File de jurnal (cipriote)

Când eram copil şi făceam câte o năzbâtie, tatăl meu îmi spunea: ”De ce ţi-a dat statu’ cap? Ca să nu-ţi plouă-n gât?”

E drept că în jurul nostru vedem una, două indivizi cărora te întrebi “de ce le-a dat statu’ cap”! De cele mai multe ori această excrescenţă a corpului serveşte mai ales ca să susţină o coafură originală: timp de câteva decenii ea se prezenta sub forma unei căpiţe mai mult sau mai puţin informe, cozi sau codiţe împletite, ţepi sculaţi, precum plăcile pe spinarea dinozaurului, sau cuiburi sub vreo bonetă tricotată de lână colorată. Mai de curând, e la modă să porţi bila rasă la zero, însă compensată printr-o bărbuţă sălbatică nerasă de trei zile.

Toţi cei la modă, care sunt nu numai adolescenţi semiimberbi, dar chiar şi politicieni cu responsabilităţi, ca să nu mai vorbim de artişti, se justifică susţinând că pielea trebuie să se odihnească. Mai straniu e că ea se odihneşte tocmai înainte de trecerea lor prin faţa camerelor de televiziune!

Aşa că te poţi întreba dacă în acest caz capul nu joacă decât funcţia de suport pentru expunerea unor decoraţii păroase ce te categorisesc în faţa contemporanilor, loviţi de aceeaşi boală, drept “modern” sau ”învechit”.

E drept că am auzit de multe ori legende vorbind de personaje care au reuşit să funcţioneze chiar şi fără acest accesoriu instalat pe umeri.

Primul a fost Saint Denis, patronul Parisului, care, după cum spune tradiţia, a fost martirizat prin decapitare, drept care şi-a luat tărtăcuţa sub braţ şi a plecat liniştit spre suburbia care azi îi poartă numele, unde este înmormântat. De ce era atât de liniştit? Probabil, după cum povestea un banc atribuit acum vreo 40 ani postului de radio din Erevan, “pentru ca să nu stârnească panică în oraş!”* Sau poate pentru că astfel nu se mai temea de dureri de cap, afecţiune pe care, după cum spune aceeaşi legendă, el o vindecă.

Statuia Sf. Afrodizie din Béziers chiar pe locul unde a fost martirizat

Mai pe urmă am descoperit legenda Sfântului Afrodisie, patronul oraşului Béziers din sudul Franţei.

Şi mai tare! După ce a fost decapitat, capul Sf. Afrodisie a fost aruncat într-un puţ profund. Ce a făcut atunci martirul? Un miracol! Nivelul apei din puţ a început să crească subit până ce capul viitorului sfânt, care plutea (?), a ajuns pâna la ghizd aşa că acesta l-a putut recupera şi s-a îndreptat, din nou cu accesoriul capilar sub braţ, tiptil, tiptil spre cimitir, probabil din acelaşi motiv ca şi colegul lui, Sf. Denis.

După care, locuitorii oraşului au fost atât de impresionaţi de păţania sfântului încât nu mai ştiau ce să facă doar, doar îi vor face plăcere! Atunci ei au remarcat că acesta era însoţit de o cămilă, care-l însoţise încă din Egipt, ţara lui de baştină. Repede, repede, au adunat Consiliul municipal care a votat în unanimitate un decret prin care se atribuia cămilei un teren pe care să fie cultivat furajul necesar pentru întreţinerea blândului animal. Teren proprietate privată care mai există până azi, după aproape o mie de ani, şi care hrănea până nu demult un dromader instalat în parcul municipal.

Şi iată că acum descopăr la Famagusta un campion şi mai înzestrat!

În timpul asediului cetăţii veneţiene de către armatele turceşti ale sultanului Selim II, în 1571, apărătorii oraşului instalaseră un sistem original care trebuia să oprească intrarea asediatorilor pe poarta principală: o roată de lemn, pe a cărei circumferinţă fuseseră montate nişte lame de paloş ascuţite, se învârtea în cadrul porţii oraşului, împiedicând accesul oricârui invadator.

Canbulat (citeşte Ceanbulat), care se distinsese deja prin curajul lui când comandase trupele otomane la asediul Nicosiei, ascultând numai vocea curajului său, s-a repezit cu cal cu tot, între lamele tăioase pentru a le opri mişcarea, cu riscul vieţii sale. Un povestitor exagerat, precum baronul de Münchhausen, ar fi afirmat că, uns pe faţă cu cremă de bărbierit, ar fi ieşit din înfruntarea cu lamele tăioase “ras, tuns şi frezat”!

Însă istoricii turci, mult mai serioşi, susţin doar că, deşi decapitat, şi-a luat capul sub braţ, s-a suit pe alt cal – al lui fusese decupat in felii ca un salam! – şi a continuat lupta până la victoria finală!

Ăsta om! Care, în plus, a câştigat războiul fără să se servească de cap! Şi fără să se teamă c-o să-i plouă în gât!

Nu toţi vizitatorii Muzeului Benaki din Atena au capu' pe umeri!

Iată deci că un general poate funcţiona chiar şi fără cap! Însă asta nu e nicio noutate! E un adevăr vechi de când lumea, ca să nu spunem o condiţie “sine qua non”, pentru a putea avansa în sânul oricărei armate!

Adrian Irvin Rozei, Famagusta, octombrie 2010

___
*Istoria afirmă că, la întrebarea unui ascultător care voia să ştie ce trebuie să facă în cazul când ar vedea căzând o bombă atomică pe casa lui, prezentatorul celebrului post de radio ar fi răspuns: “Îmbrăcaţi-vă într-un cearşaf şi îndreptaţi-vă cu tot calmul posibil spre cimitir, în aşa fel încât să nu creaţi panică!”