Mai bine 25 ani după aceste călătorii repetate la “Longo Campo de Valahia”, am început să frecventez regiunea Languedoc din sudul Frantei.
Vizitele erau din ce în ce mai apropiate, pentru că cea care va deveni mai apoi soţia mea, era originară dintr’un orăşel numit Clermont-l’Hérault, care se găseşte la 40 km de Montpellier. “Le Clermontois” este o zonă cu o dominantă viticolă – Languedocul este cea mai mare suprafaţă plantată cu viţă de vie din lume-, dar are şi o faţetă industrială, cu o tradiţie textilă de mai bine de două secole.
“Le Domaine de Creiscels”, unde şi-a trăit copilăria soţia mea, este o proprietate care se găseşte la vreo patru km în afara orasului Clermont- l’Hérault, într’o mică vale protejată la umbra colinelor înconjurătoare de arşiţa soarelui, în timpul verii, şi răcorită de un mic râuleţ care, după ce traversează domeniul, se topeste în pânza albastră numită “le lac du Salagou”.
Numele domeniului repetă pe cel al acestui râuleţ, ce de altfel trece chiar pe sub casă, şi care, cu diferite variante ortografice, se numeşte “Creiscels”. Cuvântul acesta înseamnă in limba franceză morişcă, mod de a aminti probabil sunetul cristalin, dar repetitiv, al apei care cade pe pietrişul din fundul văii.
Ani de zile mai târziu, când am dat peste jurnalul ţinut de Charles Lugagne Delpon, străbunicul soţiei mele, între 1905 şi 1932, am descoperit că adevăratul nume al întregului domeniu era cu totul altul la origine.
Iată ce scrie Charles Lugagne Delpon în jurnalul său în 1905: “În 1823, bunicul meu a cumpărat domeniul Creiscels, care apartinea unui marsiliez Dl. Pelletan, originar din Clermont. A plătit 70 000 franci, în scopul instalării unei industrii a lânei… Pământul era dat în arendă şi fermierul cu toată organizaţia agricolă se găsea pe colina Camplong, numită între timp “la Grange Haute” (Magazia de Sus), în timp ce stabilimentul din vale lua numele pârâului… La origine, bunicul meu locuia Camplong, cu familia. Tatăl meu îşi aminteşte că a dormit acolo şi, în octombrie 1829, anul iernii teribile, văzuse seara lupii învârtindu-se în jurul fermei. Nişte câini enormi, protejaţi cu un mare colier de aramă, cu vârfuri de fier, apărau turmele şi se încăierau deseori cu lupii. Toţi au dispărut pe la 1850 şi îmi amintesc că am văzut în copilărie un câine mare, ultimul supravietuitor dintre cei 4 sau 5 apărători ai turmelor”.
Pentru memorie, se consideră că ultimul lup a fost împuşcat în Franţa acum mai bine de 70 de ani.
În continuare Charles Lugagne Delpon scrie:
“Când bunicul meu a terminat construcţia din vale, a abandonat locuinţa de pe colină, însă… a păstrat până la moarte fermierul care locuia la Camplong şi care punea în valoare terenurile şi turmele.”
De fapt, de multă vreme întregul domeniu fusese amenajat pentru transformarea lânii în “londrins”, adică fâşii de pânză necesare pentru fabricarea uniformelor armatei. Iar piaţa principală către care se dirijau în această epocă producţiile domeniului erau “les marches du Levant”, adică regiunile Imperiului Otoman, înspre estul Mediteranei, mai ales înspre Liban, Siria şi Palestina. De altfel, în casa socrilor mei se mai găsesc şi astăzi eşantioane de ţesături de diferite culori, legate în dosare de piele, care serveau în secolul XIX ca model agenţilor comerciali ce plecau în Orient pentru a vinde produsele domeniului.
Şi deşi nu avem nicio confirmare documentară, ne putem imagina că o parte din ţesăturile exportate au ajuns şi în Ţările Române. Pentru că aceste ţesături de înaltă calitate erau considerate ca produse de lux şi foarte apreciate la Istambul, unde protipendada din Ţările Române îşi făcea deseori cumpărăturile.
Însă istoria domeniului Camplong era, de fapt, mult mai veche.
Gabriel Pelltan a fost unul dintre primii fabricanţi care a iniţiat exportul de textile spre Levant, în jurul anului 1700, ceea ce i-a generat o avere considerabilă. Cumnatul său, Mathieu Pradier, tot un simplu “facturier de draps”, a făcut şi el o avere importantă cu acelaşi comerţ. Drept care, fiul său numit tot Mathieu Pradier, a reuşit la începutul secolului XVIII o rapidă ascensiune socială, datorită mijloacelor excepţionale de care dispunea. În 1707, el a fost ales “second consul” şi a cumpărat funcţia de “locotenent de primărie ereditar”, care îi dădea dreptul de a purta titlul de “consilier al regelui”.
Între 1719 şi 1728, împreună cu fiul său, numit tot Mathieu Pradier, a constituit un domeniu considerabil în vecinătatea oraşului Clermont, al cărui pivot central era casa dela Camplong. De altfel el şi-a luat titlul de “seigneur de Camplong et de Creyssels” după numele celor două domenii reunite.
Mulţumită familiei Pradier şi a averii importante pe care aceştia o constituiseră, oraşul Clermont, pe atunci numit “Clermont de Lodeve”, a cunoscut chiar o strălucire naţională. La invitaţia “seniorului de Camplong”, a sosit în oraş Vincent de Gournay, unul din creatorii curentului “physiocrate”, celebru în lumea economiştilor epocii.
Jean-Claude-Marie Vincent, seigneur de Gournay (1712 – 1759) a lucrat din tinereţe în societatea comercială a tatălui său, la Cadix, în Spania, şi, mai apoi, ca “chargé de mission” pentru ministrul Marinei, în Anglia şi Germania.
Rezultat al experienţei acumulate în domeniul comerţului international, el a creat, împreună cu Quesnay, curentul “physiocrate”, care formează baza principiilor economiei liberale moderne.
Dacă Quesnay considera că agricultura este singura sursă de venituri care trebuie sprijinită şi dezvoltată, de Gournay credea că industria şi comerţul vor aduce prosperitatea Franţei. El preconiza libertatea economiei, lipsa de intervenţie a statului în activitatea comercială sau industrială, sperând că astfel Franţa va recupera întârzierea acumulată faţă de Anglia. Gourney a lansat faimoasa formulă, rămasă în istoria economiei: “Laissez faire, laissez passer!”, car i-ar fi fost inspirată, se pare, de textul unei scrisori adresate lui Colbert, în care un oarecare Le Gendre se adresa ministului, implorândul cu cuvintele: “Laissez-nous faire!”
Tot de Gournay a publicat diferite tratate celebre de economie, traduse şi în engleză, şi a influenţat profund politica economică a Franţei în a doua jumătate a secolului XVIII, când Turgot, prietenul lui, devine “controleur général des Finances”.
Este amuzant de remarcat că de Gournay propunea ca statul să subvenţioneze industria, pe când astăzi nenumăratele ajutoare europene se dirijează, mai ales, înspre agricultură!
De Gournay, invitat la Clermont de către familia Pelletan pentru a-şi expune teoriile, a fost probabil şi oaspetele “senioriei” dela Camplong, chiar dacă nu avem nicio mărturie scrisă despre acest eveniment.
Generaţiile care au urmat au fost însă din ce în ce mai putin interesate de activitatea industrială şi comercială a domeniului.
Cu Jean Pelletan, ginerele lui Mathieu Pradier, activitatea politică şi artistică devine prioritară. Probabil că acesta a fost flatat când unul din memoriile pe care i le adresase ministrului Trudaine în 1762, a revenit dela Paris cu menţiunea adresată lui St. Priest: “Jay lu Monsieur avec une veritable satisfaction le memoire de M. Pelletan fils”.
Tot în 1762, plângându-se de viaţa la ţară pe care o impunea bunul mers al afacerilor, Jean Pelletan scrie într’o epistolă adresată secretarului Intendenţei orasului Montpellier, în legătură cu versurile trimise:
“Mais vous ne deviés pas railler Impitoyablement un pauvre campagnard, qui sennuye sur la laine et sur la luzerne. Enfin ce n’est pas d’aujourd’hui que les tristes Vilageois sont exposés aux Epigrammes des heureux habitants des grandes cittés. Je viendray le plutost que je le pourrai y montrer ma face maigre et palée”. [2]
În orice caz, începând din anii 1770, după moartea socrului său Mathieu Pradier, Jean Pelletan îşi petrecea timpul între casa din Clermont şi minunatul său domeniu dela Camplong, considerat ca “une maison de plaisance”. Între cele două case sunt numai vreo 4 Km, însă pe vremea aceea părea o distanţă enormă. E drept că, aşa cum am văzut mai sus, începând din luna octombrie trebuia să te fereşti de lupi!
Pe la 1780, Antoine Pelletan, nepotul lui Jean, pentru că acesta şi-a dezmoştenit fiul Mathieu, care lăsase însărcinată o fată din târg şi se răzbunase pe tatăl său încercând să-i distrugă casa, locuia în domeniu, numindu-se el însusi “seigneur de Camplong”. Abandonând în totalitate preocupările industriale, Antoine Pelletan se ocupa numai cu vânătoarea pe imensul lui domeniu Camplong.
După moartea acestuia, rămas fără posteritate, domeniul Camplong revine unor veri Pelletan, instalaţi la Marsilia, unde familia avea birouri, care se ocupau cu exportul ţesăturilor înspre celălalt capăt al Mediteranei.
Nemai fiind interesaţi de a locui acest domeniu, ei îl vând familiei Lugagne Delpon, bancheri de renume la Clermont, în 1823.
În continuare, după cum am văzut, proprietarii domeniului au abandonat reşedinţa de pe colină, la Camplong, şi s’au instalat în vale, la Creiscels, zonă amenajată şi înfrumuseţată an de an. De fapt, era numai o casă de vacanţă, după cum povesteşte Charles Lugagne Delpon în memoriile sale, la începutul secolului XX: “Şederea (bunicului) la ţară se limita la două luni primăvara, în timpul sezonului creşterii viermilor de mătase, care erau pe atunci, împreună cu migdalii, principala sursă a domeniului”.
Mai târziu, odată ce s’a plantat viţa de vie, principalele venituri ale domeniului au provenit din vânzarea vinului şi o parte din vechile ateliere textile au fost transformate în cramă pentru a înmagazina şi prelucra sucul obţinut din strugurii proprietăţii. Între timp, subvenţiile acordate de stat pentru producţia ţesăturilor vândute la export fiind suprimate, domeniul a abandonat industria textilă, specializându-se din ce în ce mai mult în producţia viticolă.
Începând din 1920, Henri Lugagne Delpon se instalează la Creiscels în permanentă, mărind şi ameliorând confortul locuinţei.
Un alt moment de glorie al domeniului Camplong/Creiscels a avut loc în 1935 când participanţii la festivităţile de la Santa Estella, patroana mişcării “felibreene”, au fost invitaţi la un “vin d’honneur” în incinta proprietăţii.
Miscarea “felibreană”, iniţiată de Frederic Mistral la mijlocul secolului XIX, a avut momentul ei de glorie în deceniul opt când, printre mulţi alţi invitaţi străini de limbi romanice, au participat şi poeţi sau scriitori români. Cel mai celebru a fost Vasile Alecsandri, câstigătorul premiului de poezie la Montpellier în 1878, cu poemul “Odă gintei latine”. Ba chiar în aceeasi epocă, Carmen Sylva era poreclită, mai în râs, mai în serios, “regina felibrilor”.
Din păcate, la începutul secolului XX, mişcarea felibreană nu mai avea rezonanţa internaţională din trecut. A trebuit să aşteptăm sosirea secolului XXI şi renaşterea interesului pentru limbile regionale, pentru ca un nou elan să lanseze activităţile europene ale acestei mişcări. Astfel, în iunie 2002, au avut loc diferite manifestări cu ocazia zilei consacrate Sfintei Estella la Sceaux, în regiunea Parisului, acolo unde Vasile Alecsandri prezidase reuniunile felibrilor în 1885. În marginea colocviului având ca temă limbile latine, au fost organizate şi sărbători felibreene sau provensale, ba chiar şi un tradiţional “marché de Provence”. Invitat de onoare a fost un grup folcloric din România, care a prezentat cântece şi dansuri traditionale din Transilvania.
Însă în 1935, chiar dacă manifestaţiile felibreene nu au avut acelaşi răsunet internaţional, ele s’au bucurat de un succes regional binemeritat cu ocazia întâlnirilor dela Clermont–l’Hérault, între 8 si 11 iunie.
La originea acestor manifestaţii se găsea binecunoscutul poet de limbă occitană, Clovis Roque, care a organizat sărbătoarea de “Santa Estella” în 1935 şi în 1958. Printre invitaţii de onoare din 1935 se afla şi Frederic Mistral, nepotul marelui poet arlezian cu acelaşi nume, prietenul lui Vasile Alecsandri. Toti participanţii au fost invitaţi la o recepţie în “Domeniul dela Camplong/Creiscels” şi imortalizaţi în fotografii rămase în familia proprietarilor actuali.
Prima oară când a fost pomenită o ipotetică legătură între “Camplong de l’Hérault” si “Câmpulung din Valahia”, a fost cu ocazia căsătoriei mele la primăria din Clermont în 1986.
Întâmplarea a făcut ca adjunctul primarului, care a celebrat căsătoria, să fie fosta profesoară de istorie a soţiei mele. Motivată poate de cunoştintele ei în domeniul istoriei antice, poate şi din speranţa de a lansa o punte peste “cortina de fier”, pe atunci încă în picioare, profesoara-primar, odată obligaţiile oficiale ale celebrării terminate, a avansat cu câtiva paşi în faţa biroului, devenit ca prin farmec catedra orei de istorie, şi ne-a descris, ca şi cum le vedea înaintea ochilor, trupele lui Traian, plecate din Spania, trecând prin Languedoc, în drum spre Dacia, unde urmau să creeze, topindu-se în elementul trac, poporul român. Şi a încheiat cu afirmaţia: “Au fond, ce marriage n’est qu’un retour aux sources!” [3]
După doi ani, când s’a născut primul meu fiu, am decis de comun acord cu soţia mea, să’l numim Laurent. Numai câţiva ani mai târziu, după căderea regimului de tristă memorie din România ceauşistă, când după mulţi ani de absenţă am reînceput să călătoresc în ţara mea natală, am ajuns din nou la Câmpulung.
Şi deodată, lângă piatra funerară a cavalerului din Câmpulung, am avut revelaţia că “Laurencius de Longo Campo” şi “Laurent de Camplong” este unul şi acelaşi nume! Se impunea, deci, ca cei doi eroi, care purtau acelaşi nume, să se întâlnească.
Ocazia, tot atât de excepţională, a fost prilejuită de eclipsa totală de soare de la 11 august 1998, care la Câmpulung a durat mai bine de 2 minute. După ce am asistat la acest fenomen natural foarte rar, ne-am dus la Bărăţie, unde am regăsit lespedea cavalerului de acum 700 de ani.
I-am lăsat pe Laurent şi Laurencius în “tête-à-tête” câteva minute. Nu ştiu ce şi-au spus atunci, însă, când a ieşit din biserică, mi s-a părut că Laurent nu mai avea “game-boy-ul”, pe care tocmai i-l cumpărasem, dar purta la şold o imensă sabie cu mânerul de argint.
S’ar putea totuşi să fi fost numai o iluzie optică, din cauza luminii scăzute a soarelui, la sfârşitul eclipsei!
Adrian Irvin Rozei, Domaine de Creiscels, iulie 2002
——-
Note:
[2]. “Însă nu trebuie să râdeţi fără milă de un biet locuitor de la ţară care se plictiseşte între lână şi lucernă. În fine nu numai de azi triştii săteni sunt expuşi epigramelor de către fericiţii locuitori ai marilor oraşe. Voi veni cât de repede voi putea ca să vă arăt faţa mea slabă şi palidă”.
[3]. “În fond, această căsătorie nu este decât o întoarcere la origini!”
(fotografiile provin din colectia personala a autorului)