File de jurnal

Colombiers, 4/08/2015

 

Azi, am intrat intrat într-un magazin care vinde obiecte de ocazie.

Puteai găsi acolo canapele, saloane, frigidere, tablouri, statui, dulapuri, lămpi…tot ce-ţi poate trece prin minte ca obiecte de interior. La preţuri foarte abordabile. Insă pe mine nu mă interesa aşa ceva.

In momentul în care mă pregăteam să ies din magazin, am văzut într-un colţ, pe o comodă din anii ’30, două cutii negre, cu aspect prăfuit.

Din curiozitate, am deschis-o pe cea mai plată şi, spre marea mea surprindere, înăuntru se afla…un « Gramophone ». Sau, cum îi spuneam noi, în România anilor ’50, un « Pathéphone ».

Şi atunci mi-au venit în minte tot felul de amintiri !

 *   *   *

In anii ’50, la Bucureşti, câţiva dintre prietenii mei aveau aparate mecanice cu care se putea asculta muzică.

Costin Cazaban avea o minunată cutie muzicala, « une boîte à musique » cu rulouri. Cutia era superbă, din lemn marchetat, maro cu inserţii galbene, de aproape un metru lungime. Inăuntru se afla un rulou metalic şi, pe capac, o foaie de carton frumos desenată cu motive florale indica cele 8 sau 10 melodii pe care le puteai asculta, după ce învârteai manivela timp de câteva minute. Era un obiect de o mare frumuseţe, care cred că făcea parte din inventarul Teatrului Municipal, şi pe care Jules Cazaban, directorul teatrului, îl primise în « păstrare socialistă »…pentru ca noi să ne putem juca cu el.

Ne-a amuzat un lung moment, însă ariile de operă de pe rulou nu era exact ce ne pasiona la vârsta aia. Cu atât mai mult cu cât erau cântate în limba germană !

Drept care cutia cu muzică şi-a continuat existenţa…sub patul lui Costin, vreo câteva luni, după care cred că s-a reîntors în inventarul Teatrului Municipal.

Mai interesant era obiectul pe care-l poseda Matei Nedelescu.

In casa părinţilor lui, în salon, trona o mobilă impozantă de vreo 1,20 m înălţime.

Dacă-i deschideai capacul în formă de cilindru, descopereai în interiorul dintr-un splendid lemn de culoarea lămâiei un « Patéphhone ». Iar dedesupt, în rafturile verticale, o colecţie de plăci din anii ’30.

Desigur că noi n’aveam voie să ne « jucăm » cu acest obiect preţios, cu atât mai mult cu cât plăcile, foarte fragile, riscau să se spargă în orice moment. In plus, trebuia să ştii cum se schimbă acul şi cât să învârteşti manivela, ca să nu rupi arcul, dar şi destul ca patefonul să nu se oprească înainte de sfârşitul melodiei. Care, în general, nu dura decât vreo 3 minute.

Erau acolo nu numai cântece de revistă din Franţa interbelică, dar chiar şi simfoniile lui Beethoven, pentru care trebuia să schimbi şi să întorci de vreo 3 sau 4 ori plăcile. Cam obositor !

Mai pe urmă, am văzut la un alt prieten, un « Patéphone » portabil, tot cu resort.

Dar, întretimp apăruseră discurile « negre », produse la « Electrecord », de pe care puteam asculta o muzică …mai contemporană.

Ba chiar se şi putea dansa ! De unde melodia care spunea :

« Coco cu oamenii lui,
La picnic se duc hai-hui
Şi cum e de obicei,
Aduc tot ce vrei !

Unu’aduce un sifon,
Altu’aduce un patefon
Insă Coco, mai abil
L’aduce pe Bill !

Tipi, tipi, tip
E vesel Coco
Fiindcă viaţa are haz
Aşa sunt mexicanii… etc., etc.»

După care, în curând, au apărut patefoanele electronice, care se chemau « pick-up »-uri, iar cele mecanice au dispărut.

Cam pe la sfârşitul anilor ’50, au apărut « magurile » -magnetofoanele « Tesla » din Cehoslovacia- cu care « ceaiurile » noastre au luat o cu totul altă alură.

Am mai reîntâlnit discurile de PVC negru în anii ’80.

Atunci mă ocupam de vânzarea materiilor plastice, în cadrul industriei chimice aparţinând principalului grup petrolier din Franţa. Printre multe alte varietăţi de materii plastice, se afla şi un mic produs, o « specialitate » care în termen de volum nu reprezenta mare lucru… numai vreo 400 sau 500 T pe an. Insă în termen de profit era remarcabil ! De 5 sau 10 ori mai mult decât ceea ce numeam noi « commodities ».

Era vorba de PVC-ul utilizat pentru fabricarea discurilor « negre ».

Desigur că în aceste condiţii alergam cu limba scoasă după orişice fabricant de discuri, în lume. In zonele mele, am reuşit să « cuceresc », mulţumită caltăţii excelente a produsului nostru, doi fabricanţi de discuri : în Ecuador şi în Israel.

Vizita la ei era întotdeauna o plăcere ! Deşi cantităţile erau de numai 20 sau 30 T pe an, adică mai nimic !

Insă acolo, în plus de discuţiile despre ultimile vedete locale, despre care eu, trăind în Franţa, nici nu auzisem, marea bucurie sosea la sfârşitul reuniunii : atunci, de fiecare dată, clienţii mei îmi propuneau să mă duc în magazia lor şi să-mi aleg discurile care-mi plăceau.

In Ecuador era mai simplu. Insă în Israel nici nu înţelegeam ce scrie pe disc! Aşa că trebuia să fac apel la interlocutorii mei, ca să mă sfătuiască! Astfel, m-am căptuşit cu o colecţie de interpreţi locali care, de multe ori, au dispărut în uitare. Insă tot atunci am primit şi discurile unor interpreţi de renume internaţional, cum a fost primul meu « Pavarotti » cu « Mamma ».

Făcând un rapid studiu de piaţă, am constatat că cea mai mare parte din consumul de PVC pentru discuri din lume era controlat de CBS, care avea filiale peste tot.

Am decis deci să mă duc direct la sediul central, la New York, şi să încerc să-i conving să cumpere de la mine. Sau, cel puţin, să ne omologheze pentru filialele lor din zonele de care mă ocupam.

Mai făcusem operaţia aceasta cu « Tupperware », în USA, în 1981. Unde, în afară de omologarea pentru întreaga Americă Latină, am câştigat şi un sejur de 5 zile la « DisneyWorld » în Florida, în cel mai elegant hotel din parcul recent deschis.

La întoarcerea la birou cu hârtia oficială, care în plus servea şi colegilor mei din Europa, a fost un astfel de succes, încât nimeni nu s-a mai uitat câtă vreme am pierdut la Orlando cu un singur client !

Numai că la CBS n-a mai fost aceeaşi poveste !

Când interlocutorul meu mi-a spus că ei consumă, numai în Statele Unite, 9000 T de PVC pentru discuri în fiecare an, ochii mei au început să clipească rapid… ca cei ai Unchiului Picsou din desenele lui Walt Disney ! Vedeam deja comenzile importante, vizitele repetate în USA, sutele de discuri oferite de clienţi ! C’est l’Amérique !

După care a urmat duşul rece ! Capacitatea de producţie instalată în USA, pentru această specialitate era…de 20 000 T ! Deci foarte puţine şanse să le pot face concurenţă ! Insă interlocutorul meu m-a liniştit : « Până în doi ani, nu veţi mai vinde nici un gram ! Această « specialitate » va dispare ; va fi înlocuită cu casetele audio cu bandă ! »

Cel puţin, eram avertizat !

Insă ce fac cu cele 400 sau 500 de discuri « negre » pe care le am ? Dintre care unele, precum cele din România sau din America Latină, conţin piese sau interpretări pe care nu le voi mai regăsi niciodată pe casete !

Drept care, prudent, m-am dus în colţul străzii şi am cumpărat un « tourne-disque » cu doi bani jum’ate. Nimeni nu mai cumpăra astfel de « vechituri »!

Trebuie să mărturisesc că « tourne-discul » doarme şi azi într-un dulap, nedeschis, alături de sutele de discuri negre ! Deşi sunt la pensie de opt ani, încă n-am avut timpul necesar să le ascult ! Cu siguranţă c-o să-l am… mâine !

Insă, oh ! miracol, ce-am descoperit acum câţiva ani ? Discurile « negre » au început să reapară în comerţ ! După ce am trecut prin etapele : casete audio, CD şi câteva altele mai efemere !

Numai că, în ultima vreme, deşi se mai vând CD-uri, nu mai poţi găsi « walkman »-ul pe care să le asculţi ! Şi în magazinele de spoecialitate mi s-a făcut o teorie întreagă, pe care nu merită s-o repet, despre MP 3, I-pod, computer, USB, transfer de muzică, durată de viaţă a înregistrărilor etc., etc.

Ei uită, însă, că eu am amintirea discului « negru » şi ştiu din experienţă proprie, câtă încredere poţi să ai în teoriile « specialiştilor » în acest domeniu !

*   *   *

Intretimp, mă uitam visător la cutia cu « Gramophonul » antebelic !

Ba chiar şi la cealaltă cutie, plină cu discuri negre, frumos stivuite pe muche.

Când m-am uitat la eticheta primului disc…era să mă topesc pe picioare !

O arie dintr-o operetă vieneză !

Atunci, vânzătorul a apărut, a luat un disc la întâmplare, l-a pus pe platoul patefonului, a învârtit manivela şi, ca prin minune, au răsunat notele unui fox-trot din anii ’30 ! In limba germană !

Am băgat mâna înbuzunar, am plătit ce mi-a cerut (nu mare lucru !) şi am plecat cu cutiile sub braţ !

Ajuns acasă, am analizat cu atenţie cele 32 discuri, toate editate la Viena sau Berlin, în anii ’30. Cu excepţia unui disc francez şi a unui disc…sovietic, din aceeaşi perioadă.

Apar acolo, toate marile case de discuri interbelice : ODEON, GRAMOPHON, ELECTROLA, TELEFUNKEN, GLORIA, PATHE… Cu nenumărate arii din opere, din operete, melodii din primele filme « vorbitoare », cântece de pahar…

Cu interpreţi celebri din acea vreme din Austria, Germania… Ba chiar şi, în discul francez, Johnny Hess, uitatul creator al modei « Zazou », coleg cu Charles Trenet, înainte de război. Cei care l-au inspirat pe Sergiu Malagamba, « zazou » malagambist pe care l-am văzut pe scena teatrului « C. Tănase », în anii ’60.

Insă, de departe, cea mai mare plăcere mi-a făcut să descopăr un disc cu Joseph Schmidt, neuitatul cântăreţ de operă bucovinean, născut la Dăvideni (Ţibucani), care a făcut o strălucită carieră în toată Europă, până când în 1942, după ce a traversat pe jos frontiera între Franţa şi Elveţia, a fost lăsat să moară fără îngrijire, lângă Zürich, de o criză de inimă. Joseph Schmidt avea numai 38 ani !

Mama mea mi-a povestit că l-a întâlnit pe stradă la Iaşi, în 1939, cu ocazia ultimei lui vizite în România, când a venit să-şi vadă mama la Cernăuţi. Era uşor de recunoscut, pentru că el măsura numai… 1,50 metri !

Două dintre cântecele care l-au făcut celebru : « Ein Lied geht um die Welt »** şi « Heut’ ist der schönste Tag in meinem Leben »***, devenite titlurile unor filme muzicale de succes pe care Joseph Schmidt le-a turnat, îmi sună în urechi cu regularitate, însorindu-mi ziua.

Insă pe discul meu, el cântă două arii din opera « Tosca », printre care faimosul « E lucevan le stelle », devenit în limba germană « Und es blitzen die Sterne ».

Opera « Tosca », cum puţini îşi mai amintesc, a fost scrisă de Puccini pentru Hariclea Darclée, care prin strălucita ei interpretare a ariei « Vissi d’arte, vissi d’amore ! » a salvat premiera începută sub auspicii nefericite.

Alt disc, într-o tonalitate mai veselă, mi-l aminteşte pe celebrul compozitor de operete vieneze, Paul Abraham. Celebra lui operetă « Victoria şi al ei husar » este jucată cu regularitate la Bucureşti.

Dar eu am auzit prima oară acest titlu când eram copil. Aveam o vagă mătuşe, pe care o chema Victoria. O bătrânică, micuţă, slăbuţă, care circula veşnic ţinându-se de mână cu soţul ei, tot atât de transparent şi… surd toacă !

Intr-o zi, când au apărut la nu ştiu ce sindrofie, ai fi zis că au coborât dintr-un castel cu fantome. Atunci un invitat cam hâtru a exclamat : « Ah ! Iat-o pe Victoria şi al ei husar ! », declanşând ilaritatea celor prezenţi.

Pe discul meu, Paul Abraham şi orchestra lui interpretează două succese compuse de el, care au devenit şlagăre mulţumită filmului muzical « Zwei glückliche herzen » : « So küsst man nur in Wien »**** şi « Ein bisschen Liebe für mich ».

Numai dragoste şi sărutări ! Ce superb program mă aşteaptă când voi asculta aceste discuri !

Dar mai întâi trebuie să reiau timp de câteva ore manualul de germană !

Sau mai bine fac cum mă îndemnau la Radio Bucureşti, în anii ’60 :

« Să învăţăm limba… cântând ! »

Adrian Irvin ROZEI, Colombiers, 4/08/2015

* Un pic de dragoste pentru mine
** Un cântec străbate lumea
*** Azi e cea mai frumoasă zi din viaţa mea
**** Aşa se sărută numai la Viena

SERVICE APRES VENTE

Această aventură fantastică nu s-a oprit aici !

Acum, că am un « Gramophone » din anii ’30, am început să caut discuri de 78 ture –« plăci de patefon » cum le spuneam noi în copilărie.

Din întâmplare descopăr la Montpellier două magazine care vând « discuri negre ».

Căutând cu grijă în grămadă –discurile de ebonită sunt foarte fragile !- dau peste « L’accordéoniste » de Michel Elmer, o înregistrare lansată pe 24/12/1945. Insă interpreta nu este Edith Piaf, ci Renée Lebas. (vezi « Mon ami, Dardé » pe situl meu, « Texte în română)

Pe Internet descopăr că :

Renée Lebas a câştigat în 1937 un « radio-crochet », organizat de Radio Cité, şi astfel l-a întâlnit pe autorul Raymond Asso, colaborator cu Edith Piaf, care a protejat-o în continuare. Ea a lansat «  La Mer » de Charles Trenet şi a cântat câteva din compoziţiile lui.

… In 1948, Lebas a înregistrat «  Elle tourne la Terre » piesa unui tânăr autor-compozitor, necunoscut pe atunci, Léo Ferré, devenind prima lui interpretă. Ea a cântat, mai apoi, de acelaşi compozitor, «  Paris Canaille » şi « L’île Saint-Louis ».

Cu «  La Fontaine endormie » (1956), o melodie scrisă în amintirea surorii sale deportată la Auschwitz, ea a fost prima artistă care a abordat tema « Shoah » .

Câteva dintre melodiile ei, printre care «  Tire, tire l’aguille » şi «Mammy » sunt inspirate din folklorul evreiesc aşkenaz. In anii 50, ea a cântat «  Garde l’Espérance », înainte ca această melodie să devină «  Hatikva », imnul israelian. (Melodie compusà în nordul Moldovei, la sfârşitul secolului XIX. Nota mea) La începuturile sale, în 1981, « Radio J » a ales acest refren ca generic de uvertură a antenei.

 Renée Lebas, care a cântat de asemeni compoziţii de Eddie Barclay, Boris Vian, Charles Aznavour, Pierre Delanoë şi Francis Lemarque (Le Temps du muguet), a decis să-şi sfârşească activitatea de cântăreaţă în 1963, la numai 46 ani, considerând că « e prea în vârstă ca să cânte melodii de dragoste ». Ea şi-a consacrat, mai apoi, activitatea în căutarea şi promovarea unor tineri artişti, precum Régine sau Serge Lama…

Insă asta nu-i totul ! Lovitura de graţie a fost când am descoperit că

LEBAS Renée (Renée Leiba : 1917-2009)

era născută la Paris, din părinţi evrei români, refugiaţi în Franţa !