Prima parte aici

După o lună de zile, ne-au scos pe şantier. Lucram. Eu eram şef de brigadă, ei ziceau că sunt inginer. Ca într-o bună zi, venind dela „raşciatka”, să sosească ofiţerul de serviciu pe coridor şi să spună: „Toată lumea la birou!”

Acolo, dormeam în paturi suprapuse; deasupra mea dormea un inginer din Timişoara, pe care-l chema Erwin Repolski. Mi-a spus: „Ţine-mi un loc că vin.” I-am ţinut un loc.

Când am ajuns la ghişeu, rusul întreabă: „Naţionalnosti?” Repolski mi-a spus că nu înţelege ce vrea. Un ofiţer, care ne cunoştea, a răspuns: „Poliak”. Vine rândul meu şi mă întreabă şi pe mine. Îi zic: „Ia toje poliak!”

Eu plecasem cu cel mai gros palton, că ştiam că-n Rusia e frig. Dar pe şantier mă încurca la cărat ciment cu roaba. Aveam de descărcat vagoane de sute de tone cu roaba. Da’ un ofiţer zice: „E păcat de paltonul ăsta! Hai să facem schimb!” „Da’ ce-mi dai?” „Îţi dau un costum nou, vătuit sovietic, îţi dau o vestă din America, umplută cu fulgi şi un palton ofiţeresc.” Am făcut schimb.

Pe şantier începeau să spună: “Asta se pregăteşte să fugă!” Mă cheamă comandantul. “Stai liniştit! Eu n-am de ce să fug!” Aşa c-am dus-o bine cu căldura!

După un timp, vin în lagăr ostaşii, noaptea, cu comandantul să mă caute. „Davai na kontrol!” Mă duce şi mă ia la interogatoriu: „Ce naţionalitate?” Eu: „Polonez!”

Diploma de "Cetatean de onoare" oferita de primaria Sucevei cu ocazia împlinirii a 100 ani.

După vreo săptămână, vine alt ostaş şi mă duce la comandant care-mi spune: „Te duci la baie, te bărbiereşti, te tunzi… Mâine dimineaţa pleci!”

Aveam acum, la un fel de bancă, 800 ruble depuse, pentru că aveam salariu. Şi-o duceam binişor! În sala de mese veneau şi-mi cântau pentru că depăşeam norma. La ei era mare cinste!

Ca, după un timp… dimineaţa era cam frig afară şi noi lucram deja într-un bloc la Odessa, pe Baratinskaia. Pentru că ne-a luat ofiţerul şi ne spusese „să nu fugiţi, să nu-mi faceţi probleme şi vă duc acolo unde-i mai bine!” Şi ne-a dus la Odessa, pe Baratinskaia 13, într-un lagăr de prizonieri germani. Ne-au ţinut acolo şi dimineaţa, la lucru pe şantier! Se dărâmau blocuri…

Eu aveam vreo trei pantaloni în plus. O zidăriţă mi-a spus: „N-ai ceva în plus?” Eu speram să iau ceva bani. Ea mi-a luat pantalonii, dar nu mi-a dat banii!

Într-o zi ne scoate afară şi ne tot număra sentinela ca să ne ducă la lucru şi nu-i ieşea. Deodată trece comandantul şi ne cheamă pe mine şi pe Repolski. Zic: „Hai c-ai încurcat-o! Să vezi că ne duce în Siberia la exterminare!” Iar cu părere de rău, că aici eram deja aşezat.

Ne-a dus la magazie şi a doua zi, de dimineaţă, ne-au luat pe amândoi şi ne-au dus prin toată Odessa, că nu erau de loc de acolo, până au găsit linia de tramvai respectivă. Da’ trecuse o jum’ate de zi! La jumătatea drumului, linia era bombardată. Ia geamantanul şi du-te!

Am ajuns pe malul mării, la localitatea Lustdorf**, un orăşel care fusese locuit de ruşi germani. Da’ erau duşi în Siberia!

Ne-au ţinut acolo fără muncă, mâncare bună… Ne puneau doar să facem florărie, să cărăm apă, dar eram liberi.

Într-o bună zi, vine un ofiţer sovietic, invalid de picior şi-l roagă pe comandant să-i dea nişte oameni pentru că avea un teren unde voia să sădească o vie. Noi ne-am dus, că era frumos. Am lucrat vreo două – trei zile.

Pe noi ne păzea ordonanţa lui. Într-o bună zi, vine ordonanţa şi-mi zice: „Ascultă, măi! Îţi spun ceva: comandantul a primit ordin, mâine dimineaţă plecaţi! Să nu spui la nimeni!” Da’ ce, am putut să rezist?

Dimineaţa au venit maşinile, ne-au încărcat şi ne-au dus la gară la Odessa. Mergem înapoi, escortaţi de ofiţeri sovietici. Şi am trecut frontiera pe nu ştiu unde, că era naptea. Noaptea Paştelui! Sunau clopotele!

Câţiva de-ai noştri, înfometaţi, s-au dus până-n oraş. Între timp trenul a plecat. După o vreme se face iar numărătoarea şi comandantul a ordonat: ”Trenul… nazad!” Ca, după câteva staţii… ce vedem? Veneau ăia pe jos!

Eram în 1948. Când am ajuns la Braşov, în gară, s-a oprit trenul. Se auzise prin ţară că vin deportaţii şi o doamnă, cu un copil în braţe, a venit la vagon. Întreabă de soţul ei şi copilul îmi sare de gât şi nu se mai dezlipeşte. Suna plecarea trenului şi copilul, nimic! Cu mare durere l-am smuls de pe mine şi l-am dat înapoi.

Fiecare se dădea jos unde voia. Eu am coborât la Ploieşti, c-am plecat dela Moroieni. Eram flămând, nu mâncasem de o zi şi ceva. Era ora 3 noaptea. Pun geamantanul lângă un stâlp şi-mi vine un miros de ou şi de mămăligă. Mă trezesc lângă mine cu un cetăţean cu şervetul desfăcut, cu ouă şi… Eu, îmbrăcat ruseşte! Şi-i spun: „Nu te supăra, dă-mi şi mie… Nu te speria, nu sunt rus, sunt român!” Mi-a dat vreo două ouă şi o bucată de mămăligă, am băut apă. El a plecat, i-am mulţumit, l-am sărutat. M-am culcat, că era încă noapte.

Când mă trezesc, soarele sus! Ce fac acum?

Aveam vreo 800 ruble la mine, documente n-aveam, că mi le luaseră ei. Iau geamantanul, ştiam unde este direcţia „Concordiei”. Acolo dau de doi tovarăşi dela Moroieni. „Cum a fost?” „Vă spun, dar daţi-mi să mănânc, că mi-e o foame…” Mi-au dat nişte pâine cu miere şi cu unt. Am mâncat, am băut.

Ei acum au spus: „Ce faci acuma?” „Mă duc la Moroieni.” „Nu mai e nimeni acolo! Nici mama, nici copilul. Doar o soră.”

Mă uitam pe unde-s autobuzele. Între timp apare un prieten al meu, şofer cu maşina tocmai dela Gura Ocniţei. „Măi Vasile, uite care-i treaba: mă iei?” „Da, te iau!” M-a luat şi m-a dus.

M-am dat jos, m-am dus la cumnată-meu care stătea lângă uzina electrică. Era la poartă. Şi la un moment dat zice: „Bunică, a venit Carol!” Şi se învârtea ca o gâscă beată! Sora mea a dat imediat telegramă la mama la Suceava şi, după câteva zile, a venit mama cu Cornel! Nu pot să vă explic revederea cu Cornel şi cu mama!

Oamenii de acolo, dela fosta „Concordie”, m-au angajat imediat, mi-au dat locuinţă. Un inginer foarte cumsecade -când am plecat eu, au dat-o afară pe mama – îi dăduse o cameră liberă, alături de sora mea, unde şi-a băgat toate lucrurile. Aşa că am avut tot necesarul.

M-am angajat, a venit Cornel, a venit mama. Pe parcurs, m-am recăsătorit, am venit la Suceava şi sunt aici.

M-am căsătorit în ’50, în ’51 a venit pe lume odrasla asta (fiica Gerlinde Maria, care asista la discuţia noastră n.n.), în ’97 am pierdut-o pe soţie.

Între timp s-a făcut SOVROM-ul, eram de mare ajutor consilierului sovietic pentru că ştiam limba rusă şi m-au pus şef peste un atelier SOVROM, că aşa se chema atunci. Aştia, sovromiştii au strâns toate atelierele mecanice şi electrice în anumite locuri, au făcut centre şi m-au pus şef pentru că ştiam ruseşte. În ’64 am plecat de acolo şi m-am transferat la Suceava la combinatul de celuloză şi hârtie ca maistru. În ’71 m-am pensionat şi de atunci sunt pensionar.

AIR: Dintre toate experienţele pe care le-aţi trăit, care vi s-a părut cea mai dificilă?

CLL: N-aş putea spune că plecarea… Eram obişnuit încă din copilărie cu economia şi cu mulţumirea de puţin. Cred că astea au avut înrâurire asupra situaţiei sănătăţii. Probabil că dacă nu mănânci prea mult… este o treabă aicea! Aşa zic eu…

Dar vreau să spun că am avut o mamă eroină. A rămas în 1919 singură cu copiii; eu de 10 ani, cel mai mic în leagăn. Şi ne-a crescut pe toţi! Am avut noroc c-a avut o maşină de cusut şi ne-a putut coase câte ceva.

Şi aşa am dus-o; iaca asta-i Dle.! Cu tristeţe, cu bucurii, cu mâhnire… şi mă bucur astăzi că pot să redau aceste întâmplări şi altora!

Fotografia familiei Lemne din perioada Imperiului Austro-Ungar sub însemnele imperiale* * *

În continuare, am ascultat câteva din pasionantele anecdote din viaţa Dlui. Carol Ludovic Lemne. Mult prea numeroase pentru a fi menţionate într-un simpu articol, ele ar merita să facă obiectul unui volum de memorii.

Nu pot însă rezista tentaţiei de a vă împărtăşi câteva dintre aceste momente de viaţă care ne amintesc sau ne dezvăluie atmosfera unei lumi de mult apuse.

Carol Ludovic Lemne: Să-ţi spun o mică întâmplare. Locuiam alături de bunici. Vine bunicul şi spune: „Lasă-l pe Carol să vină cu mine, să vă cumpăr lemne.” Bunicul era ţăran, avea căruţă, cal, pământ. Mergem în piaţa de lemne. Tot mergeam noi din căruţă în căruţă. Era primăvara, sau poate toamna, şi era lapoviţă. Trec nişte soldaţi cu bocanci în spate, cu moletiere şi desculţi în lapoviţa aceasta. Noi eram la o căruţă cu un ţăran cu plete. Şi strigă: „Ia te uită! Băietul meu!” Şi fuge acolo, îl bagă-n căruţă, îi pune cojocul. Zice: „Măi oameni buni! Aşa face Regele nostru cu noi? Eu, când am fost soldat la Împăratul nostru – a spus „Împăratul nostru” şi asta mi-a rămas- veneam acasă în „conced” îmbrăcat ca un ofiţer, cu haine de duminică şi hainele de toate zilele împăturite frumos. Şi uite! Băiatul meu umblă desculţ!”

Nu pot să uit că un ţăran român a spus „Împăratul nostru”!

Altă amintire:

Eram acasă cu mama, patru copii, bunica… Era un obicei: lumea trecea la Burdujeni; era un loc unde cumpărau fel de fel de lucruri, alimente care erau mai ieftine acolo. Cumpărau şi halva. Dar grănicerul român nu dădea voie să treci cu halva peste drum. Atunci bunica a cumpărat o pâine proaspătă, i-a tăiat fundul, a scos miezul şi a umplut-o cu halva. Venea acasă, noi eram patru copii, mai era tanti Elsi, tanti Ştefi, tanti Olga şi unchiul Frantz, tanti Helen… erau o grămadă de copii aşa. Şi toţi la pâinea asta! Păstrez şi astăzi gustul ăla de halva… era ceva!

Am avut un bunic care a crescut o casă de copii. Era ţăran, avea cal, avea vacă, totdeauna era un viţel, un mânz, porci, găini, gâşte… Avea pământ în afara oraşului, lângă al nostru… Şi a crescut copiii! Noi ne lăfăim acum!

AIR: Când aţi cunoscut lumina electrică?

CLL: Lumina electrică? După ce a murit tata, după ani de zile, o soră de-a lui mama era căsătorită cu unu’ Leszcinski şi ăla era angajat la uzina electrică. Aşa că, într-o zi a venit şi ne-a instalat lumina electrică la Suceava. Ne-a înscris acolo şi plăteam pentru un bec de 25W. Dar, nu ştiu de unde, ne-a făcut rost de un bec de 100W. Vine într-o zi casierul -era un evreu, cum îl chema?- şi ne prinde cu becul ăsta. Amendă! Vachtel îl chema! Mama: „Dl. Vachtel! N-avem altul! N-am bani! Imediat ce fac rost…” Da’ evreul de colo: “Fii pe pace! Da’ de mâine să-l scoţi, că-mi faci mie rău.”

Evreii au fost nişte oameni cumsecade, nişte oameni nemaipomeniţi. Tot centrul erau evrei. Şi la noi pe stradă era o prăvălie Goldenberg. Dădea pe datorie. Mă trimetea mama: „Du-te la Goldenberg şi cere să-ţi dea pe datorie două bucăţele de zahăr.” Făcea un ceaun de terci, umplea strachina şi punea o bucăţică de zahăr. Soră-mea mânca mai întâi zahărul, eu îl lăsam la urmă, ca să rămân cu gustul…

Au fost perioade! Noaptea, îngheţa apa în găleată! Aveam în bucătărie o sobă care avea cuptor, aici pentru gătit, deasupra un loc unde dormeam noi, pentru că era cald, şi mai deasupra un cazan cu apă caldă. De cu seară se pregăteau surcele şi cioflege (ciocălăi de porumb n.n.) şi dimineaţa era discuţie cine se scoală, că era frig, să facă focul. Apoi eu mă sculam, dar de cele mai multe ori se scula mama.

Pe urmă, mâncam mămăligă cu lapte… în fiecare zi. Nu era pâine! Făcea mama în cuptor, când şi când mai făcea pâine, da’ era sărbătoare mare!

Apoi cu carnea, aici era o problemă! În fiecare iarnă, de Crăciun, se tăia porcul şi se punea acolo carne în pod, la afumat, cârnaţii la fum. Fumul din sobe nu putea să iasă din pod, că era «o ursoaică” pentru ca să afume. Noapte a intrat o pisică şi a ros probabil sfoara de au căzut cârnaţii. Mama s-a suit în pod. Ce să prinzi pisica!

Ştiu că de Paşte era mare sărbătoare: şuncă şi cârnaţi. Când eram la liceu, aveam un prieten evreu. Era băiatul lui Polack, care avea magazin de manufactură şi eram foarte buni prieteni. El venea să mănânce carne de porc şi noi de Paşte mâncam „matzes” la el.

Aici erau români, austrieci, polonezi, lipoveni, ucrainieni şi evrei. Nu exista că tu eşti cutare sau cutare. Evreii veneau la noi la biserică; noi mergeam la ei. Era o prietenie, o omenie întreagă.

Vă spun un caz:

Într-o zi spune unu’: „Hai, că mergem în oraş, nu ştiu unde.” Şi mergem pe Karl Marx de acum. Acolo, pe partea dreaptă şi pe partea stângă erau numai magazine evreieşti. Era un magazin, mai pe scări, sus… Stătea un evreu, Spiegel îl chema. Noi trecem şi el: „Dl. Lemne, bună dimineaţa! Da’ unde mergeţi? Ştiţi ce? Amândoi sunteţi negri, veniţi să vă servesc cu o cafea că după Dvs. o să am vânzare!” Ne-am dus, ne-am aşezat, a venit şi soţia lui, am stat de vorbă. El se uita la mine. „Fiul Dvs. are nevoie de un costum!” Hainele mele erau cam roase. „O avea nevoie, dar nu sunt bani!” Se duce în raft şi ia un sul. Mama zice: „Dl. Spiegel, să nu faci ceva, că eu n-am bani!” „Da’ ce, te-am întrebat eu de bani?” Atunci ia sulul, îl pune înapoi şi aduce altul şi chiar pune mâna pe foarfecă şi taie. Mama: „Dle. Spiegel, ce faci acolo?” Se ridică să plece. Spiegel face pachetul cu ce mai trebuie acolo şi zice: „La care croitor lucrezi?” Mama ştia că tata-şi lucra la un croitor lângă liceul de fete „Doamna Maria”, un evreu. Mama-i spune: „La ăla.” „Te duci acolo şi-i spui că te-am trimis eu.” Mergem acolo, ăla ia măsura, mai trec câteva zile… m-a şi îmbrăcat! Şi apoi, când a plătit mama croitorului nu ştiu, da’ eram cineva! Că aveam costum frumos! Era mare lucru pe timpul acela, da’ acum! Când îl dezbrăcam, îl puneam aşa frumos; ca să nu fie mult de călcat pe duminică, îl puneam sub saltea, ca să stea bine pliat.

Alta:

Când eram la Moineşti, apare un articol în ziar: „Institutul normal de electrotehnică*** pe rue du Havre 126, Paris, dă lecţii prin corespondenţă.” Şi mă înscriu. Am făcut cursurile de maistru şi cursuri de subinginer. Când era vorba de examene, trimetea întrebările unui inginer pe care-l anunţasem. Cursurile erau pe înţelesul tuturor, în româneşte. Asta se întâmpla în anii ’26-’31. Când am plecat în U.R.S.S., am luat buletinul, livretul militar şi diploma asta. Şi mi-a servit, că am fost numit şef de şantier. Dar la un moment dat mi-au luat toate actele! Că unii fugeau. Aşa că nu mai am nicio dovadă!

* * *

Mult timp după ce am terminat discuţia purtată cu Dl. Carol Ludovic Lemne m-am întrebat care este motivarea ce poate duce, în ciuda traversării atâtor momente tragice, la împlinirea unui secol de existenţă. O fi oare, după cum afirmă naratorul, regimul frugal cu care era obişnuit din copilărie? Sau viaţa spartană, comună unor categorii ale populaţiei acum o sută de ani? Nu cumva obişnuinţa de a trăi într-o societate „puzzle”, unde fiecare îşi aduce pietricica sa pentru realizarea tabloului comun?

În ultimă instanţă, cred că adevărata explicaţie este un optimism fără hotare. Nicio secundă, niciun moment, în timpul descrierilor încercărilor traversate, eroul acestui secol de trăiri zbuciumate nu se plânge, nu e nemulţumit de soarta sa, nu dă vina pe nimeni pentru ceea ce a suferit. Şi această încredere neţărmurită în ziua de mâine îl poartă din dimineaţă în dimineaţă, de mai bine de un secol. Nu putem, împreuna cu expresia admiraţiei noastre, decât să-i urăm să continue în acest fel încă multă, multă vreme.

Adrian Irvin Rozei, Suceava, iunie 2010

—-
Note:
**Lustdorf – orăşel aflat pe malul mării Negre, la 20 Km de Odessa, fondat de o populaţie de origină germană la începutul secolului XIX. Azi, staţiune balneară cu numele de Cernomoreţ.
*** „Institut normal d’électotechnique” a funcţionat între 1924 şi 1978 în Paris, Bruxelles şi Liége. Cursurile policopiate, utilizate de elevi în anii ’30, sunt astăzi vândute la licitaţie ca obiecte de muzeu!