi cu sora mea. Fănel era, cum ar fi ,, fiancé” al meu şi Valentin al sorei mele. Am fost prieteni, prieteni, prieteni.

Ei trebuiau să dea concerte, erau îmbrăcaţi în haine de catifea cu jabou şi ziceau:”Ce-i aia talent sau geniu? Şapte sau opt ore stăm în fiecare zi, şi dă-i şi dă-i.” Şi tatăl lor era sever şi’i pocnea, îi dădea una lui Fănel :”Doamne, nu există geniu! Stai şi munceşte şi dă-i şi dă-i!” Tu ai norocul să faci ceva care-ţi place!

Alina Diaconu(*14: Bineînţeles că o cunosc ! Cu ea am vorbit ani de zile în urmă, pe când eram foarte importantă, ştiu că m-am apropiat de ea, Alina Diaconu. Am fost mândră de ea, mândră de ea!

AIR: Spuneţi’mi, vă rog, atâtea experienţe de viaţă, contrastate şi emoţionante, ce învăţăminte v’au lăsat?

MF: Cred că mai mult decât orice, important este să accepţi ce’ţi dă Dumnezeu! Când am rămas văduvă, mi-am spus „copiii se nasc iertaţi”, dacă ei vor să mă iubească, aşa cum eu îi iubesc, mulţumesc lui Dumnezeu, dacă nu, ei n’au cerut să’i aduc pe lume. Asta m’a ajutat să pot să trăiesc. Îi iubesc pe băieţii mei, însă nu poţi să le ceri copiiilor să te bagi în viaţa lor.

Eu cred că mai mult decât orice, important este să accepţi ce îţi dă Dumnezeu, ce’ţi ia Dumnezeu şi să ştii să ierţi!

Adrian Irvin Rozei
Buenos Aires, aprilie 2004

Note:
*4) maté: infuziune din frunze, băutură tipică argentiniană
*5) Santa Fé: una din principalele artere comerciale din Buenos Aires. Defileul organizat de Jean Cartier reunea carele alegorice ale principalelor prăvălii de pe bulevard, în special cele din domeniul modei şi al produselor de lux
*6) Maria Felix(1941-2002): celebră actriţă mexicană de film şi teatru
*7) Mario Clavel:muzician argentinian, celebru compozitor şi interpret de “boleros”
*8) Serge Lifar(1905-1986):celebru dansator şi coregraf francez de origină rusă, teoretician al artei coregrafice, membru al baletului Djaghilev
*9) Hugo del Carril(1912-1989):celebru actor, cântăreţ şi regizor argentinian
*10) Atahualpa Yupanqui(1908-1992): celebru poet popular, cântăreţ de folclor argentinian
*11) Astor Piazzola(1908-1992): celebru bandoneonist şi compozitor de tangou argentinian, iniţiatorul unui nou stil în muzica argentiniană
*12) Mercedes Sosa (nascută 9/07/1935): interpretă a muzicii folclorice argentiniene pe care a făcut-o cunoscută în întreaga lume
*13) Valentin şi Stefan Gheorghiu: binecunoscuţi interpreţi ai muzicii clasice din România cu o importantă activitate pedagogică
*14) Alina Diaconù: scriitoare şi jurnalistă argentiniană de origine română, prezentă în permanenţă în lumea artistică din Buenos Aires