Acum câteva zeci de ani, pe când trăiam în România „Socialismului victorios”, am auzit o formulă care sugera cum nu se poate mai bine modul în care se lucra acolo: „Treci lună, curgi leafă, noi cu drag muncim!” Era o sinteză umoristică a „je m’en foutismului” (nepăsarea instituționalizată) unei lumi în care dacă făceai sau nu făceai vreun efort erai plătit tot atât. Ba chiar uneori, făcând un efort și lucrând mai mult ca altul, riscai neplăceri dacă cumva, în focul acțiunii și încercând să mergi mai repede, făceai vreo greșeală.

Câțiva ani mai târziu, prin anii ’70, eram într-un supermarket în Franța, când de-odată o femeie între două vârste mi s-a adresat în românește, punându-mi o întrebare banală de genul: „unde e ieșirea?” sau „unde se plătește obiectul pe care-l alesese”. Mirat – eu nu spusesem niciun cuvânt – i-am răspuns la întrebare, dar i-am mărturisit uimirea mea de a-mi fi vorbit în limba română. „Știți Dvs”, mi-a răspuns ea cam jenată, „eu nu vorbesc nici o altă limbă decât româna. Deci am încercat la întâmplare, poate mă veți înțelege!”

Am rămas în legătură cu această femeie și cu soțul ei, amândoi foști croitori la București, rămași în Franța după un voiaj turistic. Foarte repede și-au găsit de lucru. Doamna muncea într-o fabrică de medicamente, unde împacheta niște flacoane în cutii de carton. La câteva zile după ce începuse să lucreze în această întreprindere m-a sunat la telefon. Mi-a spus că-i mulțumită, că munca, fără să fie prea interesantă, nu-i displace și că se înțelege bine cu toată lumea. Numai că nu știa de ce colegele ei îi repetă toată vremea un cuvânt pe care m-a rugat să i-l explic: „Doucement, doucement!” A fost prima oară când am început să am anumite îndoieli privind eficiența economică a sistemului în care trăiam!

În continuare, lucrând ani de zile în industria chimică franceză am avut ocazia să dirijez proiecte de zeci sau sute de milioane de franci care uneori se terminau cu întârziere. Însă de fiecare dată impuneam o dată de livrare care, dacă nu era respectată, se traducea prin penalități, uneori reprezentând chiar 10 sau 15% din valoarea proiectului.

Poate de aceea, când am decis să realizăm lucrări de o mare banalitate în casa noastră din Languedoc – instalarea încălzirii centrale, refacerea sau amenajarea unor săli de baie, modernizarea instalației electrice – am încercat să aplic aceleași metode ca și cele utilizate pentru realizarea unui proiect industrial: am definit un caiet de sarcini, am convocat câteva întreprinderi de specialitate, am cerut devizele corespunzătoare.

Spre marea mea uimire nimeni nu voia să ia responsabilitatea întregii lucrări: unul nu făcea decât lucrările de zidărie, altul țevăria, al treilea electricitatea. „Dacă vreți să aveți un singur responsabil pentru întreaga lucrare trebuie să angajați un arhitect de interior” mi s-a spus, „însă el face devizul (pentru care ia 10% din valoarea estimată a lucrării), alege întreprinderile, cumpără materialele, supraveghează lucrările și … încasează iar 10% din valoarea totală”. Era să cad de pe scaun! N-am înțeles dacă acești buni sfătuitori pricepuseră că nu aveam intenția să construiască nici o centrală nucleară, nici Marele Baraj de la Assuan! Și nici că nu eram vreun milionar american instalat în Bahamas care avea nevoie de o societate de „engineering” engleză pentru construirea unui castel în Languedoc!

In focul actiunii: doucement!

Așa că am decis să fac eu însumi pe „șeful de șantier”. Drept care, după obiceiurile învățate în industrie, am desenat planurile necesare (mare lucru: două săli de baie și o cisternă de gaze!) și am adresat fiecărei echipe programul și datele de început și sfârșit ale lucrărilor, cu atât mai mult cu cât, nelocuind tot timpul în această reședință de la țară, aflată la 900 km de Paris, trebuiau asigurate biletele de tren cerute de deplasările necesare.

Cu toții mi-au confirmat verbal acordul lor privind termenele și programul de lucru.

Ceea ce m-a mirat un pic era că atunci când le explicam natura lucrărilor ce trebuiau executate nu luau nici o notă, dădeau din cap cu subînțeles („Asta e ușor! Asta e simplu!”), sau cel mult notau câte o dată, de cele mai multe ori într-o agendă din 2006 sau 2008, la întâmplare, în luna mai sau noiembrie!

A venit și data mult așteptată a recepționării lucrărilor.

Le lăsasem cinci zile de lucru înainte de a veni să controlez finisările și sfârșitul lucrărilor. Mi s-a spus că trebuie să am încredere în profesionalismul muncitorilor, în conștiinciozitatea lor și mai ales că, datorită crizei economice mondiale, au tot interesul să lucreze bine dacă vor să obțină noi șantiere.

Spre marea mea surpriză, nu începuseră mai nimic! Așteptaseră să vin să le spun pe unde trebuia să treacă țevile sau unde se afla canalizarea. „Bine, dar am trimis încă de acum o lună planurile detaliate!” „Ah, da? Noi nu le-am primit! Probabil că au rămas în dosar la birou!” „Și ați plecat la lucru fără să știți ce aveți de făcut?” „Cum așa, noi ne cunoaștem meseria! Nu vă permitem să spuneți așa ceva! Doar lucrăm de zeci de ani!” „Bine, bine! Dar am pierdut 5 zile! O să terminați la timp?” „Nicio problemă, știm ce avem de făcut!”

E drept că timp de o zi și jumătate au apărut cinci camionete cu tot felul de „specialiști” care alergau peste tot, ca furnicile. Numai că, spre deosebire de furnici, se cam călcau unii pe alții pe bătături! Și cum țevăria nu era terminată, electricienii nu-și puteau exersa arta lor, așa că, după ce au băut câteva cafele și-au luat camioneta și au dispărut!

Nici ceilalți n-au rezistat prea mult.

A treia zi, când toți pereții erau ciuruiți de găuri, un strat de praf de câțiva milimetri se așezase prin toată casa și bucăți de țevi ieșeau de peste tot, a apărut pe la ora 9 dimineața un singur muncitor. Și-a despachetat uneltele, a sprijinit o scară de un perete, a inspectat o gaură și o țeavă după care a declarat: „Îmi lipsesc niște materiale! Mă duc să le aduc!” Și dus a fost timp de o zi și jumătate!

Când a revenit l-am întrebat ce s-a întâmplat.

„Ieri trecea Turul Franței prin regiunea noastră. Drumurile erau blocate și nu se putea circula. De aia n-am venit!”

Cum însă, între timp era deja vineri, când după cum toată lumea știe, ziua e mai scurtă înainte de sfârșitul săptămânii, de abia au avut timp să mai sprijine vreo două-trei radiatoare de un perete și au plecat cu surâsul pe buze: „Bon week-end!” Numai noi am rămas să curățăm praful și molozul împrăștiat peste tot.

Luni n-au venit să lucreze! Era o punte înainte de nu știu ce sărbătoare. Miercuri, cum la ora 9 nimeni nu venise, am telefonat la birou și o secretară mi-a explicat că unuia dintre muncitori i-a căzut un radiator de fontă pe picior, așa că e în concediu de boală. Și cum echipa a fost descompletată …

Cum joi seara se terminase timpul prevăzut pentru lucrări și trebuia să luăm trenul spre Paris, n-au avut decât timpul necesar pentru a strânge uneltele, a face o curățenie rapidă și au plecat întrebându-ne: „Când mai veniți?” „Luna viitoare!” „E-n regulă! Vom termina atunci. Nu mai e mult de lucru!”

Luna viitoare au reînceput. Numai că de data asta nu era „Turul Franței”, ci concertul lui Johnny Hallyday care i-a împiedicat să vină. Altă dată era furtuna, care, e drept, a durat… numai două ore! „Da, dar apa de ploaie a cărat ierburile și trestiile din șanț, care au blocat colectorul și apa s-a răspândit peste tot în jurul casei mele și a trebuit să aștept pompierii care au făcut un drenaj, care…” În fine, toate calamitățile pământului s-au abătut dintr-o dată asupra regiunii noastre, anume făcut ca să nu poată veni la lucru!

În câteva cuvinte, lucrările care ar fi trebuit să dureze 10 zile, s-au întins pe timp de trei luni. Însă dacă pui cap la cap timpul efectiv lucrat, cu greu găsești cele 10 zile prevăzute inițial.

Mi-am spus că n-am avut noroc, că a căzut pe mine măgăoaia, cu toate nenorocirile lumii. Însă când i-am povestit aventurile mele unui vecin care locuiește tot anul în regiune și e bine informat, l-a pufnit râsul. „Cum, nu știi? Întreprinderea ta construia în același timp vila fiicei patronului. Așa că, înțelegi, aveau alte priorități decât sala ta de baie!”

De altfel, dacă n-ar fi fost vila patronului, ar fi fost șantierul piscinei municipale sau pivnița fermierului! Asta e o regulă generală: iau cât mai multe șantiere în același timp și promit la toată lumea că vor termina la vreme. Așa își elimină concurenții! Pe urmă, cel care țipă cel mai tare sau care e prieten cu patronul, e primul servit. Celorlalți li se spun snoave fără nicio rușine: e obiceiul pământului.

Cât despre lucrători, profitând de mișculațiile patronului, își fac micile lor afaceri personale: mai trag chiulul când le convine, mai câștigă un ban făcând mici lucrări la negru (de preferință pe timpul patronului) … E drept că nici patronul nu prea are încredere în ei: nu de mult le-a instalat radare în camionete ca să poata verifica pe unde umblă în orișice moment!

Așa am înțeles că economia liberală pe care o admirasem în teorie ani de zile nu era chiar așa cum scria la carte! Și că minciuna instituționalizată poate fi un principiu de gestiune chiar și în lumea capitalistă. Cum să te miri atunci că cei mari ne vând gogoașe, când chiar și muncitorul de bază e antrenat să-ți spună snoave! Iar dacă-l lași fără supraveghere el revine în mod automat la natura lui profundă, sintetizată în numai două cuvinte: „Doucement, doucement!”

A.I.R., La Bastide Vieille, iulie 2009

P.S. Acum, toate lucrările terminate, a venit momentul să le plătesc. Însă nu știu cum se face că nu mai am cecuri, că poșta e în grevă, că a început o caniculă care mă împiedică să trec pe la bancă … Măcar atâta lucru am învățat din această experiență! Dar credeți că lor le pasă?

Service après-vente

Povestind în dreapta și în stânga aventurile mele cu lucrările care trebuiau să se termine în zece zile și care au durat trei luni, am constatat cu uimire reacția dezabuzată a interlocutorilor mei. Am înțeles deci că nu era vorba de un fenomen local, ci de o practică generalizată, o obișnuință devenită obicei în toată lumea. Atunci m-am întrebat: dacă această plagă domnește în toată lumea, de la București la Vancouver, cum de nimeni n-a luat nicio măsură împotriva ei?

Diferiți prieteni au sugerat tot felul de soluții, mergând de la penalitățile de întârziere aplicate societății care realizează lucrările, până la primele acordate muncitorilor… dacă le termină la data prevăzută în contract. Însă toate aceste propuneri au rămas vorbă de clacă! Nimeni nu le-a pus vreodată în practică.

Probabil că aș fi rămas cu această nelămurire până la sfârșitul vieții, dacă n-aș fi descoperit existența unei cărți intitulate „La Maison en chantier”. Autoarea cărții, Christine Brusson, știe despre ce vorbește pentru că ea își împarte timpul între scris și renovarea caselor. Așa am desoperit că a trăi în moloz sau ciment poate produce o stare de excitare vecină cu orgasmul. Din descrierea ei am aflat că: „Șantierul m-a salvat… El mi-a evitat depresiunea nervoasă, dependența medicamentoasă, boala… El mi-a redat încrederea în mine, gustul de a trăi, plăcerea fizică de a exista.”

Vorbind de întâlnirile „bărbat/femeie” pe care le poți face pe un șantier de construcții, ea descrie consecința orelor petrecute, amestecând cimentul, în compania unui tovarăș de pasiune: „Corpul se agita dintr-o dată. Creșteau dorințe stranii… Ne debarasam de țoale, le abandonam în mijlocul dezastrului… Ne nunteam în lipici, în ghips, în prundiș… Pe urmă reîncepeam lucrul, cu corpul grețos, îmbătat de vraja acestei voluptăți inedite.”

Mai mult, autoarea cântă un imn de amor… betonierei portocalii de care era îndrăgostită! „Am avut o betonieră, o adoram. Avea o frumoasă culoare portocaliu vie și se înălța pe trei picioare. Când cuva ei era răsturnată cu fundul în sus, semăna cu un mare scarabeu, cuminte…”

Inca nu sunt indragostit de betoniera! Dar,... cine stie?

Citind cu atenție „construcția Christinei Brusson, am avut revelația motivului subconștient pentru care toți cei care se plâng de duratele interminabile ale șantierelor nu fac nimic ca să le scurteze.

Am înțeles că, în fond, șantierul dă un sens existenței și că sfârșitul lui e sinonim cu moartea. Alors, „doucement, doucement!”

Traditionalul conflict intre arta si lucrarile publice vazut de caricaturistul Serre