Paris, 4/03/2023

Din cauza spațiului disponibil, o parte din acest text nu a putut fi publicată în revista “Siamo di nuovo insieme”. Îl propun aici.

Câțiva ani mai târziu, Jean-Marc s-a căsătorit cu Irmi, o tânără austriacă italofonă din regiunea Carintia, vecină cu Italia. De altfel, dacă-mi amintesc bine, ei s-au cunoscut chiar în Italia !

Momentul-far al acestei legături amicale a fost căsătoria lui Jean-Marc cu Irmengard, la sfârșitul anilor ’80. Intre Paris și Villach (Austria), ei au ales, pentru celebrarea nunții lor, locul ideal : Veneția !

Ceremonia și masa care a urmat au avut loc în cartierul San Polo.

Sestriere San Polo este cel mai mic dintre cartierele Veneției. Este și cel unde s-au instalat primii locuitori, încă din secolul al IX-lea, deoarece nu este supus inundațiilor.

El este legat de cartierul San Marco prin faimosul Ponte di Rialto, construit în 1594 pentru a înlocui un pod de lemn. Timp de secole, bancherii și comercianții venețieni din întreaga lume s-au întâlnit aici pentru a-și încheia afacerile. Chiar și astăzi, venețienii merg acolo pentru a cumpăra pește prins în aceași dimineață, fructe și legume la piața Rialto, care există din 1097.

Acest sestriere plin de viață este, de asemenea, renumit pentru numeroasele sale bacari, baruri de vin populare, unde puteți gusta ciccheti, echivalentul local al tapas spaniole.

În secolul al XV-lea, în San Polo, în sectorul Carampane, locuiau prostituatele, după cum ne amintesc podul și cheiul Tette (sânilor).

Confruntați cu flagelul homosexualității, care provocase o scădere îngrijorătoare a natalității, autoritățile orașului Dogilor autorizaseră profesionistele iubirii tarifate să-și expunà acolo avantajele! De aici și numele locului !

Ceremonia a fost oficiată de unchiul lui Jean-Marc, preot italian, în biserica « Chiesa di San Pantalon » (Sfântul Panteleimon, în dialect venețian).

După cum spune un sit turistic :

« Dacă treci pe lângă această biserică, probabil că n-o vei observa. În aparență banală, aproape neterminată, clădirea nu atrage cu adevărat atenția. Totuși, dacă îi împingi ușa, vei găsi una dintre cele mai mari picturi pe pânză din lume: „Martiriul și slava Sfântului Panteleimon” de Giovanni Antonio Fumiani. 

Nimic nu se compară cu măreția pe care o poți admira de îndată ce privești tavanul: ceea ce poate părea a fi o frescă reușită, este de fapt o pictură gigantică executată în ulei pe pânză (40 de pânze reunite). Martiriul Sfântului Pantelimon este o lucrare uimitoare de o iscusință uluitoare care, cu cei 443 de metri pătrați, este considerată cea mai mare din lume. »

Cu această ocazie, la masa de sărbătoare care a urmat, am făcut cunoștință cu famila și prietenii tinerilor căsătoriți, care vorbeau care italiana, care franceza, care germana (austriacă !)… sau toate cele trei limbi !

De altfel, în anii următori, i-am reproșat amarnic lui Jean-Marc faptul că eu îi pot vorbi în franceză sau în italiană, dar el nu scoate un cuvânt în… limba română ! Pe atunci, nu știam că, la această listă de limbi romanice, trebuia adăugat și dialectul occitan !

Acest eveniment fericit, derulat înt-un cadru de vis, a fost și o ocazie unică de a locui, timp de câteva zile, în faimosul « Grand Hotel des Bains » de la Lido, rămas în amintiea tuturor pentru că aici a fost turnat în 1971, celebrul film « Morte a Venezia » al cărui realizator era Luchino Visconti.

In continuare, ne-am revăzut cu Jean-Marc și cu Irmi nu numai în Franța (Regiunea Parisului, Nantes sau Languedoc), dar și în Carintia (Austria).

Singurul loc în care n-am avut ocazia să călătoresc până azi este satul din Piemont, care reprezintă rădăcinile italiene ale amicului meu !

E drept că, la începutul anilor ’80, am vizitat această regiune.

Atunci, am descoperit că faimosul tren numit « Train des Merveilles » și-a reluat activitatea după o întrerupere de aproape patru decenii !

« O călătorie pitorească într-un tren legendar. O lucrare titanică care pleacă de la Marea Mediterană, « Train des Merveilles » reprezintă una dintre cele mai frumoase călătorii cu trenul din lume. Devenită ruta feroviară preferată pentru călători (premiul italian pentru „Locul inimii”), a străbătut văile și a traversat munții Alpes-Maritimes de mai bine de 100 de ani. O adevărată performanță tehnică într-o regiune densă și accidentată, această linie se remarcă printr-o succesiune impresionantă de opere de artă ale tehnologiei feroviare… »

In practică, acest « tren al minunilor », traversează faimoasa Val Roia (Valle della Roia, cunoscută și cu ortografia Val Roja, în franceză Vallée de la Roya, în roiasco / brigasco / intemelio Val Röia, în ligură Val Reuia, în occitană Val de Ròia) este o vale lungă de 59 km împărțită între Italia și Franța, care își ia numele de la râul Roia care îl străbate în întregime până la gura sa din Ventimiglia. 

Partea franceză, Vallée de la Roya, este ultimul teritoriu recuperat de Republica Franceză, în 1947. El corespunde, în mare, unei suprafețe lăsate în 1860 de Napoleon III « amicului » său, regele Victor-Emanuel II, care poseda domenii de vânătoare în această regiune.

Așa se face că linia de tren sus-numită, construită la sfârșitul secolului XIX, pleacă de la Nisa, trece prin Breil-sur-Roya, Brigue, pasul Tende, în teritoriul francez, după care ajunge la Cuneo, în teritoriu italian !

Un voiaj de vis !

 

Adrian Irvin ROZEI

Paris, februarie 2023

*   *   *

COME HO SCOPERITO LA BAIO DI SAMPEYRE (complemento)

 

Parigi, 4/03/2023

A causa dello spazio disponibile, parte di questo testo non ha potuto essere pubblicato sulla rivista “Siamo di nuovo insieme”. Lo propongo qui.

Qualche anno più tardi, Jean-Marc ha sposato Irmi, una giovane austriaca italofona della Carinzia, vicina all’Italia. D’altra parte, se ben ricordo, si sono conosciuti in Italia. Il momento principale di questo rapporto d’amicizia è stato il matrimonio di Jean-Marc con Irmengard, alla fine degli anni ’80. Tra Parigi e Villach (Austria), per celebrare il matrimonio, hanno scelto il luogo ideale: Venezia. 

La cerimonia e il pranzo che ne è seguito si sono svolti nel sestiere di San Polo.

Il Sestriere San Polo è il più piccolo dei quartieri di Venezia. È anche quello dove si stabilirono i primi abitanti, fin dal IX secolo, perché non soggetto ad alluvioni.

È collegata al sestiere di San Marco dal famoso Ponte di Rialto, costruito nel 1594 in sostituzione di un ponte di legno. Per secoli banchieri e mercanti veneziani di tutto il mondo si sono incontrati qui per concludere i loro affari. Ancora oggi i veneziani vi si recano per acquistare il pesce della mattina, la frutta e la verdura al mercato di Rialto, che esiste dal 1097.

Questo vivace sestriere è anche famoso per i suoi numerosi bacari, famose enoteche dove si possono assaggiare i ciccheti, l’equivalente locale delle tapas spagnole.

Nel XV secolo le prostitute vivevano a San Polo, nel settore Carampane, come ricordano il ponte e la banchina delle Tette.

Di fronte al flagello dell’omosessualità, che aveva provocato un allarmante calo della natalità, le autorità della città dei Dogi avevano autorizzato l’amante dell’amore a pagamento a sfoggiarvi i loro vantaggi ! Da qui il nomme del luogo !

La cerimonia è stata officiata dallo zio di Jean-Marc, parroco italiano, nella chiesa di San Pantalon (Santo Pantalone, in dialetto veneziano). Come dice un sito turistico:

“Se passi accanto a questa chiesa, probabilmente non la osserverai. In apparenza banale, quasi incompleta, l’edificio non attira realmente l’attenzione. Ma se spingi la porta d’ingresso, troverai una delle tele più grandi del mondo: «Il Martirio di San Pantalon» di Gian Antonio Fumiani. 

Nulla si compara alla magnificenza che è possibile ammirare guardando il soffitto: ciò che potrebbe sembrare un affresco riuscito, è in realtà un gigantesco dipinto, eseguito in olio su tela (40 tele messe insieme). Il Martirio di Santo Pantalone è un’opera stupefacente di sbalorditivo talento che, con i suoi 443 metri quadrati, è considerata la più grande del mondo.”

In quest’occasione, alla tavolata festiva che è seguita, ho conosciuto la famiglia e gli amici dei giovani sposi, alcuni dei quali parlavano italiano o francese o tedesco (austriaco)… o tutte le tre lingue.

D’altra parte, negli anni a venire, ho rimproverato duramente a Jean-Marc il fatto di potergli parlare in francese o in italiano, mentre lui non mette in fila tre parole… in romeno. All’epoca non sapevo che, in questa lista di lingue romaniche, bisognava aggiungere il dialetto occitano.

Quest’evento felice, svoltosi in una cornice da sogno, è stata un’occasione unica per alloggiare qualche giorno al famoso “Grand Hotel des Bains” del Lido, rimasto nei ricordi di tutti perché nel 1971 è stato girato qui il celebre film “La Morte a Venezia”, realizzato da Luchino Visconti.

Nel tempo, ho rivisto Jean-Marc e Irmi non solo in Francia (nella regione di Parigi, Nantes o Linguadoca) ma anche in Carinzia (Austria). L’unico luogo che finora non ho avuto l’occasione di visitare è il paesino piemontese in cui si trovano le radici italiane del mio amico.

In realtà, all’inizio degli anni ’80, ho visitato questa regione. Allora ho scoperto che il famoso treno chiamato “Treno delle Meraviglie” aveva ripreso a funzionare dopo una pausa di quasi quattro decenni.

“Un viaggio pittoresco su un treno leggendario. Un’opera titanica che parte dal Mar Mediterraneo, il «Treno delle Meraviglie» rappresenta uno dei più famosi viaggi in treno del mondo. Divenuto il percorso ferroviario preferito dai viaggiatori (premio italiano per il “Posto del cuore”), ha attraversato le valli e superato le Alpi Marittime per più di 100 anni. Una vera performance tecnica in una regione compatta e impervia, questa linea è famosa per l’impressionante successione di opere d’arte di tecnologia ferroviaria…”

In sostanza, questo “treno delle meraviglie” attraversa la famosa Valle Roya (conosciuta anche con l’ortografia di Val Roja, in francese Vallée de la Roya, nei dialetti roiasco, brigasco e intemelio Val Röia, in ligure Val Reuia, in occitano Val de Ròia), una valle di 59 km divisa tra Italia e Francia, il cui nome deriva dal fiume Roia che attraversa l’intera valle fino alla sua foce, a Ventimiglia.

La parte francese, la Valée de la Roya, è l’ultimo territorio recuperato dalla Repubblica Francese nel 1947. Corrisponde grossomodo a una superficie lasciata nel 1860 da Napoleone III al suo “amico”, il re Vittorio Emanuele II, che possedeva terreni di caccia in questa regione.

Perciò la summenzionata linea ferroviaria, costruita alla fine del XIX secolo, parte da Nizza, passa attraverso Breil-sur-Roya, Briga, Col di Tende, in territorio francese, per poi raggiungere Cuneo, sul territorio italiano.

Un viaggio da sogno!

 

Adrian Irvin ROZEI

Parigi, febraio 2023