In 1981, m-a sunat la telefon din Paris un corespondent neaşteptat !

Era vorba de Sorin Popa, fiul scriitorului Victor Ion Popa, pe care-l cunoscusem cu vreo douăzeci de ani mai devreme, în casa lui Jules Cazaban.

In 1964, Sorin Popa tocmai ieşise din puşcărie, după vreo 16 ani de temniţă grea. Neştiind unde să se ducă, neavând niciun fel de familie, Sorin căzuse ca din pom în casa celui care fusese un mare prieten al tatălui său.

Numai că, ceeace Sorin nu avea de unde să ştie, este că Jules Cazaban decedase cu un an mai înainte ! Totuşi, Irina, soţia lui Jules, l-a ajutat din primul moment. Sorin fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că, împreună cu câţiva prieteni din Ploieşti, se reuneau şi « formaseră un guvern de opoziţie anticomunist » ! Adevăr sau înscenare comunistă ? Chi lo sa ?

Fapt cert este că Sorin a fost dintotdeauna « une tête brulée », deşi şi-a început viaţa sub excelente auspicii, fiind fiul nu numai al unui scriitor de talent, dar şi un favorit al regelui Carol II, profesor de română şi director al « Clasei Palatine », unde Marele Voievod de Alba Iulia şi-a început studiile. Aşa se face că Sorin a fost coleg de clasă cu cel care urma să devină regele Mihai I. Cel puţin, aşa mi-a povestit el ! Fiind vorba de un personaj atât de fantasc precum Sorin Popa, nu voi şti niciodată care dintre afirmaţiile sale erau adevăruri şi care erau simple afabulaţii. 

Mai pe urmă, Sorin s-a înrolat în armată şi a luptat, se pare cu multă vitejie, pe frontul antisovietic, ajungând chiar până la Stalingrad. 

După război, el a început o carieră de scenograf/decorator, pentru care avea daruri evidente. Până când, la sfârşitul anilor ’40, i-a căzut măgăoaia în cap, după cum am văzut mai sus. 

Insă Irina Cazaban nu a avut nevoie să-l ajute prea mult timp. Sorin a descoperit repede că, în momentul condamnării, autorităţile comuniste uitaseră să decidă « confiscarea averii ». Astfel, Sorin a constatat cu uimire că toate drepturile de autor după operele tatălui său se acumulaseră la bancă în toţi aceşti ani şi că dispunea de cocheta sumă de vreo 2 milioane de Lei ! Ceeace, pe vremea aia, reprezenta cam vreo 10 ani de salariu al unui inginer ! 

L-am revăzut, din când în când, în anii următori, pe Sorin Popa în casă la Cazabani. Intretimp se însurase (chiar de două ori !) şi reuşise să toace cam toţi banii în numai vreo doi ani ! 

După care, plecând din ţară în 1967, n-am mai auzit nimic despre el, timp de 14 ani. 

După ce m-a sunat de la Paris, ne-am văzut în oraş şi mi-a spus cum a dat de mine. Inainte de plecarea din România, l-a văzut pe Costin Cazaban, cu care eram în contact permanent, care i-a dat coordonatele mele. 

Sorin mi-a explicat că a venit la Paris ca să « valorifice prezenţa tatălui său în Franţa interbelică ». Se pare că, nu numai că Victor Ion Popa a fost jucat la Comedia Franceză, dar a şi fost decorat cu Legiunea de onoare.

Ceeace pare foarte plauzibil, având în vedere influenţa regelui Carol II la Paris.

In acest scop, Sorin sosise cu vreo 150kg de documente, desene, obiecte personale, dar şi unele care-i aparţinuseră tatălui său. Totul transportat în enormi saci din pielea cea mai fină, desenaţi şi cusuţi de el însuşi ! Toată această poveste mi s-a părut extrem de stranie, în contextul epocii. Insă de la un Sorin Popa, te poţi aştepta la orice ! 

Am decis să-l ajut, în măsura posibilităţilor mele, cu atât mai mult cu cât el trăgea teribil mâţa de coadă.

Aşa se face că ne vedeam în mod periodic şi că urmăream îndeaproape activităţile lui Sorin. Cum el tocmai împlinise 60 ani, a putut beneficia de o decizie a Consiliului municipal parizian, pe atunci în frunte cu Jacques Chirac, care a acordat o rentă de 1000FF pe lună tuturor locuitorilor oraşului care împliniseră această vârstă, chiar şi dacă nu erau cetăţeni francezi.

Drept care, în semn de mulţumire, Sorin Popa i-a trimis un superb triptic de lemn, conceput, desenat şi sculptat de el, care reprezenta un Pegas în zbor, deasupra unui citat dintr-un discurs al primarului parizian care spunea : « Ce que j’ai promis, je le tiendrai ! » 

Astfel am descoperit talentele remarcabile de desenator, sculptor în lemn, pirogravor… ale lui Sorin.

Tot el mi-a povestit că, în România, Elena Ceauşescu remarcase într-o expoziţie de folclor câteva din obiectele realizate de Sorin. A fost chemat de autorităţi şi aşa a început să lucreze pentru perechea prezidenţială, care avea nevoie de cadouri reprezentative pe care le oferea celor pe care-i invitau sau vizitau prin toată lumea. Sorin mi-a afirmat că avea deja câteva obiecte realizate de el la primăria din Chicago şi în alte locuri prestigioase din U.S.A. Desigur că această muncă era foarte bine plătită ! 

Cu altă ocazie, Sorin m-a rugat să-i rezolv o problemă. 

Ii scrisese lui Mircea Eliade, fost bun prieten al tatălui său, rugându-l să-l ajute. Mircea Eliade i-a trimis un cec de 600 FF, însă Sorin nu-l putea încasa, ne-având cont la bancă ! Atunci, i-am scris lui Mircea Eliade, trimiţându-i înapoi cecul, şi rugându-l să-l refacă pe numele meu. Urmând ca, după încasare, să-i dau banii lui Sorin. 

Am aşteptat răspunsul vreo două luni. Până când am primit o scrisoare şi cecul solicitat de la Mircea Eliade. In scrisoare el ne explica de ce a întârziat atât : fusese plecat la Chicago, unde era profesor universitar, şi nu găsise scrisoarea decât odată revenit la Paris. Această scrisoare a dormit luni de zile pe biroul meu… până când a dispărut. Cine ştie ce femeie de serviciu o fi aruncat-o la gunoi ! 

Altă dată, Sorin a apărut cu un aer misterios.

După tot felul de ezitări, mi-a mărturisit adevăratul scop al sosirii lui la Paris.

Fusese chemat la Securitate, unde i s-a cerut să plece la Paris. Acolo, urma să « infiltreze cercurile româneşti, să se împrietenească cu Paul Goma, să-l invite la un pahar şi… să-l otrăvească » ! Povestea cu tatăl lui era numai o acoperire, de ochii lumii. Faptul că făcuse atâţia ani de temniţă, trebuia să fie un argument suficient pentru a elimina eventualele suspiciuni ale viitoarei lui victime.

Era să cad de pe scaun !

Sorin mi-a spus însă că, de cum a sosit, s-a adresat Serviciilor speciale franceze, mărturisind toată această conspiraţie şi cerând azilul politic.

Acum, însă, dorea să se adreseze Ambasadei U.S.A., de la care spera să obţină intrarea în Statele Unite. 

Cum scrisul lui era ilizibil şi franceza lui mai mult decât aproximativă, m-a rugat să-i traduc cele vreo 10 pagini scrise în româneşte şi să le bat la maşină. Toată această operaţie în cel mai mare secret !

In plus, cum totul trebuia să rămână ultra confidenţial, chiar şi pentru mine, textul suna cam aşa :

« Atunci Dna… s-a întâlnit cu Dl… şi i-a spus că, dacă-l vede pe Dl…, să-i spună că Dl… i-a mărturisit că se vede  săptămânal cu Dna…  la… » !

Sorin urma să completeze cu mâna numele şi adresele ce lipseau ! 

Dacă nu m-a pufnit râsul în acel moment este, cu siguranţă, pentru că sunt un mare admirator al suprarealismului şi a umorului negru ! 

Insă, cum eram incapabil să bat la maşină, am rugat-o pe asistenta mea să mă ajute, după orele de serviciu : eu dictam şi ea bătea la maşină. Când a văzut textul, i-au ieşit ochii din cap cât cepele ! Alt efort suprarealist ca să-i explic contextul !

Intrealtele, întreaga argumentare a lui Sorin era bazată pe faptul că, la sfârşitul războiului, ar fi salvat un pilot american doborât cu avionul său  în România. 

Fapt cert este că, după câteva luni, Sorin a primit intrarea în U.S.A.

Unde a zburat direct… de la Viena, după alte aventuri rocamboleşti, prea lungi pentru a fi descrise aici în detaliu. 

L-am revăzut la New-York, în 1984. 

Sorin, tot atât de descreierat şi genial, deşi avea aproape 65 ani, tot « mic şi a’dracului », tot vânjos şi agitat,  tocmai se bătuse cu nişte români cu care nu era de acord pe nu ştiu ce problemă politică! 

De atunci, nu ştiu ce a devenit! 

                                                *    *    *

Insă, înainte de a părăsi Parisul, Sorin mi-a lăsat « un cadeau empoisonné » !

Cum nu prea avea unde să doarmă în ultima vreme, am insistat pe lângă Michel, excelentul meu prieten, ca să-l lase timp de două săptămâni în apartamentul lui, pe când el pleca în vacanţă. In schimb, Sorin trebuia să repare vreo 4 fotolii, obosite de vreme. Cunoscând excepţionala deexteritate manuală a lui Sorin, confirmată chiar şi de Mme Ceauşescu, eram sigur că el va face o treabă bună. 

Nu numai că, în două săptămâni, Sorin n-a reparat decât un singur fotoliu, dar, în plus, a lăsat o notă de telefon de vreo 4000 FF prietenului meu !

Plecând în grabă (trebuia să întâlnească o doamnă de care era îndrăgostit, într-un tren între Amsterdam şi Viena !), mi-a spus : « Lucrarea va fi terminată de Paul Sava ! I-am explicat eu ce e de făcut ! ». 

Când, după vreo două săptămâni, l-am contactat pe binecunoscutul actor român, pe care-l ştiam tot din casa Cazabanilor, şi care era refugiat politic în Franţa, acesta mi-a mărturisit că « nu bătuse un cui în viaţa lui » !

Dacă nu mi-a crăpat obrazul de ruşine faţă de amicul meu este, probabil, pentru că sunt blindat la astfel de comportamente ! 

Totuşi, cum Sorin Popa nu avea unde lăsa toate catrafusele lui, înainte de plecare, le-a împărţit între Michel şi mine, nimeni neputând stoca tot ce lăsa în urma lui. Cu promisiunea fermă că « va reveni în curând să le recupereze ! ».

Aştept de mai bine de 35 ani ! 

                                       *   *   *

Printre obiectele/desenele/stampele/acuarelele lăsate, se afla şi un portret, pictat pe lemn, al unui nobil spaniol. Ca să nu fie distrus de vreo inundaţie, cum s-a întâmplat cu alte obiecte depuse în pivniţă, sau furat, l-am instalat pe un chevalet în salonul nostru.

Aşa se face că-l văd zilnic şi că privirea lui iscoditoare mă intrigă de zeci de ani. Cine o fi fost ? De unde vine ? Cine l-a pictat ? 

Pe spatele lemnului negru bizotat de vreo 2 cm grosime, s-ar zice ars de foc, pe care e pictat, există o pecete de ceară roşie, însă textul ei este ilizibil.

Fundalul obscur al tabloului prezintă crăpăturile caracteristice utilizării negrului de fum, indicaţie tipică pentru operele realizate în secolul XIX. 

Toate aceste întrebări ar fi rămas probabil fără răspuns, dacă în luna mai, la Târgul de carte « Bookfest » din Bucureşti, n-aş fi luat masa într-unul din restaurantele din complexul expoziţional. 

La o masă alăturată, am remarcat un domn care răsfoia o veche revistă ilustrată. Am recunoscut, chiar şi de departe, formatul şi litera revistelor «L’Illustration », editate în Franţa timp de mai bine de un secol, începând din 1843 până în 1945, devenite mai apoi, până în 1955, « France Illustration ».

Cunosc aceste reviste din copilărie : cel mai bun prieten al meu şi vecin din acea vreme, Matei Nedelescu,  poseda colecţia completă, legată în carton roşu, din timpul Primului Război mondial. Astăzi, am zeci de numere din anii 1890 până la cel de-al Doilea Război mondial. 

Am fost dintotdeauna uimit de prezenţa, practic în fiecare număr din « L’Illustration » în perioada interbelică, a informaţiilor despre sau legate de România.

Studiindu-le cu atenţie, am descoperit că, în acea vreme, România totaliza cel mai mare număr de abonamente, după Franţa şi Belgia ! Trebuiau deci « informaţi » cititorii asidui ! 

Insă numerele consultate de vecinul meu de masă erau ediţii speciale « Crăciun 1920 » şi « Crăciun 1921 ». Aveau deci şi pagini în culori, imagini de sărbătoare, reproduceri de peisaje sau portrete din marile muzee.

L-am rugat să-mi permită să le consult. 

După ce am răsfoit câteva pagini…era să mă pocnească damblaua !

Pe o pagină întreagă « trona » nobilul meu spaniol ! In culori şi pe o foaie colorată şi lucioasă, lipită în revistă! 

L-am rugat pe fericitul proprietar să-mi dea voie să fotografiez tabloul şi nota explicativă, care spune:

 « Portretul unui bărbat, tablou al Şcolii spaniole din sec XVII, reproducere în culori.

Acest portret, care a fost lăsat moştenire Luvrului de către prinţesa Mathilde, aparţine acelui secol spaniol  XVII în care domnea Velasquez. Am fi tentaţi de altfel a-l atribui lui Velasquez însuşi aceast studiu de figură a cărui tip se regăseşte în « Forja lui Vulcan », din Muzeul de la Madrid. S-ar zice că există cel puţin o identitate a modelului. » 

După, care urmează o beţie de cuvinte caracteristică scrierilor criticii artistice, acum un secol, ca şi azi ! Terminând în apoteoză cu «  acei ce regăsesc în acest portret maniera puternicului realist şi virtuoz despre care s-a spus că numai două sau trei note îi ajungeau ca să realizeze o muzică excelentă » (sic !) 

Evident că nu-mi mai rămâne decât să mă duc şi să-l caut la Luvru ! 

Astfel, am găsit răspunsul la întrebările pe care le menţionam mai sus. 

Insă acum, s-au născut altele: Cum se face că această reproducere exista în România ? Oare n-ar fi originalul ? E chiar de Velasquez ? Cum a ajuns originalul de la Luvru în posesia prinţesei Mathilde ? 

Tot atâtea semne de întrebare, încă fără răspuns !

Insă, cine ştie, poate că îl voi descoperi tot la Bucureşti ! 

Nu poţi ştii de unde sare iepurele !

 Adrian Irvin  ROZEI

 Bucureşti, mai 2017

–

Service après vente

18/07/2017

Oare « nobilul spaniol » era chiar nobil ?

Şi tabloul oferit muzeului Luvru de prinţesa Mathilde…chiar un Velázquez ?

In tabloul pictat de Velázquez în 1630, intitulat « La forge de Vulcain », aflat azi în muzeul Prado din Madrid, putem vedea, din profil, un muncitor cu un chip identic cu cel al « nobilului spaniol » !

Aici încep supoziţiile :

-s-ar putea ca Velázquez să fi făcut, mai întâi un studiu, plecând de la chipul unui model, în vederea realizării tabloului definitiv « La forge de Vulcain »,

-mai puţin probabil este ca un « nobil spaniol », portreturat de Velázquez, să-i fi servit de model pentru compoziţia mitologică,

-însă, tot atât de bine, ne putem imagina, ori că acelaşi model a servit mai multor pictori, ori că « nobilul spaniol » a fost pictat multă vreme (un secol sau două !) după realizarea compoziţiei lui Velázquez, eventual…chiar pentru prinţesa Mathilde! 

O vizită la muzeul Luvru, eventual o conversaţie cu un cunoscător al operei lui Velázquez, se impune!

–

Alt « Service après vente » !

Colombiers, 25/08/2017

Nici n-am apucat să mă duc la Luvru, când, acum două zile, am intrat la un « georsar » (cum spunea tatăl meu despre « brocanteurs » !) şi am dat peste un tablou cunoscut.

Era tot « La forge de Vulcain » a lui Vélasquez, însă de această dată sub forma unei gravuri reprodusă pe metal, într-un cadru de aluminiu satinat, cu dimensiunile de 57cm X 47cm. Tabloul, sub eticheta : « cadre décor les vieux métiers », era propus la vânzare cu 15 €.

Nu-l puteam lăsa acolo şi, după o scurtă negociere, l’am achiziţionat…cu 10€ ! 

Acum am doi Vélasquez !

Adevărat că nu poţi şti « de unde sare iepurele » !