Cum s-a prăbușit Imperiul Roman

Boulogne, 6/02/2022

Data de referință, afișată de istorici, care marchează prăbușirea Imperiului Roman, este 4 septembrie 476. Ea corespunde zilei când Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, a abdicat. Insă ea este ultimul act al unei lungi perioade de declin, care începuse cu multă vreme mai înainte.

Cauzele acestui declin și sfârșitul lui emoționant, au fascinat timp de câteva secole pe istorici și pe filosofi.

„Cum este posibil ca un Imperiu atât de puternic, cu un nivel de civilizație nemaiîntâlnit până atunci, care a fost capabil să integreze o cultură eminentă, cum era cea elenistică, să cucerească popoare atât de numeroase și variate, care a știut să organizeze comunicarea rapidă a bunurilor, armatelor și a cetățenilor săi… a putut fi distrus… ca un joc de cărți?”

Este întrebarea pe care fiecare dintre noi și-a pus-o, la un moment sau altul.

Iar, cei din „spațiul mioritic” poate chiar mai mult decât alte popoare. Pentru că ei au cunoscut Imperiul Roman la apogeul său, în momentul ocupării Daciei de către armatele lui Traian, exact atunci când extinderea sa atinsese dimensiunile lui extreme.

Printre cei care au fost pasionați și au analizat cauzele acestei decadențe, teoriile istoricului englez Edward Gibbon au fost răspândite pe scară largă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu publicarea celebrei sale lucrări „History of the Decline and Fall of the Roman Empire”.

El afirma că:

„Cele treizeci și cinci de triburi ale poporului roman, compuse din războinici, magistrați și legiuitori, dispăruseră cu totul în masa comună a populației. Ele erau confundate cu milioane de locuitori ai provinciilor, care primiseră numele de romani, fără a adopta geniul acestei celebre națiuni.

Libertatea nu mai era centrul de greutate a acelor trupe de mercenari, ridicate dintre supușii sau barbarii de dincolo de granițe, care abuzau adesea de independența lor. Alegerile lor agitate ridicaseră pe tronul Romei un sirian, un got, un arab și le acordaseră puterea de a guverna despotic cuceririle și patria lui Scipios.”

Insă, Gibbons nu a fost nici primul, nici ultimul care a studiat motivele ce au dus la dispariția Imperiului Roman. Montesquieu i-a consacrat, de exemplu, încă din 1734 o lucrare în care a numărat 19 factori ai decadenței sale.

„Această temă a rămas de atunci prezentă în inconștientul colectiv și în discursul politic și a dat naștere unor cercetări istorice care sunt încă active: în 1984, de exemplu, profesorul german Alexander Demandt a enumerat peste 210 de teorii privind cauzele căderii Romei.”

Iată însă că, într-o carte publicată de istoricul american Kyle Harper*, în 2017, cu titlul „Cum s-a prăbușit Imperiul Roman”, descoperim o nouă teză… uimitoare!

E drept că, totalizănd mai bine de 600 pagini, explicația autorului american nu este ușor de urmărit și de înțeles de către majoritatea cititorilor care nu sunt specialiști ai acestor subiecte.

Să încercăm, totuși, a sintetiza teoria autorului lucrării menționate.

Kyle Harper nu neagă imprtanța deciziilor politice, care au „cântărit greu” în procesul prăbușirii Imperiului, structură ce suferea de „defecte structurale” evidente.

„Dar „soarta (…) a fost decisă și de bacterii și viruși, vulcani și cicluri solare”. Agenții patogeni au făcut viața „scurtă și nesigură”, deși rezistența Imperiului a fost mare.

Insă, conectând zone îndepărtate ale lumii, „romanii au creat o ecologie a bolii care a permis dezlănțuirea puterii latente a evoluției patogenului”. După mai bine de trei secole de „optimul climatic roman”, capriciile climei au făcut restul și au favorizat apariția factorilor patogeni care, ucigând masiv, au lipsit Imperiul de o forță de muncă care să-l protejeze de dezastrele ecologice și să mobilizeze o armată capabilă de a rezista popoarelor din Orient.”

Cu alte cuvinte, efectele pernicioase a ceea ce numim astăzi „mondializare”!

Kyle Harper își justifică teoria ilustrând-o cu trei exemple: trei pandemii uitate.
În anul 165 d. Hr., Ciuma Antonină (probabil o epidemie de variolă), „prima pandemie din toată istoria omenirii”, „a minat energia acumulată a Imperiului, dar a lăsat bazele sale intacte”.

În secolul al III-lea, o secetă teribilă a fost urmată de „ciuma lui Cyprian”, de care nu știm cărui patogen i s-a datorat și care, „evitată total de istoricii antichității”, îi permite totuși lui Kyle Harper „să vorbească despre o primă cădere a Imperiului”.

În cele din urmă, ciuma lui Iustinian (aceasta cu adevărat datorată ciumei), a fost lovitura mortală din secolul al VI-lea care, cuplată cu tulburări climatice grave, „a zdruncinat bazele politeismului” și a permis creștinismului, apoi islamului, să triumfe.

Vreme îndelungată, „în echilibru pe muche de cuțit”, puternicul Imperiu a lăsat locul unei lumi noi.

„Cunoașterea acestui trecut înseamnă a ne oferi mijloacele pentru a înțelege mai bine prezentul și viitorul”, scrie Benoît Rossignol în prefața sa la cartea lui Kyle Harper, scrisă cu mult înainte de criza Covid…

Adrian Irvin ROZEI
Boulogne, februarie 2022

* Kyle Harper este profesor de istorie antică la Universitatea din Oklahoma. Specialist în antichitatea târzie, lucràrile sale se concentrează pe subiecte de istorie economică, de mediu și socială. Este autorul mai multor lucrări traduse în diferite limbi. El este cunoscut în special pentru că a oferit o explicație climatică și epidemică pentru Declinul Imperiului Roman de Apus.
Diferite cercetări arheologice au confirmat seriozitatea acestei teorii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.