File de jurnal

București, 2 iunie 2016

 

Timp de șapte ani, între 1960 și 1967, am fost abonat la concertele orchestrei filarmonice « George Enescu » din București. 

Concertele aveau loc în fiecare săptămână la Ateneul Român, cu excepția câtorva evenimente speciale (vizita unor mari intepreți sau manifestații excepționale, motive tehnice de restaurare…) când erau transferate la « Sala Palatului » sau în incinta Radiodifuziunii române. 

In toată această perioadă, cu oarecari mici excepții, am avut același loc, după părerea mea, cel mai bun din sală. Și, pentru că suntem între noi, și dacă-mi promiteți că nu veți spune mai departe, vă voi mărturisi că stăteam în loja 47, pe dreapta, sus, cum privești scena. 

Un calcul simplu și aproximativ artă că am petrecut în toți acești ani cam 500 ore sub cupola « bătrânului Ateneu ». Am avut deci tot timpul necesar pentru a  studia fiecare volută, fiecare decorație, fiecare cariatidă de pe tavanul sau din incinta sălii de concert. Am ascultat acolo zeci, poate sute de muzicieni de mâna întâi, români sau străini, de la David Oistrah la Ștefan Gheorghiu, de la Yehudi Menuhin la  Valentin Gheorghiu, de la John Barbirolli la George Georgescu, de la Monique de la Brucholerie la Ion Voicu, de la Lola Bobescu la Ștefan Ruha și atâția, atâția alții. 

Pot deci să spun, fără falsă modestie, că această sală face parte din sufletul și memoria mea și că, de nenumărate ori, asistând la un concert simfonic, chiar și în celălalt capăt al lumii, mi se întâmplă să închid ochii și să visez că mă aflu pe banchetele acoperite cu pluș roșu ale Ateneului Român din București. 

Așa se face că, de câte ori revin la București, încerc să asist, măcar odată, la un concert în sala Ateneului. Și, desigur, aleg, în măsura posibilităților, aceeași loje în care aveam locul meu rezervat, în anii ’60.

Pe atunci, student fiind, prețul biletului în abonament era ridicol de scăzut, 4 Lei pentru fiecare concert, dacă nu mă înșel. E drept că un suplement de câțiva lei era impus cu ocazia evenimentelor excepționale (un dirijor celebru sau o orchestră de prestigiu mondial), dar, în acest caz, concertul avea loc la « Sala Palatului », deci iese din cadrul acestui text. 

Pasiunea mea pentru concertele simfonice de la Ateneu stârnea, pe atunci, mirarea multora dintre colegii mei de studenție. Imi amintesc de unul dintre ei care a venit să mă întrebe, sub semnul confidenței, dacă la Ateneu « poți agăța fete mișto ». Mărturisesc că această posibilitate nu mi-a trecut niciodată prin gând. Deși, probabil, că el avea dreptate ! 

Revenind săptămână de săptàmână în foaierul Ateneului, am avut ocazia să întâlnesc, și uneori chiar să mă împrietenesc, cu nenumărați melomani, chiar și muzicieni sau oameni de artă reputați, cum ar fi Anatol Vieru, Miriam Marbé, Teodor Palade, Oscar Lemnaru, Dan Grigore, Maria Cristian, frații Gheorghiu, Daniel Podlovski, Ludovic Feldman și atâția, atâția alții. 

Eram, pe atunci, o mână de tineri, elevi sau studenți, care împărtășeau aceeași dragoste pentru muzica simfonică. Vicisitudinile vieții și ale unui sistem absurd, ne-au făcut să ne împrăștiem, ca  vrăbiile, în toate colțurile lumii. Insă chiar și după jumătate de veac, ne revedem, la București sau aiurea, cu nespusă plăcere și comentăm cu delectare interpretarea unui solist, tempoul ales de un dirijor sau programul unui concert, ca și cum ne-am fi despărțit săptămâna trecută ! 

In schimb, timp de mai mulți ani am resimțit fascinația « Marei fresce a Ateneului ». La început, până în 1964, fresca era acoperită cu o fâșie de pluș roșu. Insă auzisem de la părinții mei despre existența ei și încercam să mi-o imaginez. Cu atât mai mult cu cât circula comentariul șugubăț care spunea, înainte de Război, că ea prezenta istoria României « de la lupoaică la Lupească », adică de la Traian la Carol II. 

Până când, sosind într-o duminică dimineață la concert, am avut sentimentul difuz că… s-a schimbat ceva în sală ! In momentul următor, mi-am dat seama că fresca, eliberată de sub plușul care o ascundea vederii noastre,  strălucea în întreaga ei măreție ! 

Numai că…lipsea « Lupeasca » ! Adică regele Carol II și « Marele Voievod de Alba Iulia », cel care avea să redevină, mai târziu, Mihai I al României. Și nici nu vedeam unde s-ar fi putut afla ei, pictura acoperind întregul spațiu disponibil, care era umplut « comme un œuf » ! 

Câte explicații n-am auzit ! « Comuniștii, Domnul meu, comuniștii l-au scos pe rege ! » Alții mi-au afirmat, plini de certitudini, că regele Carol II n-a fost niciodată pictat pe frescă. Știind că ea a fost inaugurată pe 26 mai 1938, și cunoscând orgoliul regelui Carol II, această afirmație era greu de înghițit. 

Au trecut mai bine de 50 ani –o jumătate de secol !- până când am găsit explicația misterului freștii. Intretimp, descoperisem pe Internet imaginea timbrelor filatelice emise între 1933 și 1937, pe durata lucrărilor, înfățișând totalitatea proiectului de frescă executat de Costin Petrescu, care includea și reprezentarea regelui Carol II și pe cea a Marelui Voievod, pe atunci adolescent,  care apare cu pantaloni din ce în ce mai lungi, în diferitele versiuni. 

Numai astăzi, vorbind cu Dl. Nicolae Șt. Noica, autorul remarcabilei broșuri ce reprezintă opera lui Costin Petrescu, am aflat adevărul despre « modificarea » picturii. 

Desigur că imaginea regelui Carol II și a fiului său fusese reprodusă pe frescă inaugurată în 1938. Numai că, doi ani mai târziu, viitorul « mareșal Ion Antonescu » preluase puterea în România și, ca încă o manifestare a urei lui față de fostul suveran,… l-a eliminat (și) de pe frescă ! Iar pictorul Costin Petrescu a  completat spațiul liber, astfel generat, cu alegoria țărăncilor reprezentând provinciile României Mari reunite: Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia și Bucovina. Noroc că incultura potentaților comuniști la putere în  anii ’50 ne-a evitat o nouă înlocuire a cel puțin două dintre aceste alegorii, Basarabia și Bucovina, deja « integrate » în Imperiul sovietic, cu cine știe ce erou, mai mullt sau mai puțin inventat, al « marii epopei muncitorești ».* * 

                                             *   *   * 

In ultimii 25 ani am revenit cu o imensă bucurie în sala Ateneului, unde am asistat la nenumărate concerte și am trăit aventurile cele mai neașteptate. 

In 2011, am asistat la un concert al cărui solist era celebrul pianist rus, de origine georgiană, Serghei Bașkirov. Superbă interpretare a unui concert de Ceaikovski, pe care-l ascultasem din aceeași loje cu vreo 50 ani mai înainte, în aceeași interpretare.

Numai că, în plin concert, a izbucnit o furtună de pomină. Și cum nu știu cine uitase o fereastră de pe acoperișul Ateneului deschisă, torente de apă au început să se scurgă drept lângă loja în care eram instalat. Insă Bașkirov, în adevărat profesionist, nu s-a oprit nicio secundă din cântat, ca și cum nu se întâmpla nimic special, în ciuda « baletului » femeilor de menaj, care încercau să usuce podeaua inundată, cu găleți, mături și prosoape. 

In 2015, în cadrul celui de-al XX-lea Festival « George Enescu » am reușit să le ascult în sala Ateneului pe surorile Nemțanu. Provenind dintr-o familie de muzicieni români, refugiați în Franța de mai bine de 30 ani, Sarah și Deborah, au făcut cariere remarcabile în orchestrele simfonice din Paris. In 2014, ele au înregistrat pentru prima dată un CD împreună, în care piesa-far este, bineînțeles,  « Dublul concert de Bach ». 

Am considerat deci o « obligație » să le ascult « en vivo » pe scena Ateneului român ! 

Nu voi preciza pe care dintre cele două surori o prefer…ca violonistă solist virtuoz !

Insă, cu siguranță că nu voi uita acest concert, n-ar fi decât fotografiile și autografele acordate, care vor rămâne… peste ani ! 

Era deci firesc ca atunci când Marnix de Planque, « nepotul meu necunoscut » din Olanda, mi-a scris că sosește la București în cadrul unui voiaj în România, « pe urmele strămoșilor lui », să fac tot ce se poate pentru al face să asculte măcar câteva măsuri dintr-un concert în prestigioasa sală a Ateneului. 

Marnix este nepotul verișoarei mele Alice, plecată în 1940 în Olanda, căsătorită acolo, și care, până în ziua decesului ei, în 2004, la vârsta de 82 ani nu a revenit niciodată pe meleagurile ei natale. Deși ea a păstrat în aceste șase decenii nenumărate contacte cu « spațiul mioritic » și cu numeroase persoane de vază ale lui.  Printre ele se număra și scriitorul, eseistul, jurnalist, om politic Alexandru Paleologu, un prieten intim încă din anii ’30. 

Am avut noroc ! 

Pe data de 1 iunie 2016, era programat, în sala Ateneului, concertul « Per la Festa della Repubblica », organizat cu ocazia împlinirii a 70 ani de la proclamarea Republicii italiene. Mulțumită amabilității conducerii ASIROM, cu care colaborez de câțiva ani în cadrul revistei italienilor din România, « Siamo di nuovo insieme », am putut intra, împreună cu Marnix, în sala Ateneului. 

Nepotul meu sosit din Olanda, pentru prima oară în România, a fost impresionat de arhitectura majestuoasă a edificiului și de eleganța sălii, ceeace, cu siguranță ar fi încântat-o pe bunica sa, care timp de câteva decenii, a fost o adevărată arbitră a eleganței în regatul batav.

 

                                                     Adrian Irvin ROZEI

                                                     București, iunie 2016

 

*Putem citi pe net : În 1886 a început construcția actualului edificiu; o parte din fonduri au fost adunate prin subscripție publică, la îndemnul „Dați un leu pentru Ateneu!” 

** Nu rezist tentației de a reproduce un fragment din textul semnat de François Maspero în cartea sa « Balkans-Transit », care amintește impresiile lăsate de un concert la Ateneu, puțină vreme după evenimentele din decembrie 1989 : 

« Din fericire, am asistat la un minunat concert simfonic la Ateneul român, dat în cinstea despărțirii de un dirijor. Domnea un frig glacial, sala era plină și entuziastă, interpretarea simfoniilor lui Beethoven admirabilă. Cu atât mai admirabilă cu cât trebuia să ai, în mod evident, un superb curaj de zi cu zi ca să fii muzician, să repeți, să cânți (fără încălzire), să trăiești și să fi supraviețuit în condiții asemănătoare sau și mai grele.  La pauză, lipsa de lumină ne-a împiedicat să contemplăm fresca circulară care decorează  interiorul sălii ; pictată sub Carol I (sic !), ea reprezintă descendența în marș a tuturor eroilor patriei, de la strămoșul Mihai Viteazu până la regele contemporan. (sic !) Ea a fost mascată cu o catifea roșie sub comunismul lui Gheorghiu-Dej. Ceaușescu a readus-o privirii poporului său în cursul unei ședințe solemne a Congresului Partidului  care s-a ținut acolo, și se înțelege că, pe frescă, el ar fi trebuit, în mod logic, să  conducă acest cortegiu, cu fruntea sus și capul în vânt, pentru a-l dirija spre un viitor luminos. »

Pentru memorie, fresca a fost acoperită cu pânza roșie în 1948, înainte de Congresul Partidului, care urma să se desfășoare în sala Ateneului. « Conducătorii de Partid și de Stat » de pe atunci nu puteau accepta prezența unor imagini ale regalității într-un astfel de moment solemn ! 

Faimosul scriitor, editor, traducător, director a numeroase publicații, care semnează aceste rânduri, parte dintr-un volum extrem de critic la adresa României, în general, și a unor intelectuali români de vază, în special, a auzit cu siguranță diferite comentarii pertinente privind istoria Ateneului, dar n-a consacrat timpul necesar pentru a le verifica, înainte de a le așterne pe hârtie.

Cine va vedea erorile de la 2500 Km  de distanță ?