File de jurnal

Tourbes, 6/08/2015

Sunt câţiva ani buni de când, trecând aproape în fiecare săptămână între Capestang şi Clermont l’Hérault pe şoseaua naţională, am remarcat numele unui sat din împrejurimi : Tourbes, în occitan, Torbes. Consonanţa lui m-a făcut să mă gândesc că acolo trebuie să existe, sau să fi existat, un zăcământ de turbă.

Insă cum, de fiecare dată, treceam grăbiţi, nu ne-am învrednicit nicicând să ne abatem de la drumul principal, ca să cunoaştem acest satuleţ. Cu atât mai mult cu cât, de când s-a deschis autostrada, numele satului nici nu mai apare pe indicatoare.

Până când, nu demult, trecând prin zonă la ora mesei de seară, ne-am spus că, decât să revenim în restaurantele pe care le frecventăm cu asiduitate de-a lungul nationalei de atâţia ani, poate că merită să încercăm ceva nou : un restaurant la Tourbes ! Dacă există aşa ceva !

Tourbes este o localitate cu numai 1500 locuitori.

Insă ea se mândreşte cu câteva monumente tradiţionale în zonă.

Desigur, « le Monument aux morts » din Primul Război mondial, pe care au fost adăugate plăcile conflagraţiilor următoare, cu victime, de departe, mai puţin numeroase decât cele de la « Grande Guerre ».

Pe urmă, « l’Église Saint-Saturnin », construită între secolele XIII şi XIV, dar care, la ora la care am ajuns noi acolo, era închisă.

Dar, plimbându-ne prin sat, am descoperit că acesta este locul de naştere a lui Gabriel François Venel (1723-1775), doctor, farmacist şi chimist din secolul XVIII.

In afară de participarea la redactarea « Enciclopediei » lui Diderot, Venel şi-a lăsat urma în istorie inventând « l’eau de Selz », adică apa gazoasă din sifonul de azi.

N-am reuşit să aflu în ce consistă exact invenţia lui Venel, « l’eau de Selz » putând fi găsită în stare naturală, în diferite oraşe termale din Europa. Probabil că el a adăugat apei pure gazul carbonic sub presiune, care-i dă posibilitatea de a fi introdusă în sifon, de unde iese cu forţă, când este eliberată. In tot cazul, această invenţie a făcut mare succes în secolele XVIII –XX, nu numai în baruri şi restaurante, dar şi pentru stingerea incendiilor.

Localitatea Tourbes se prezintă ca o mică « circulade », sat mediteranean înconjurat de un zid de apărare medieval. Chiar dacă zidul nu mai există, amplasarea lui poate fi uşor recunoscută după traseul străzilor. Acest sat prezintă particularitatea de a avea o populaţie în creştere constantă în ultimii 40 ani, timp în care ea s-a dublat.

Probabil că şi această populaţie nou venită apreciază caracterul istoric al locului. Pentru că majoritatea monumentelor de arhitectură din Tourbes sunt frumos întreţinute, restaurate şi puse în valoare prin plăci explicative în mai multe limbi, instalate pe străzi.

Insă, dincolo de turnuleţele medievale, pasajele ascunse ce trec din stradă în stradă, ferestrele ogivale din epoca Renaşterii sau vilele decorate din secolul XIX, satul se distinge printr-o serie de porţi impresionante, tot atât prin mulţimea, cât şi prin varietatea lor. Porţi de lemn sculptat, de fier forjat, din tablă sau din piatră, cu lampioane din alabastru, din sticlă sau metal, cu ciocane reprezentând animale sau forme geometrice, cu culorile cele mai variate. Unele porţi, deschise în mijlocul verii, sunt acoperite cu perdele multicolore, pentru a prezerva intimitatea locuitorilor. Şi uneori poţi remarca un bileţel, lipit pe o poartă, care indică : « Je suis au jardin » (sic !)

Insă noi sosiserăm la Tourbes în căutarea unui restaurant. Abandonând noul stabiliment deschis de un irlandez într-o vilă din secolul XIX, am ales pizzeria din centrul localităţii, chiar în piaţa din faţa bisericii St. Saturnin.

Aici meniul e simplu : numai pizze multiple şi variate !

Dar în afara dimensiunilor lor pantagruelice şi a preţului mai mult de cât rezonabil, atracţia locului o reprezintă ambianţa, decorul tipic mediteranean. Parcă ar fi coborât dintr-un roman de Pagnol ! Iar trecătorii, veniţi să recupereze comanda transmisă prin telefon, se interpelează cu mesenii de pe terasă cu acelaşi langaj colorat ca şi în operele scriitorului provençal.

O discuţie –interminabilă- cu localnicii e o plăcere pe care n-o poţi avea într-un restaurant « chic ». Insă mi-am pus întrebarea dacă cei cu care am discutat pe terasa de sub platani sunt aceeaşi cu cei care locuiesc în spatele porţilor de lemn sculptate.

Voi reveni la Tourbes, ca să verific !

Adrian Irvin ROZEI, Tourbes, 6/08/2015

* Du-mă acasă, mai tramvai
Du-mă acasă, ce mai stai
Du-mă la căsuţa mea
Cu portiţă şi cişmea

Noaptea se lăsă în mahala
Pe strada noastră e pustiu
La o portiţă stă cineva
Şi mă aşteaptă ca să viu

(Folclor orăşenesc bucureştean)