File de jurnal

Cuba, 12/12/2016

 

Un vapor de croazieră este o lume…în mic!

Aici am dat peste mauricieni, ucrainieni, brazilieni, columbieni, jamaicani, pakistanezi, …ba chiar și de o turcoaică… Să fie, de sămânță!

Asta în echipaj. Am uitat grecii (ofițerii) pentru că vaporul e grecesc… inmatriculat în Cipru, sub pavilion maltez ! ( Evităm taxele!)

Profit, în mod oportunist, când cunosc țările interlocutorilor mei și le vorbesc de locurile lor de baștină, daca se poate, în limba lor.
Astfel, beneficiez de un « traitement personnalisé » !

Dar tot mai simplu e cu cei care vorbesc românește.

Există și așa ceva ! 

De exemplu, « le maître d’hôtel », în uniformă albă de ofițer, cu galoane ( ?), e din Constanța. La fiecare cină, după ce se plimbă printre mesele pasagerilor, se oprește îndelung la masa mea, vrea să știe ce poate face pentru ca să fiu mulțumit și dacă am vreo dorință specială. Ceilalți pasageri au remarcat că profit de un tratament de favoare și se bat să aibă un loc la masa cu mine. Astfel, îmi pot alege zilnic comesenii.

După fiecare masă, baiatul din Chișinău, imi aduce «  un dublu expresso cu frișcă și un Bailley cu gheață ». E nebunia mea! 

Marea surpriză a fost să descopăr că directorul croazierei vine…de la Băile Herculane ! Iar soția lui, ospătară, e din Odesa, însă…a învățat românește ! 

Danny Buru este, pe vas, un « om orchestră » : anunță programul zilei, supervizează activitățile pasagerilor sau ale tehnicienilor, dirijează personalul de bord și, probabil, are multe alte funcții în « back office ». 

Insă momentul lui de glorie este, în fiecare seară, când prezintă programul de music-hall. Atunci el devine « Monsieur Loyal », dansează  cu artiștii, antrenează publicul, organizează jocuri, invită pasagerii la dans și băutură, reia în cor refrenele zilei etc. 

Desigur că, pentru a îndeplini această funcție multiformă, trebuie să stăpânești fără a ezita limbile majorității pasagerilor. Nicio problemă ! Danny  vorbește cu  ușurință 8 limbi ! De altfel, pe badge-ul său, engleza și româna nici nu apar.  Nu mai era loc pentru atâtea stegulețe ! 

« Unde ai învățat toate aceste limbi ? » l-am întrebat. 

« Pe vas ! Fac jobul ăsta de 13 ani ! » mi-a răspuns el. Și am aflat de la colegii lui că Danny nu are încă 40 ani !  

Totuși, mărturisesc că cel mai mult mă atrag cubanezii. Cele două orchestre, soliștii, regizorul, trupa de balet vin din Cuba. E și normal ! Cubanezii au muzica și simțul spectacolului în sânge ! 

Atuci, am găsit formula magică pentru a intra în vorbă cu ei ! Le susur la ureche : 

« Mama yo quiero saber
De donde son los cantantes
Que los encuentro galantes
y los quiero conocer… »* 

Desigur că ei cunosc pe dinafară acest refren de Celia Cruz, intitulat « SON DE LA LOMA », care a făcut  înconjurul lumii. Și-mi răspund : 

«  Son de la Loma
y Cantan en llano… » 

Sau, uneori : 

« De donde seran, Ay mama !
Seran de La Habana
Seran de Santiago
Tierra Soberana ? »

 

In tot cazul, după această introducere, am spart gheața și le pot cere să-mi cânte orice-mi trece prin cap din folclorul sau « standardele » sud-americane. Pe care le-am învățat de-a lungul celor aproape 40 ani de vizite repetate în America Latină. 

Insă, de cele mai multe ori, prefer să-i las să aleagă ei melodiile interpretate. Astfel, pot descoperi compozitori, interpreți, titluri noi. Și Dumnezeu știe că muzica din Cuba este…infinită ! 

Cunoșteam desigur Ernesto Lecuona, Perez Prado, Xavier Cugat, Compay Segondo, Ibrahim Ferrer sau celebrul « Buena Vista Social Club ». Insă de data asta am descoperit refrenele unor Benny Moré sau Carlos Puebla, precum atâția alți « interpreți revoluționari » ai ultimelor decade. 

Insă, în fiecare seară, urmăresc fascinat spectacolele prezentate pe scena vaporului de grupul de dansatori, cântăreți, instrumentiști, acrobați… toți cubani. 

Urmând un bun obicei, contractat pe vasele de croazieră, am ales din prima seară pe una dintre solistele baletului și am urmărit, zi cu zi, multiplele ei metamorfoze, în funcție de rolurile interpretate. După ce am văzut-o în comediile americane, în rolul cocotelor de la 1900, în numerele de acrobație, stil « Cirque du Soleil », în costumul nativilor sau al sclavilor din insulă, m-am apropiat și i-am susurat la ureche formula magică : 

 « De donde son los artistas ? » 

Așa am aflat că Anabel Pichon are numai 20 ani, că vine de la Havana și că urmează cursuri de dans. 

Insă marea surpriză a fost când am descoperit-o în « revoluționară », în spectacolul final, care povestea istoria siropoasă a idilei între un cubanez și o americană, separați de  vicisitudinile istoriei, care se regăsesc după câteva decenii… mulțumită recentei deschideri politice ! 

Atunci, Anabel, în adevărată vedetă, s-a depășit pe ea însăși. 

Iar eu m-am întrebat dacă n-ar fi momentul să devin « barbudos » și  să duc mai departe, alături de Anabel, idealurile Revoluției cubane ! 

Noroc că Danny ne-a invitat la un « Cuba libre », care m-a trezit ! 

N-aveam nicio șansă : nu știu să fumez țigări de foi ! 

                                        Adrian Irvin ROZEI

                                        La Habana, decembrie 2016

*Mama aș vrea să știu
De unde vin cântăreții
Pe care-i găsesc eleganți
Și aș vrea să-i cunosc…»