Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din familia Lauraceae, arbore sau arbust, care ajunge până la 10–18 m înălțime, originar din zona Mediteranei. Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia “a se culca pe lauri”. O asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la Jocurile pitice. În plus, tot de la laur derivă și cuvântul bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat ( încununat cu lauri) ; există un premiu cinematografic « Premiul Laurul de aur ».
Aceasta este definiţia plantei aromatice, reputată în lumea Mediteranei, pe care o găsim prin dicţionare. Insă, deşi există acolo şi un paragraf “Utilizări şi simbolism”, nu ni se spune nimic despre legătura ei cu poetul antic Virgiliu!
Insă, vizitatorul iscoditor al oraşului Napoli poate afla aici multe alte detalii despre acest subiect.
Colombariul roman de la Via Percolana, care se află chiar alături de cripta napolitană, a fost din totdeauna asimilată cu mormântul lui Virgiliu. Cei mai faimoşi poeţi din toate vremurile veneau aici ca să se reculeagă. Staţiu, care era el însuşi napolitan, povesteşte că mărmântul poetului era un loc sfânt. Tocmai de aceea, se ducea şi el acolo în pelerinaj.
Pe vremuri, alături de mormânt se afla un dafin care, după cum spuneau tradiţiile scrise şi orale, crescuse în mod spontan.
După un obicei care a continuat până în secolul XX, femeile culegeau şi mestecau frunzele, considerate miraculoase, după cum indică un epitaf datat 1668.
Până şi emigranţii napolitani, convinşi de aceste puteri excepţionale ale laurului, cereau să li se trimită frunze, chiar şi în America !
Cererea devenise atât de insistentă încât bietul arbust nici nu mai reuşea să se regenereze !
Laurul a făcut dintotdeauna parte din mitul virgilian : după cum afirmă Dante, mama poetului visase, înainte de a-l naşte, că o ramură de dafin, de abea plantată în pământ, atinsese imediat dimensiunile maturităţii. Laurul prezintă o mulţime de simboluri magico-religioase : este pomul sacru al lui Apolo, căruia sibilele, preotesele zeului antic, îi mestecau frunzele, înainte de a profetiza.
Acest pom, fără fructe, simbolizează şi virginitatea. Este, de asemenea, « etern », pentru că nu-şi pierde frunzele în timpul iernii. In fine, el reprezintă « lumea subterană », pentru că, după altă legendă antică, aminteşte regatul Persefonei, fiica Mamei Eterne Demeter. Ca să scape de Apolo, care o urmărea, Dafne a invocat-o pe Demeter, iar aceasta a transformat-o în laur !
Astfel, prin intermediul laurului, Virgiliu sintetizează câteva dintre valorile esenţiale ale omenirii : virginitate, eternitate, feconditate şi lumea subterană.
In momentul morţii lui Virgiliu, după altă legendă napolitană, laurul magic exista deja lângă mormânt. Insă, după moartea lui Dante, el s-ar fi uscat. Doar că Petrarca ar fi plantat un alt dafin ! Care ar fi dispărut, la rândul lui, din cauza vizitatorilor care i-au rupt ramurile pentru a le păstra ca amintire. Vandalismul are rădăcini profunde !
In realitate, nimic nu-i mai puţin sigur decât locul unde Virgiliu a fost, cu adevărat, îngropat.
Virgiliu (15 octombrie 70 î. Hr. – 21 septembrie 19 î. Hr.), a scris el însuşi :
« MANTUA ME GENUIT, CALABRI RAPUERE, TENET NUNC
PARTHENOPE. CECINI PASCUA, RURA, DUCES. »
(Mantua mi-a dat viaţa, Calabria mi-a luat-o, şi acum / Napoli îmi veghează corpul. Am cântat păşunile, câmpiile, eroii…)
Publius Vergilius Maro care murit la Brindisi, a cerut să fie incinerat şi cenuşa lui să fie transportată şi depusă la Villa Pouzzoles, în vecinătatea oraşului Napoli, unde un sanctuar a fost construit în acest scop.
In fiecare an, la data aniversării poetului, ceremonii sacre erau organizate în acest sanctuar. Erau practicate, cu această ocazie, liturghiile sfinte ce invocau eroii. Se presupunea că preotul oficia sub protecţia şi sfaturile primite de la efigia lui Orfeu.
Mormântul lui Virgiliu a devenit astfel, de-a lungul secolelor, o ţintă de pelerinaj, loc prin care au trecut chiar şi Petrarca sau Boccacio. Se pare că, nemulţumite de aceste obiceiuri păgâne, autorităţile eclesiastice au decis să construiască biserica « Santa Maria di Pedigrotta », încercând să curme astfel pelerinajele şi să « cristianizeze » locul !
Insă, mormântul a rămas, până astăzi, o atracţie turistică, marcată de o flacără instalată pe un trepied roman, la origină dedicat zeului Apolo.
De fapt, “Tomba di Virgilio” este o grotă din epoca romană situată la Napoli, la intrarea unui vechi tunel numit « grotta vechia » sau « cripta napolitană Piedigrotta », aflată în districtul Piedigrotta între Mergellina şi Fuorigrotta. După cum indică ghidurile turistice, “este vorba despre o mică structură fără mare interes, cu un mic dom de stânci, situate în partea superioară a “Parcului Virgilio”.
După alţi cronicari, resturile mortale ale poetului au fost ascunse, pentru a fi protejate împotriva unui furt, în subteranele faimosului «Castel dell’Ovo. »
Şi acest loc are o legătură cu legendele magice legate de istoria poetului.
Acestea afirmă că Virgiliu ar fi depus, la temelia castelului, o carafă de sticlă, conţinând un « ou magic » ! Apoi, carafa a fost închisă într-o colivie metalică, la rândul ei agăţată de tavanul subteranului peste care a fost construit, mai apoi, castelul.
« Oul » este la Napoli, precum şi în nenumărate alte regiuni sau rituri religioase, « simbolul vieţii » sau al Universului, mulţumită formei sale perfecte. El conţine gălbenuşul, galben ca soarele, simbol masculin şi albuşul, culoarea lunii, simbol feminin.
La Napoli, oul este legat şi de mitul fondator al oraşului: cultul sirenei Parthenope, o divinitate jumătate femeie, jumătate sirenă. Oul făcut de ea ar fi cel de la baza castelului, instalat de Virgiliu! Şi desigur că pierderea lui ar atrage nenumărate nenorociri asupra oraşului Napoli.
Această tradiţie este atât de încrustată în spiritul localnicilor încât, chiar şi în secolul XIV, când castelul a fost distrus de un « tzunami », regina Ioana I de Anjou a reconstruit, în noul edificiu, o capelă dedicată « Madonei dell’Ovo ». Astfel, ea mulţumea şi clerul catolic, şi populaţia, care nu dorea să renunţe la « tradiţiile ei păgâne » !
Un mic detaliu, legat de istoria acestui loc magic.
In faţa castelului, construit aşa cum îl vedem azi de către normanzi, în secolul XII, se întindea pe vremea faimosului general roman Lucullus, cel renumit pentru « banchetele » ce i-au dus faima de fin gastronom până în zilele noastre, o imensă grădină, unde acesta aclimatase nenumărate plante şi arbori fructiferi, de care se servea pentru realizarea bucatelor sale sofisticate. Printre ei, primii cireşi acizi, probabil vişini, importaţi din « Cerasunte », un oraş din Pontus Euxinus, azi « Marea Neagră » !
* * *
Puţin importă locul exact unde este înmormântat Virgiliu, dacă, aşa cum menţionează o placă de marmoră la Napoli :
« Că mormântul a fost deschis, că urna a fost spartă… ce importanţă are?
Acest loc va fi celebru pentru veşnicie prin numele poetului ! »
Şi iată că municipalitatea din Napoli a ţinut să imortalizeze această afirmaţie, în 2012, cu ocazia celei de-a 2082 aniversări a poetului latin.
Astfel, de-a lungul drumului de acces la “Tomba di Virgilio” au fost plantaţi arbori şi arbuşti, menţionaţi în opera poetului latin. Care au fost numiţi « arborii poeziei » !
Printre ei « Cornus mas » ( « Corniolo maschio » sau « Cornul european ») care, după spusele lui Virgiliu, în Eneida, ar fi servit la construcţia Calului troian !
Precum şi, bineînţeles, nenumăraţi lauri, plantă endemică în sudul Europei !
* * *
In 1878, Vasile Alecsandri a câştigat concursul de poezie « pan-latină », organizat la Montpellier, cu celebra « Odă ginţii latine ».
Pe atunci, mişcarea felibreană, iniţiată de Frédéric Mistral, din care făceau parte şi Joseph Roumanille, Quintana, Gabriel Azaïs, Bonaparte-Wise… precum şi alţi poeţi renumiţi, era în permanent contact cu regina-poetă a României, Carmen Sylva.
Legăturile erau atât de strânse încât ea a fost poreclită : « La Reine des Félibres ».
Cu ocazia sărbătoririlor ocazionate de succesul poetului român, « La Reine des Félibres » a fost şi ea invitată în Franţa.
Cum însă nu avea posibilitatea de a se deplasa, Carmen Sylva a trimis o scrisoare de mulţumire pentru invitaţie. Scrisoarea era însoţită de o ramură de dafin, culeasă de pe “Tomba di Virgilio” din Napoli.
Scrisoarea, poate fi văzută şi astăzi, la « Société Archéologique, Scientifique et Littéraire de Béziers ».
După 142 ani ! Un început de eternitate !
Adrian Irvin ROZEI
Béziers, octombrie 2020