Din mulţimea turiştilor care vin pe Coasta de Azur la Cannes, mare parte decid să-şi petreacă cel puţin o zi în insulele Lérins, ce se găsesc la numai câţiva kilometri de continent, în “Baie de Cannes”. Arhipelagul este format de fapt din numai două insule, Sainte Marguerite şi Saint Honorat, cea de-a doua aparţinând unei mânăstiri care continuă cultul instaurat de călugărul cu acelaşi nume încă din secolul IV. Aşa că ambianţa controlată astazi de călugării ordinului cistercian este mai degrabă sobră şi meditativă.

În schimb, în insula Sainte Marguerite, atmosfera este cu totul diferită, probabil şi din cauza istoriei acestui petec de pământ, care a fost cu mult mai animată de-a lungul timpurilor.

Încă din antichitate, un templu închinat eroului ligur Lero atrage marinarii, care fondează un port şi un oraş important, dacă judecăm după vestigiile descoperite de arheologi: case, mozaicuri, picturi murale, piese de ceramică din secolele 3 î. Hr. pană în anii 100 din era noastră.

Cei mai mulţi turişti sunt atraşi însă de misterul “Măştii de fier”, rămas neelucidat până astăzi. În castelul din insula Sainte Marguerite a fost închis timp de doi ani, începând din 1687, un personaj misterios, care, după cum îl descrie Voltaire, purta o mască a cărei bărbie era legată cu arcuri de oţel.

Deşi s-au făcut nenumărate ipoteze – mai bine de 60 de personaje au fost considerate ca posibili prizonieri – până în zilele noastre nici o soluţie nu pare definitivă şi în fiecare an se publică noi studii şi romane având ca protagonist această curioasă figură a istoriei.

După ce au vizitat închisoarea şi celula “Măştii de fier” şi eventual s-au plimbat prin aleele care traversează insula în lung şi-n lat, mirosul tare al pinilor şi eucalipţilor, care formează pădurea mediteraneană a locului, le trezeşte foamea turiştilor noştri, aşa că pleacă în căutarea unui restaurant.

Cei care au curajul să înconjoare fortul, trecând printre zidurile năpădite de vegetaţia sălbatică, ajung pe o mică plajă de nisip, pe care se găseşte restaurantul “La Guérite”. Un restaurant fără pretenţii unde se mănâncă, în general pe mese de lemn, specialităţile locului: langustă la grătar, peşte prăjit şi mai ales “La bouillabaisse” – celebra supă de peşte atât de tradiţională în regiunea maritimă din sudul Franţei.

Dacă ai curiozitatea să intri în construcţia destul de simplă în care se prepară toate aceste bunătăţi, descoperi pe pereţii barului–sală de mese, o mulţime de fotografii, picturi şi afişe reprezentând vedetele mondiale ale filmului din anii ‘50. Brigitte Bardot, Jean Claude Brialy, Maurice Ronet, Nadine Tallier, Eddie Constantine, Marie José Nat, Charles Vanel, Marina Vlady sunt numai câteva din “star”-urile cinematografiei fotografiate în restaurantul de pe plaja din insulă.

Dna Jeanne Bruno la 88 ani

Janette Bruno, astăzi în vârstă de 88 de ani, povesteşte cu entuziasm istoria locului.

“În 1947, am preluat împreună cu soţul meu gestiunea acestui restaurant. De fapt n’am găsit mare lucru, pentru că suflul unei bombe din timpul războiului distrusese până şi acoperişul clădirii. Am reparat noi înşine totul cum am putut cu scânduri şi bârne găsite pe plajă”.

Câteva vedete în fotografiile luate în restaurant: Simone Silva, Robert Mitchum, Serge Reggiani, Nadine Tallier,J.- C. Brially, Roger Pigot, Eddie Constantine, Brigitte Bardot

Încet-încet, restaurantul devine cunoscut şi in 1954, pentru cea de-a şaptea ediţie, administratorii Festivalului Filmului propun soţilor Bruno să organizeze masa cu ocazia vizitei artiştilor în insulă. După succesul primului an, această escapadă de o zi în plină natură, atât de diferită de ambianţa “frac şi papillon” a Croisettei, este reluată timp de trei ani, cu un succes din ce în ce mai mare, care face ca invitaţii sa fie din ce în ce mai numeroşi, ajungand în 1957 la mai bine de 700. Organizarea unui astfel de eveniment devine tot mai complicată şi când li se propune să pregătească o masă pentru …. 1500 de persoane, soţii Bruno refuză.

Între timp actorii se amuzau copios. Ajunge să-l vezi pe Eddie Constantine jucând “pétanque” sau mesele de scânduri încărcate cu specialităţile locale, ca sa înţelegi atmosfera “bon enfant” care domnea.

Ba chiar şi un scandal internaţional a izbucnit când una dintre starletele invitate, Simone Sylva, fericita posesoare a unui piept impresionant, a lăsat să-i cadă “din greşeală” sutienul care s-a rupt din cauza presiunii. Degeaba au venit chelnerii cu doua polonice, iar Robert Mitchum a propus să ascundă acele “detalii” interzise pe atunci în presă, cu cele două mâini celebre pe care scria în “La nuit du chasseur” LOVE şi HATE, ziariştii au publicat fotografia care a facut mare vâlvă. Biata actriţă a încercat să se refugieze în Statele Unite, dar puritanismul anglo-saxon a împins-o să se sinucidă, după câteva luni. Americanii au vorbit chiar de posibilitatea de a boicota Festivalul!

În anii următori, au trecut prin restaurantul din insula Sainte Marguerite multe alte personalităţi, nu numai ale vieţii artistice, dar chiar şi din “Gotha”, precum Contele de Paris, Maria Pia de Savoia sau Nadine de Rothschild.

Ba chiar, în timp ce se filma “Masca de fier” în decorul autentic al fortului, Jean Marais venea să mănânce zilnic la “La Guérite” .

Vorbind de toate aceste celebrităţi, Jeanette Bruno spune: “… toţi erau foarte amabili. Din păcate, nu aveam vreme să vorbim cu ei. Ce păcat!”

° ° °

Printre fotografiile dejunului din 1954, una pare să aibă preferinţa d-nei Bruno. Altfel probabil că n–ar fi scris chiar cu mâna ei bileţelul lipit dedesubt.

Aşezată la o masă, alături de Eddie Constantine, o tânără superbă cu o bluză albă imaculată cu motive geometrice, înconjurată de o mulţime de admiratori, surâde înspre aparatul de fotografiat. Poate că n-aş fi recunoscut-o dacă biletul scris de mână n-ar fi indicat: ”Nadia Gray decedată la 70 de ani, în 1995”.

Născută la Bucureşti în 1923, dintr-un tată rus şi o mamă basarabeancă, Nadia Kujnir-Herescu şi-a petrecut copilăria în Basarabia, la Chişinău. Admiratoare a lui Carol II încă din copilărie, se pare că Nadia ar fi aruncat un buchet de flori în trăsura regelui, ceea ce, în acea perioadă de atentate repetate, a creat niscaiva probleme familiei sale.

De o frumuseţe excepţională, a fost numită în tinereţe “Orhideea purpurie”, avea o eleganţă naturală, care făcea să i se atribuie numai roluri de doamnă din înalta societate. Primul ei soţ a fost de altfel prinţul Constantin Cantacuzino, numit Bâzu, binecunoscut aviator din perioada interbelică.

Legenda spune, de altfel, că s-au cunoscut într-un avion când, motorul luând foc, pilotul, care era Bâzu Cantacuzino, a trecut printre pasageri, printre care se găsea şi Nadia, spre a-i linişti. Probabil că excelentul pilot a fost impresionat de frumuseţea Nadiei, pentru că după puţin timp s-au şi căsătorit.

Nadia Gray si Eddie Constantine la masà în restaurantul Dnei Bruno

Dupa 1948, instalată în Occident, Nadia Gray a participat la mai bine de 35 de filme, mai ales în Anglia, Franţa şi Italia.

Nadia a jucat în anii ’50-’60 alături de nenumărate vedete ale ecranului, precum Marcello Mastroianni, Eroll Flynn, Vittorio de Sica, Maurice Ronet sau Peter Sellers. Printre regizorii cu care a turnat se numără şi câteva celebrităţi precum Luigi Comencini, Claude Autant-Lara, Robert Hossein sau Bernard Borderie. Dar adevăratul apogeu a fost rolul interpretat în filmul “La Dolce Vita”, regizat de Federico Fellini, în 1960, în care ea executa un striptease memorabil. De altfel, era şi un pariu personal, pentru că Nadia Gray dorea să dovedească în ce măsură este capabilă să interpreteze un rol diferit de cele în care era distribuită în mod normal.

Cariera Nadiei Gray a fost destul de scurtă, ultimul ei film datează din 1976, însă cu o marcată tendinţă internaţională, mai bine zis europeană, pentru că tentativa de lansare la Hollywood s-a soldat cu un eşec. După 1976, ea a încercat o nouă carieră de cântăreaţă de cabaret în Statele Unite, înainte de a deceda de o criză cardiacă la New York, pe 13 iunie 1994.

Deşi a avut o traiectorie fără un relief excepţional, Nadya Gray îşi câştigase o oarecare notorietate în anii de după război, ceea ce justifica prezenţa ei la Festivalul Filmului din Cannes, în 1954. Ziarul “The Times” din Anglia îşi amintea stilul personajului creat de ea ca fiind “rece, inteligent, o roşcată cu un puternic autocontrol”.

Nadia Gray: “Orhideea purpurie”

° ° °

După aproape 50 ani dela momentele pe care le amintesc fotografiile de pe plaja din insula Sainte Marguerite, o ambianţă de simplicitate şi bună voie, rar întâlnite în manifestările de azi, se desprinde din imaginile primilor ani ai Festivalului. Ceea ce este şi mai uimitor, în contrast cu ambianţa de beton prefabricat ce domneşte acum pe Croisette, este atmosfera neschimbată care dăinuieşte în acest mic restaurant. Ai impresia că dacă vedetele de pe pereţi s-ar întoarce mâine, ar găsi locul neschimbat şi buna voie de altă dată.

A doua zi după vizita la restaurantul “La Guérite”, când l-am întrebat pe unul din responsabilii Festivalului de ce nu pun mai bine în valoare istoria acestei manifestări de prestigiu, mi-a răspuns: “Noi nu suntem nostalgici!”.

Ca să înţeleagă de ce merită să fim nostalgici, aveam de gând să-l trimit să schimbe câteva cuvinte cu Jeanne Bruno în insula Sainte Marguerite.

Pe urmă, mi-am dat seama că era preferabil să n-o fac. Ar fi fost capabil să-i propună construirea unui McDonald în locul restaurantului ei!

Adrian Irvin ROZEI, Cannes, Aprilie 2001

 

Service après vente

Au trecut zece ani de când am vizitat ultima dată insula Sainte Marguerite.

Între timp, restaurantul a fost vândut unui grup de “oameni de afaceri”, care gerează alte câteva restaurante “la modă” pe Coasta de Azur. Desigur că peisajul, frumuseţea locului, valurile mării… au rămas neschimbate!

Cât despre calitatea serviciului, dacă judec după comentariile multor clienţi care îşi exprimă părerea pe Internet, …ceea ce prevedeam atunci se adevereşte azi a fi o realitate!

Aşa că prefer să rămân cu amintirile nostalgice împărtăşite de Jeannette Bruno!