Am să vă pun o barbă
Şi’ncă una mare!
Inşiră-te frumos mărgăritare…

Profesorul nostrude matematică din liceu era un personaj original. Deşi se presupune că un profesor de matematică este interesat mai mult de partea ştiinţifică decât de cea artistică, el nu ne vorbea în clasă decât de teatru, muzică şi spectacolele la care asistase. E drept că se ducea aproape în fiecare zi la câte un spectacol. Cum locuia peste drum de Sala Palatului la Bucureşti, era primul la deschiderea Casei de bilete ori de câte ori sosea vre’un cantăreţ sau vreun teatru din Occident. Şi pe atunci, la începutul anilor ’60, au defilat la Bucureşti: Petula Clark şi Charles Aznavour, Sarita Montiel şi Roger Planchon, Jean Claude Pascal şi Domenico Modugno, ca să nu vorbim decât de unele vedete ale scenelor occidentale.

În ce priveşte corectarea tezelor noastre, gurile rele spuneau că o făcea în pauzele spectacolelor, pentru că datorită acestei intense activităţi artistice nu mai avea timp să le corijeze acasă. E drept că în orice caz nota maximă era 8, iar tot gurile rele spuneau ca teoria lui era: „10 pentru Dumnezeu, 9 pentru profesor, iar elevii…de la 8 in jos!”.

Alte zvonuri afirmau că era fiul unui vestit lăutar de pe vremuri, dar fetele lui luau cu regularitate lecţii de pian şi erau duse la toate concertele importante de muzică clasică.

Pe cele doua fete le numise Ina şi Nia (de fapt Irina şi Eugenia), idee care – spunea el – îi venise de la un prieten ale carui fete se chemau „Asta” şi „Aia”. Bineînţeles că pe atunci nu se putea vorbi de Grigore Cugler-Apunake, care era fugit în America de Sud.

Deşi era foarte sever cu noi şi ne pregătea cu o rigoare extremă la matematică în vederea examenului de admitere în facultate, în timpul orelor de Astronomie, materie pe care o preda în complement, profesorul nostru ne autoriza tot felul de fantezii, care erau cu atât mai puţin de aşteptat cu cât moda timpului era la formalismul cel mai desăvârşit, pentru că orice originalitate risca să fie interpretată drept o forma de deviaţionism, care atragea consecinţe grave.

De exemplu, una dintre colegele noastre care îndrăznise să-şi agaţe pe piept o mică frunză uscată maron, ce aducea o pată de culoare pe trista uniformă bleu marine, a fost acuzată de tovarăşa secretară U.T.C. de „tendinţe mic burgheze paseiste, de lipsă de entuziasm muncitoresc” şi ameninţată cu excluderea din rândurile organizaţiei de tineret, cu alte cuvinte: nici o şansa de a urma studii superioare!

Şi totuşi profesorul nostru ne-a anunţat că cel care va reuşi să copieze la teza de astronomie, şi nu va fi prins, va avea nota 10, miracol ce nu se mai infăptuise niciodată până atunci. Bine înţeles că cel care va fi prins urma să aibă nota 1. Asta era un „challange” nemaipomenit!

După adâncă reflexiune, în loc să învăţ lecţiile de astronomie, am pregatit, scrise pe interiorul mâinilor, toate cifrele principalelor subiecte, şi cum era vorba de cifre astronomice, această operaţie mi-a luat cu siguranţă mai mult timp decât pregătirea normală a unui examen scris. Era vorba însă de un „challange”!

Când ne-a adus înapoi tezele corectate, uimit de numerele înscrise cu zece şi cincisprezece cifre, care în plus erau corecte, profesorul nostru mi-a cerut să le recit. Am spus nişte cifre la întâmplare.

„Ady, (aşa mă poreclise el, primul şi ultimul până azi ) nu le ştii, ai zero!” „Îmi pare rău, Domnule profesor, asta este cea mai bună dovadă ca am copiat şi nu m’aţi prins!” După un moment de gândire, a spus: „E adevarat, am promis. Ai 10!”

° ° °

Trimestrul următor sarcina era şi mai grea. Ştiam că va sta cu ochii pe mine şi nu voi putea face nici o mişcare. Totuşi nu voiam să renunţ la zecele atât de rar!

Am pregătit în pupitru tot felul de tablouri şi grafice, tăiate din cartea de astronomie, şi după ce m’am făcut că scriu tot timpul tezei, în momentul de panică în care se strângeau lucrările, am lipit cu clei scos dintr’un borcan ascuns sub masă toate aceste tăieturi şi am predat lucrarea la grămadă.

De data asta n’am avut nevoie să mă justific. Teza a venit direct cu nota 10.

° ° °

În toamna anului 1968 am primit o scrisoare disperată de la Stockholm. Profitând de evenimentele din Cehoslovacia, profesorul nostru fugise cu familia în Suedia şi acum mă ruga să-l ajut. Deşi eu însumi nu eram venit in Occident decât de un an, i-am trimis o mică sumă de bani. Am primit imediat o scrisoare de mulţumire care îmi propunea, în cel mai pur stil „apunakist” să mi-o ramburseze sub formă de halbe de bere la terasa Braseriei „Café de la Paix” din Place de l’Opéra la Paris.

Şi într’adevăr, după câţiva ani profesorul nostru a venit la Paris şi s’a achitat de datorie în forma promisă. Pe atunci nu ştiam că făceam „apunakism”, precum M. Jourdain facea proză, fără să ştie!

° ° °

Câţiva ani mai târziu am început să merg de doua-trei ori pe an la Lima, în Peru. Dacă aş fi ştiut că Grigore Cugler (foto), zis Apunake, murise numai de trei ani la Lima, poate aş fi încercat să dau de fetele lui (Asta şi Aia) şi să văd dacă n’au mai rămas ceva scrieri. Aş fi putut verifica dacă într’adevăr pisica răspundea numai dacă i se vorbea româneşte, iar femeia de serviciu coborată din vârfurile Anzilor reacţiona la numele drăgăstos de „Fetiţa”.

Dar asta ar fi însemnat să fi citit şi auzit mai mult despre Grigore Cugler. Eu însă eram un „apunakist” diletant, aşa că mi-au trebuit ani de zile ca să adun, de cele mai multe ori din întâmplare, elementele unui puzzle a carui imagine de ansamblu nu mi-a apărut decât azi, la Lima, după douazeci şi cinci de ani.

Am descoperit astfel că Grigore Cugler era un personaj cu nenumărate faţete. Era născut în satul Roznov, de lângă Piatra Neamţ, pe 7 aprilie 1903, într’o familie de origine germană a carei rădăcini sunt atestate din 1744 printr’un act de înobilare de pe vremea Mariei Tereza. Un strămoş, Maximilian von Kugler, a fost chiar guvernator al Bucovinei pe la 1791. Pe urmă numele a fost românizat în Cugler, pentru că familia a rămas în România.

Grigore Cugler, Riri cum i se spunea acasă, a făcut studii la liceul militar din Mânăstirea Dealul şi a participat la Primul razboi mondial. După cum povesteşte chiar autorul lui Apunake, în propria-i biografie: „În Noembrie aceluiaş an a explodat o ghiulea foarte aproape de persoana lui, şi pentru că nu s-a ferit la timp i-au agăţat pe piept nişte medalii de metal şi de război”.

Ceeace nu ne spune este că în această întâmplare a pierdut şi două degete de la mâna stângă. Foarte supărător pentru cineva care este pasionat de muzică şi cântă la vioară! Nu contează, Riri învaţă să cânte cu mâna dreaptă, suficient pentru a-şi câştiga (prost) traiul, cincizeci de ani mai târziu, făcând pe violistul în orchestra filarmonică din Lima.

În paralel cu studiile de drept, făcute la Bucureşti, Grigore Cugler se ocupa intens de muzică, şi în 1926 primeşte menţiunea onorifică la Premiul de compoziţie „George Enescu” pentru Cvartetul de coarde No. 1. Cariera muzicală continuă cu brio, diferite compoziţii i-au fost cântate la Berna, Roma şi Stockholm.

Între timp, din 1924, începe o carieră diplomatică, fiind trimis mai întâi ca ataşat de legaţie la Stockholm, apoi, între 1939 şi 1946, la Berna, Berlin, Copenhaga şi Oslo.

De prin 1922-1923, Riri începe „să vadă puţin de Apunake, care, la acea epocă nu avea nici cea mai mică idee de existenţa lui Grigore Cugler”. Din punct de vedere practic, primele texte ale lui Apunake dateaza din 1925 sau 1926, prin scrierile editate la „Vremea”.

Desi Apunake îşi manifesta prezenţa cu mari eclipse -cea de-a doua apariţie datează din 1946- totuşi el lăsase o amintire de neuitat, pentru că mulţi „apunakişti” îl citau din memorie şi difuzau între prieteni cuvântul lui.

Soţia lui Grigore Cugler, Ulrica, cu care s’a cunoscut în Suedia şi s’a căsătorit la Bucureşti în noiembrie 1937, îşi aminteşte cât de surprinsă a fost la primele călătorii în România, când a descoperit tot felul de oameni care se plimbau prin Capitală cu versurile lui Apunake în buzunar.

În 1940 şi 1944, s’au născut la Stockholm şi Copenhaga două fete: Christina (Nina) şi Margaret (Bembe).

Aici merită să ne oprim un moment, pentru că devine din ce în ce mai greu să separăm viaţa lui Grigore Cugler de cea a lui Apunake. Deşi fiecărei fete Grigore le dăduse un nume, ba chiar şi un diminutif, se pare că în casă Apunake le numea „Asta” şi „Aia”, ceeace a marcat, dacă nu şocat, memoria contemporanilor. Numai cea de-a treia fată, Alexandra, născută la Lima, n’a rămas cu nici o poreclă, fiind, cum spune chiar ea însăşi, „cea fără nume”.

Între timp se mai petrecuseră multe lucruri prin lume: războaie, schimbări de hotare, venirea sau plecarea de la putere ale unor regimuri politice în toată Europa. Apunake îşi continua totuşi activitatea cu tot felul de schiţe, cum ar fi: „Amintiri din copilărie”, „…şi la lume iarăşi date”, „Cine fuse şi se duse”, „Prin zori” şi altele, cum zice chiar autorul… „pe vine”.

Din păcate, cele mai multe dintre aforismele, rimele, cuvintele cu tâlc, chiar şi poeziile lui Apunake nu au fost consemnate imediat, uneori s’au pierdut, alteori i s’au „pus în cârcă” glumele altor scriitori, ba chiar a început să-şi trăiască viaţa independent de autorul lui.

Se pare, de exemplu, că soţia lui Raul Bossy, ataşatul de ambasadă român la Berlin în timpul războiului, care a ramas celebru prin memoriile reeditate nu de mult la Bucureşti, cita cu o oarecare jenă două versuri din Apunake, care spuneau:

“Hârtie subţire de şters curu’
Cumpăraţi la Pavel Suru!”

Puţini sunt cei care îşi mai amintesc de librăria Pavel Suru, care se găsea pe Calea Victoriei şi care a fost demolată în 1977.

Totuşi Grigore Cugler a înţeles, după o rechemare la Bucureşti în 1945 pentru „reeducare”, că situaţia din România „nu-i a joacă” şi decide să nu se mai întoarcă în ţară. Greu să decizi unde să te duci, chiar dacă ai relaţii în lumea diplomatică la Oslo, unde era consilier de legaţie în 1946. Probabil că printre relaţii era şi cineva [1] care l-a sfătuit sa meargă în Peru şi aşa a ajuns toata familia la Lima în 1947.

Viaţa aici s-a dovedit dificilă şi Grigore Cugler a fost nevoit să lucreze în domenii diferite şi uneori neaşteptate pentru a-şi întreţine familia. În timpul zilei se ocupa de vânzarea unor asigurări, iar seara cânta în Orchestra Simfonică Naţională din Lima.

Cu toate aceste dificultăţi, a reuşit să întreţină o atmosferă românească în familie. Astfel fetele, care vorbeau suedeza cu mama, vorbeau româneşte de cum apărea tatăl lor. Bineînţeles că toată lumea vorbea spaniola şi alte trei – patru limbi, dar moştenit probabil de la Riri, care se pare ca vorbea opt limbi, dintre care şi nişte dialecte arabe. Nici Ulrica nu se lăsa mai prejos, pentru că astăzi încă ea mai vorbeşte româneşte, după mai bine de jumătate de secol dela rapida trecere prin România.

În casa de azi a familiei, biblioteca enormă se compune din patru secţii: suedeză, franceză, română şi alte limbi. Totuşi Apunake continua să scoata capul pe ici, pe colo. Diferite colaborări la reviste din exil, între care participarea cu „Cartea de bucate” la revista „Înşir’te mărgărite” a lui Ştefan Baciu din Argentina, „Limite” la Madrid, „Destin” la Paris, sau „Revista scriitorilor Români” din München, au permis autorului să reia ideile personajului şi să lărgească cercul „apunakiştilor” din lume.

Aceştia nu numai că se înmulţeau în mod curios şi chiar greu de înţeles având în vedere difuzarea destul de confidenţială a operei, dar şi apăreau din când în când de manieră surprinzătoare. Astfel, într’o zi, cu ocazia unei invitaţii la Ambasada Israelului la Lima, prin anii ’60, unul dintre membrii orchestrei de cameră israeliene, care se afla în turneu, i-a spus lui Grigore Cugler care se prezentase: „A mai existat un Cugler, autorul lui Apunake, dar a murit de mult!”

Riri a insistat, spunând ca el este acel autor, dar interlocutorul n-a vrut să’l creadă. În aceeaşi noapte, pe la cinci dimineaţa, sună telefonul la Grigore Cugler, acasă. Era muzicianul nostru, care-i spune că s’a gândit mai bine, şi că dacă Riri este cu adevarat Apunake, nu vrea să piardă ocazia de a discuta cu el. Şi cum avionul pleca a doua zi de dimineaţă foarte devreme, şi- a permis să-l scoale din somn!

De altfel, de câteva ori i s’a povestit lui Riri că, după război, deţinuţi din lagărele comuniste în România recitau versuri din Apunake ca să-şi ridice moralul.

La Lima, Grigore Cugler păstra totuşi relaţii cu lumea diplomatică şi era încă invitat la diferite festivităţi prin ambasade. Se pare ca prin 1965, cu ocazia vizitei generalului De Gaulle la Lima, s’a dat o recepţie la Ambasada Franţei, în ţinută de gală. Cugler mai avea fracul de diplomat, dar gulerul tare dispăruse. După o cursă disperată prin oraş pentru a găsi acest obiect rar –toţi posesorii fuseseră şi ei invitaţi la sindrofie- în timpul reuniunii din saloanele ambasadei a apărut un alt „apunakist”, care i-a citat din memorie versurile.

E drept că Riri avea o facilitate excepţională de a juca cu limbile şi aceste jocuri de cuvinte le practica cu egală plăcere în spaniolă sau în franceză. În această ultimă limbă a scris de altfel un text intitulat „L’Archisucre”. Multă vreme după ce l’am citit, mi-am dat seama că sensul acestui titlu, neobişnuit în limba franceză, însemna: „Zahariseala”. Din păcate, marea lui discreţie sau poate o anumită decepţie, l-au făcut să nu dea importanţă acestor opere, care s’au pierdut în cea mai mare parte, deşi mulţi au fost cei care au insistat ca să le publice, precum bunul lui prieten Ştefan Baciu.

Alt prieten, Ioji Schul, cu care se vedea la Lima în acea epocă de doua sau trei ori pe săptămână, şi cu care facea muzică sau vorbea despre literatură, povesteşte că de câte ori i se spunea că ar fi bine să strângă aceste texte într-o carte, ridica din umeri cu mirare şi dădea impresia că se întreabă: ”La ce bun?”

Totuşi ambianţa „apunakistă” era întreţinută, mai ales în reuniunile cu prietenii care aveau loc de cele mai multe ori la barul Hotelului Maury din Lima. Acest loc excepţional avea şi el istoria lui!

Construit pentru prima dată la începutul secolului XIX, legenda spune că de un soldat al lui Napoleon, pripăşit prin Peru, cu numele de Maury, hotelul a devenit în secolul XX locul de întâlnire al oamenilor politici cei mai renumiţi ai ţării, ale personalităţilor literare şi, mai ales, al toreadorilor celebri care veneau la Lima pentru corridele organizate cu prilejul Târgului „El Señor de los Milagros”.

Se pare că celebrul „pisco sour”, adevărată băutură naţională peruviană, a fost inventat la barul Hotelului Maury. Din păcate în perioada anilor ’60 –’70 hotelul nu mai era decât umbra gloriei de altă dată şi devenise un fel de monstru vid şi prăfuit. Poate chiar această atmosferă suprarealistă, semnul unei glorii apuse, îl atrăgea pe Grigore Cugler acolo. De altfel Ştefan Baciu descrie cu multă tandreţe atmosfera obsoletă a acelui hotel unde s’a întâlnit prima oară cu Apunake.

Astăzi, după o întrerupere de cinci ani a activităţii datorită unui faliment, Hotelul Maury şi-a redeschis porţile din 1999 şi redevine un „landmark” al vieţii „limeña”. Doi dintre chelnerii de altă dată, care lucrează în hotel de mai bine de patruzeci de ani, au fost reluaţi şi nu aşteaptă altceva decât să-şi povestească amintirile legate de atmosfera anilor ’60.

Din păcate, din toată această epocă rămân foarte puţine mărturii din activitatea literară a lui Grigore Cugler. În mare măsură limitarea ei se datora şi absenţei de contact cu scriitorii români. În interviul dat la Paris în 1972, Grigore Cugler vorbeşte despre singurătatea lui literară la Lima: „Şi am un prieten, care este jumătate ungur, jumătate român. Vine şi sufera lângă mine, că eu citesc ce scriu… Şi este singurul meu auditoriu.”
Aşa am descoperit că „apunakismul” este contagios.

Prietenul din Lima, Ioji Schul, a „comis” şi el o piesa [2], care s’a jucat nu de mult în capitala peruviana . Este vorba de o adaptare a „Scrisorii pierdute” la obiceiurile politice locale.

Una din scene i-a fost sugerată chiar de Riri. Unul din funcţionarii oraşului la care vin oamenii cu cereri de rezolvat a instalat o masă specială în birou. Un sertar culisant poate fi împins în mod discret din ambele părţi ale mesei, pentru a permite vizitatorului să-şi dea „obolul”, dacă vrea ca problema lui să fie rezolvată. După verificarea conţinutului din partea autorităţii, ajunge să fie împins de câteva ori înainte şi înapoi, pentru ca să se ajungă la o înţelegere asupra sumei, menţinând totuşi aparenţa legală a lipsei de contact material.

Voiajul la Paris, în 1972, singurul contact important cu lumea literară românească în aproape douăzeci şi cinci de ani, a fost pentru Grigore Cugler o adevărată renaştere artistică. Deşi era deja foarte bolnav, sub efectul contactelor avute Apunake a scris noi texte şi a imaginat editarea unor noi volume.

Din păcate, volumul scos la Madrid de Ştefan Baciu în 1975 intitulat „Vi-l prezint pe Ţeavă” a văzut lumina tiparului trei ani după moartea poetului, care s’a stins din viaţă pe 30 septembrie 1972. Acest volum, pregătit de Grigore Cugler, a fost ocazia revelaţiei unui alt talent ascuns al autorului. Cartea este ilustrată cu „desenurile” făcute de Apunake, care reflectau perfect stilul suprarealist al textelor.

În fine, după o lungă absenţă, scrierile lui Grigore Cugler au fost editate in Romania in 1996 în volumul „Apunake şi alte fenomene” care reuneşte textele din 1934 şi din 1975. [3]

° ° °

Când am sunat la telefon din Lima şi am fost invitat de Ulrica Cugler să vin să discutăm despre Apunake la ea acasă, am ramas uimit de mai multe lucruri. Mai întâi, la atâţia ani după dispariţia lui Riri, toată familia continua să vorbească curent româneşte.

Apoi prezenţa permanentă a lui Grigore Cugler în casă. Dincolo de fotografii, busturi, partituri, etc. se degajă din salonul plin de cărţi, icoane şi obiecte de artă, o atmosferă care îţi dă impresia că amfitrionul locului a ieşit pentru câteva minute şi că se va intoarce în curând. În fine, căldura cu care am fost primit îmi dădea impresia că discutam cu prieteni de o viaţă.

Întâmplarea a potrivit bine lucrurile. Cum îmi exprimasem dorinţa de a merge la „Cimitirul britanic” spre a vedea mormântul lui Grigore Cugler, Ulrica, mai bine zis Baby cum o numeşte toată familia, m’a invitat să vin cu ei pentru că pe 7 aprilie era aniversarea naşterii lui Riri.

Aşa că, a doua zi am plecat cu un cortegiu suprarealist, compus din taxiul cu bagajele care mă ducea la aeroport şi de Volvo-ul de la începutul anilor ’60, plin de ghivece cu flori, condus de Baby, care ne indica drumul. Convoiul s’a oprit de două ori în drum ca să le luam cu noi pe cele două fiice ale poetului.

În acel moment am înţeles că’mi câştigasem, în fine, brevetul de „apunakist”!

Adrian Irvin Rozei, Lima, aprilie 2001

———
NOTE:

[1] După spusele Ulricăi, acum câtăva vreme, Grigore Cugler intenţiona la început să vină la Paris, însă considerând „competiţia” permanentă între românii exilaţi acolo, a acceptat propunerea ambasadorului peruvian de a pleca într’o ţară „mai liniştită”.
[2] De fapt, Ioji Schul a scris vreo şapte piese, mai bine de 140 melodii (muzică şi cuvinte), precum şi un roman poliţist-autobiografic. Însă, datorită modestiei lui, a trebuit să-l întâlnesc de câteva ori înainte de a afla aceste „detalii”.
[3] Editura Compania a publicat în 2005 într’o singură carte textele reunite din volumele „Apunake şi alte fenomene”, precum şi “Afară-De-Unu-Singur”.