File de jurnal

Paris, 28/02/2018

 

Acum vreo şapte decenii, la Bucureşti, binecunoscutul actor Jules Cazaban, care urma să devină « artist al poporului », director de teatru şi profesor universitar, avea un obicei straniu.

Când trecea pe Calea Victoriei, în faţa elegantului restaurant « Capşa », locul de întâlnire al protipendadei bucureştene, se oprea în faţa uşierului, îmbrăcat cu livrea multicoloră şi ţilindru, şi îl întreba, cu un aer foarte serios : « Nu vă supăraţi ! A sosit Dr. Pingusson ? » 

Uşierul, cu un aer sinistru, plin de importanţa funcţiei lui, nu îndrăznea să recunoască, în mod oficial, că nu auzise niciodată despre cel căutat. Atunci, cu un aer preocupat, arunca o privire circulară în sala restaurantului şi revenea spunând : « Nu ! Nu a sosit încă ! »

« Bine! », spunea Jules. « Când îl veţi vedea, vă rog să-i spuneţi că l-a căutat Dl. X! »

« Cu siguranţă! Contaţi pe mine! », răspundea uşierul, foarte politicos şi mândru de misiunea de încredere care îi fusese încredinţată. 

După care, Jules se îndepărta, cu un surâs discret în colţul buzelor.

Insă, revenea după câteva zile, cu aceeaşi întrebare, şi aceeaşi conversaţie reîncepea.

Numai că, acum, uşierul era convins de existenţa unui personaj atât de căutat şi îşi dădea silinţa de a-l găsi. Ceea ce îl făcea pe Jules să râdă cu poftă, când le povestea amicilor această scorneală ! 

                                       *    *   *

Nici eu nu l-am cunoscut pe « Dr. Pingusson »** ! 

Insă am auzit, de zeci de ani, vorbindu-se despre « arhitectul Pingusson » !

Asta, pentru că locuiesc de o jumătate de veac la Boulogne, unde acest arhitect a realizat una dintre cele mai reprezentative clădiri ale « mişcării moderniste », stil în vogă între cele două războaie mondiale. 

Georges-Henri Pingusson (născut la Clermont-Ferrand pe 26 iulie 1894, decedat la Paris pe 22 octombrie 1978 ) a fost un arhitect care a creat mai bine de 50 ani, în prima jumătate a secolului XX.

După cum spunea el însuşi, într-un text redactat puţin timp înainte de a muri:

« Dacă nu este intenţia mea de a mă prezenta ca un precursor la scara unui Auguste Perret sau Le Corbusier, cu care am fost contemporan, trebuie totuşi să fiu considerat, din cauza însăşi a anteriorităţii mele şi a datelor operei mele, ca un creator independent, novator şi tradiţional în acelaşi timp, aducând patrimoniului artistic al lumii arhitecturii o operă a parte, originală şi poetică, tradiţională, în sensul particular pe care eu însumi îl dădeam acestui termen, sensul de a păstra o libertate creatoare arhitectului cu voinţa de a o consacra fericirii omului. » 

Dacă această « profesiune de credinţă » poate părea oarecum grandilocventă celui ce nu cunoaşte realizările lui Pingusson, ajunge să arunci o privire pe planurile lăsate de el, pentru a înţelege ce voia să spună.

Din păcate, deşi « fondul Pingusson » este unul dintre cele mai bogate din « Arhivele arhitecturii secolului XX », până astăzi, el nu a fost expus niciodată într-o expoziţie publică, individuală. 

Tocmai aceasta este lacuna pe care şi-o propune s-o elimine expoziţia, recent inaugurată la « Cité de l’architecture & du patrimoine » din Paris, găzduită de emblematicul « Palais du Trocadero », el însuşi o realizare arhitecturală a anilor ’30. 

Expoziţia « Pingusson » este relativ redusă, ca spaţiu de prezentare, însă extrem de concentrată în ceeace priveşte realizările arhitectului, aş îndrăzni să spun « artistului » prezentat.

Pentru că Pingusson, mânat de un adevărat spirit renascentist, nu s-a mulţumit să proiecteze doar clădiri, ca un arhitect oarecare. El a împins căutarea spre a obţine « fericirea omului », mai sus menţionată, prin completarea operei de constructor cu cea de designer, creând mobilele, tapetele, chiar şi obiectele uzuale (servicii de masă, ceainice, lingeria, draperiile, o cortină…), care urmau să fie utilizate în edificiile proiectate de el. Completându-le, uneori, cu piesele desenate de soţia sa, ea însăşi artist plastic. 

Este cazul unuia dintre edificiile proiectate de Pingusson, poate cel mai emblematic, dar şi cel care a avut cea mai tristă soartă : Hotelul « Latitude 43 » de la Saint Tropez.

Conceput în spiritul modelelor arhitecturale ale anilor ’30, stilul unor Alvar Aalto sau Moïse Guinzburg, “Latitude 43” încearcă să se libereze de obligaţiile tehnice, căutând simplicitatea liniilor, spaţiile deschise, formele geometrice stilizate. 

De altfel, prezentarea completă a construcţiei, expusă într-un număr din « L’Architecture d’aujourd’hui », în 1932, i-a dat lui Pingusson o dimensiune de « arhitect de talie internaţională » reputat. 

In deceniile următoare, Pingusson a realizat nenumărate alte edificii, cu mai mult sau mai puţin succes, în domeniile « regionalism şi « Art déco », « modernisme et modernisation », arhitectură religioasă, reconstrucţie şi amenajare, confirmare şi transmitere.

Sunt tot atâtea teme majore ale expoziţiei, care trece în revistă opera artistului, între 1925 şi 1978.   

Insă opera- far a lui Pingusson, se apropie, mai degrabă de domeniul sculpturii sau al artelor decorative, decât de aria propriu-zisă a arhitecturii clasice.

Este vorba de bine cunoscutul “Mémorial de la déportation”, realizat între 1953 şi 1962, într-un amplasament major: vârful estic al insulei « Ile de la Cité », la numai câţiva paşi de catedrala Notre-Dame-de-Paris. 

Ansamblul, care este mai degrabă o « amenajare poetică a spaţiului », a fost clasat de Claude Parent, alt arhitect reprezentativ al secolului XX, ca făcând parte dintre «cele zece capodopere ale arhitecturii mondiale ».  

Incă odată, un edificiu reprezentativ al arhitecturii anilor ’60, se află la Boulogne-Billancourt : Complexul cultural « Belles Feuilles », în care Pingusson reia principiile dezvoltate în anii ’30, legate de iluminarea laterală a spaţiului construit şi, un element estetic original, catargul metalic, far şi emblemă a ansamblului. 

Poate că, dacă arhitectul acesta ar fi acceptat o comportare mai conformistă, dacă ar fi înţeles să lucreze « pe linia oficială », ar fi obţinut mai multe comenzi de amploare şi, dincolo de admiraţia specialiştilor, ar fi putut lăsa mai multe opere majore.

Este interesant de remarcat că el s-a depăşit în realizări neconvenţionale, cum este « Memorialul deportării » sau proiectul nefinalizat în timpul vieţii lui, al reconstrucţiei unui edificiu istoric abandonat, « Vialle de Grillon ». 

                                         *   *   *

Dacă n-aş fi vizitat expoziţia « Pingusson » de la « Trocadero », poate că n-aş fi descoperit şi traectoria arhitectului Ionel Schein.

Ionel Schein (născut în 1927, la Bucureşti, decedat în 2004, la Paris) este un « istoric, arhitect, urbanist şi istoric al arhitecturii, francez », după cum spune Wikipedia. « Considerat ca o… figură majoră a arhitecturii franceze el a lucrat, în special, în domeniul « mobilităţii » ( ?) »

Această definiţie, oarecum obscură, ascunde un parcurs atipic : după ce a studiat arhitectura la Bucureşti, între 1945 şi 1948, Schein a părăsit România şi a continuat să studieze la Paris, la « École nationale supérieure des beaux-arts ». Mai apoi, el lucrează câţiva ani cu Claude Parent, împreună cu care câştigă premiul de arhitectură « Maison Française ». 

Notorietatea naţională şi succesul (la specialişti !) vine în 1956, când expune o casă realizată în întregime din materii plastice, pe atunci la începuturile utilizărilor în domeniul industrial. Alt artist « necontrolabil », Ionel Schein publică articole puţin apreciate în lumea arhitecţilor, în care denunţă “spiritual lor de castă”!

Tot el protestează împotriva intenţiei celor ce doreau să construiască « zgârie nori », la Paris. Infine, începând din 1956, Schein întreprinde studii asupra « mobilităţii », afirmând că, în viitor,  « l’homme se défixera ». 

Insă unul dintre principalele contacte ale lui Ionel Schein cu Georges-Henri Pingusson este reprezentat de istoria hotelului « Latitude 43 » de la St. Tropez.

După ce Pingusson a conceput edificiul în 1931, el a fost inaugurat în 1932, dar, după cinci ani, dă deja faliment. Redeschis în 1938, însă cu oarecari modificări, hotelul este vândut ca « apartamente separate », în 1949.

Cu toate că arhitectul-creator a încercat prin toate mijloacele să-l salveze, intervenind chiar pe lângă « ministrul Reconstrucţiei » din acea vreme, binecunoscutul om politic Eugène Claudius-Petit. Care se presupune că ar fi trebuit să fie mai sensibil la acest subiect, pentru că, după câţiva ani, el a lansat proiectul «Firminy-vert », ocazie ideală pentru Le Corbusier de a-şi realiza « grandeur nature » ideile legate de « oraşul secolului XX ». 

Din fericire, « Latitude 43 » a supravieţuit până azi, devenind o mărturie a curentului « modernist » dintre cele două războaie mondiale.

In 1970, după o vizită la St. Tropez, Ionel Schein adresa lui Pingusson o scrisoare, însoţită de câteva fotografii ale edificiului « Latitude 43 ».

Nu rezist tentaţiei de a o reproduce « in extenso » : 

17. 04. 70

 

Cher Patron,

Cum am promis, iată câteva imagini aduse de la Saint Tropez.

Latitude 43 păstrează o imensă prospeţime şi o mare frumuseţe în părţile rămase intacte !

Cum am reuşit să pierdem curajul constructorilor din anii « 30 »? s’ar zice că tot ce permitea aceste construcţii nu mai există sau că este interzis să gândeşti de această manieră !… Totul e interzis ; secretăm, acceptăm şi consumăm o civilizaţie de interzis, de interziceri… şi arhitectura o resimte în special ! Dar cine îşi dă seama de toate astea, cine e conştient, pe cine interesează ?

N-aş vrea ca aceste imagini să fie triste şi melancolice pentru Dvs. Vi le ofer în omagiu calităţii profesiunii Dvs. –care este şi a mea şi care este marcată profund de Dvs. – precum şi tinereţii Dvs., optimismului Dvs., singurului Dvs. defect : credeţi că oamenii sunt toţi,  mereu, în permanenţă fără niciun defect !

Croyez, Cher Patron,…

 

i.schein

Aceste consideraţii mi se par mai actuale decât oricând !

Şi nu numai în domeniul arhitecturii !

 

                                            Adrian Irvin ROZEI

                                           Paris, februarie 2018

 __

*In 1873, când Henry Morton Stanley, jurnalist şi explorator englez, l-a regăsit pe Dr. Livingstone, pierdut în fundul Africii de doi ani, în căutarea izvoarelor Nilului, primele cuvinte pe care i le-a adresat au fost : «  Dr. Livingstone, I presume? » 

Această formula eliptică a fost interpretată, de-a lungul vremii, în diferite maniere :

-o formulă de politeţe, reprezentând formalismul tipic englez, de ieri şi de azi ?

-semnul unei comunităţi de cultură, idei, sentimente, care se exprimă chiar şi în condiţiile excepţionale ale junglei ecuatoriale ?

– o manieră de a « înfrumuseţa istoria », pentru a ascunde interese economice sordide ?

Fiecare cititor are dreptul de a alege răspunsul preferat. Sau… să propună alte explicaţii!

In tot cazul, formula a intrat în istorie! 

** In realitate, Jules Cazaban îl reclama pe “ Dr. Fergusson” !

Insă, pentru câteva litere de diferenţă nu era să renunţ la această anecdotă, care mi se pare că merita să fie reamintită !