File de jurnal

Cartagena, 15/04/2016

Timp de douăzeci de ani, toată copilăria mea, am locuit la București pe strada Alexandru Donici.

Strada Donici are numai vreo patruzeci de case și se află între străzile Vasile Lascăr și Icoanei. La sfârșitul anilor ‘50, această stradă foarte centrală din Capitală, nu vedea trecerea unei mașini decât de câteva ori pe zi. Nici vorbă de autoturismele de azi, parcate la întâmplare peste tot, care ocupă jumătate din partea carosabilă a străzii. Mai mult ! Pe atunci, mama mea s-a bătut cu « Sfatul popular» al « Raionului  1 Mai » și  a obținut instalarea unui « sens interzis » (pe care noi îl numeam « sens unic » !), ceeace reducea circulația la mai nimic.

Scopul instalării acestei circulații unilaterale ? Sub pretexte ecologice (liniștea locuitorilor, pericolul circulației în ambele direcții…) mama mea voia să putem continua, noi copiii din cartier, să ne jucăm în mijlocul străzii. Așa că-i tot trăgeam cu șotron, țurca, lapte gros, fotbal, leapșa pe furate (sau pe cocoțate !), « țările », « de-a v-ați ascunselea »…și câte și mai câte !

Insă cea mai mare plăcere era… plimbarea cu trăsura !

In Bucureștiul anilor ’50, autobuzele și trăsurile conviețuiau… pașnic! Foto: George Șerban

Nu, desigur că nu aveam banii ceruți de birjar ca să ne plimbe ! Cum însă trăsurile care intrau pe strada noastră (pe atunci transportul hipomobil era încă tot atât de prezent în peisajul orașului ca și cel automobil !), venind de pe Vasile Lascăr, trebuiau să cotească, birjarul era nevoit să încetinească mersul calului și noi aveam tot timpul să ne așezăm pe osia roților, să ne agățăm de axul resoartelor și să facem o plimbare pe gratis, până la capătul străzii, unde birjarul întorcând pe Icoanei, încetinea din nou.  

Desigur că pe axul roților trăsurii nu era destul loc pentru toți amatorii de plimbare gratuită. Drept care, cei care nu reușiseră să se agațe la timp, alergau după trăsură, cântând în gura mare : « Dați cu biciul dinapoi că se agață un rățoi! »

Birjarul, furios, încerca să ne pleznească « dând cu biciu’ dinapoi ». Insă noi știam că mulțumită coviltirului nu ne putea atinge. Uneori, ca să ne sperie, accelera cât putea sau cobora cu biciul în mână și fugea după noi.   Insă, iuți de picior cum eram la vârsta copilăriei, aveam tot timpul să ne ascundem prin curțile sau holurile blocurilor vecine. Pe atunci, nu aveai de compus vreun cod ca să scapi de urmăritorul care nu-și putea abandona calul fără stăpân prea multă vreme!

*   *   *

Marea modă la Cartagena, în Columbia pe malul Caraibelor, este să faci o plimbare cu trăsura !

In Cartagena, trăsurile sunt invitate la nunți…

E drept că acest oraș colonial se pretează mai bine ca oriunde la un astfel de exercițiu : străzi înguste, case istorice cu trei sau patru secole de existență, cascade florale multicolore ce cad în trepte pe fațade, pavajul « de epocă »… Iar municipalitatea a luat măsurile de cuviință, interzicând circulația automobilă. Așa că, la fiecare cinci minute, un birjar te invită să iei loc în trăsura lui.

…sau la plimbarea turiștilor prin locurile istorice. In stânga, jos, o birje în fața zidului ce înconjoară casa lui Gabriel Garcia Marquez.

Mărturisesc că eram foarte tentat. Insă, în amintirea experiențelor copilăriei mele, m-aș fi agățat mai degrabă pe osia din spatele trăsurii !

N-am îndrăznit să propun așa ceva birjarului. Nu de alta, însă mă temeam că-mi va răspunde că asigurarea subscrisă la « Swiss Life International » nu prevede acest mod de transport !

« Ca să-o mai trăiesc odată

   Fă Tu, Doame tot ce știi,

   Iar  de nu mai știi nimica,

   Fă-ne atuncea iar copii ! »*

Adrian Irvin ROZEI, Cartagena de las Indias, aprilie 2016

*parodie după versurile Doinei Badea: “Când eram copii, odată”