La sfârșitulanilor ’80, pe când lucram ca “Chef Produit” într’una din principalele societăţi de produse chimice din Europa, am avut ocazia să particip în mod direct la studiile pregătitoare şi la realizarea unui nou atelier în uzina de care mă ocupam.

La cererea directorului general, a trebuit să realizez un studiu de rentabilitate pentru noul produs pe care urma să’l fabricăm. Timp de câteva săptămâni am adunat informaţii privind piaţa internaţională, concurenţii, evoluţia cererii şi a ofertei, în fine, toate elementele necesare pentru a realiza studiul cel mai bine gândit cu putinţă.

Când am terminat, m’am dus să prezint rezultatul directorului general, sub forma unui “Plan de acţiune” pe 5 ani. După ce a citit cu atenţie documentul prezentat, directorul s’a întors spre mine şi mi s’a adresat cu un ton acru: “Cum, Dle. Şef de produs, eu am cerut direcţiei o investiţie de 120 milioane de Franci şi dumneata afirmi că nu vom funcţiona la capacitatea maximă a atelierului decât peste 5 ani? Te rog să refaci studiul, ajungând la aceeaşi concluzie în numai doi ani!”.

Atunci, într’o frântură de secundă, mi-au trecut prin faţa ochilor crâmpeie de amintiri pe care le credeam dispărute pentru totdeauna: “Vom realiza Planul cincinal în patru ani!” , “Recolta sporeşte cu 20% în fiecare an!”, “Muncitorii din… au dat în folosinţă noua instalaţie un an înaintea datei prevăzute în plan!”.

Bineînţeles că am refăcut studiul meu după cum cerea directorul general! Însă începând din acea zi, am afirmat deschis celor care mă înconjurau, că adevărata victorie a comunismului nu era cea din ţările de est, ci sistemul instaurat la noi, în Occident.

Câţiva ani mai târziu, odată cu căderea zidului din Berlin, s’a văzut în mod clar unde duceau “Planurile cincinale” depăşite cu regularitate. Insă “modelul” nostru occidental încă mai făcea iluzie în lumea de est, pentru că reuşise în 50 ani de pace să aducă la un nivel de prosperitate nemai întâlnit un continent întreg –Europa vestică-, fără să mai vorbim de America de Nord şi câteva ţări din Orient. Numai că în cei cincisprezece ani care s’au scurs dela căderea zidului, tot mai numeroşi sunt cei care’şi pun întrebări în ceeace priveşte finalitatea şi modul de realizare al obiectivelor sistemului în care muncim. Multă vreme aceste întrebări formau o nebuloasă tulbure.

Însă de câteva săptămâni, ele au căpătat forma cristalizată a unei cărţi, un pamflet litaerar, devenit în trei luni nu numai un best-seller, ci şi un adevărat “fenomen de societate” mondial!

Cartea Corinnei Maier, “Bonjour paresse” poartă ca sub-titlu: “De l’art et de la nécessité d’en faire le moins possible dans l’entreprise”, adică “Despre arta şi necesitatea de a face minimul posibil în întreprindere”. Este vorba, de fapt, de un “ephlet” (essai/pamphlet), un text destul de scurt de numai 112 pagini, dar în care fiecare capitol răsună ca o pocnitură de bici în lumea marilor întreprinderi care ne înconjoară: “Întreprinderea nu este un umanism”, “Întreprinderea vorbeşte o “no man’s langue” care te face să fugi”, “Zarurile sunt aruncate”, “Imbecilii care vă înconjoară”, “De ce nu riscaţi nimic dezangajându-vă”, “Întreprinderea este condamnată” şi, în fine, concluzia: “Începeţi chiar de mâine munca de demolare”.

A priori, nimic n’ar fi lăsat să’ţi imaginezi că o persoană cu titlurile şi experienţa literară a Corinnei Maier ar putea scrie un astfel de pamflet. Pentru că precedentele ei lucrări publicate tratează în mod doct, în trei cărţi diferite, despre opera lui Jacques Lacan, celebru psiholog al secolului XX, sau despre raporturile lui Casanova cu “Legea dorinţei”. Numai că autoarea îşi exersează în acelaşi timp, de mai bine de doisprezece ani, talentele ei de psiholog în cadrul întreprinderii naţionale franceze producătoare de electricitate, numită “Electricité de France”, mai pe scurt “E.D.F.”.

E drept că aici ea lucrează numai la jumătate de normă, însă asta nu o împiedică sà studieze exemplarele umane şi situaţiile absurde care o înconjoară pentru că, chiar după spusele ei, nu face mare lucru în orele de serviciu. Nu pentru că n’ar avea bunăvoinţă, dar pentru că sistemul este atât de ineficace şi artificial că, în ultimă instanţă, regăseşte refrenul pe care noi l’am cunoscut într’o altă lume: “Ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim!”.

Bineînţeles că o astfel de carte n’a găsit uşor un editor. După ce a fost refuzată de mai multe edituri, Corinne Maier a reuşit s’o publice la “Edition MICHALON”, unde “Bonjour paresse” a fost tipărită prin luna mai în numai 4000 exemplare.

Probabil că acest opuscul ar fi trecut neobservat, dacă E.D.F., îngrijorat de imaginea pe care riscă să o prezinte publicului drept în momentul unei operaţii de privatizare în curs de lansare, n’ar fi convocat-o pe autoare, acuzând-o de a afişa o “strategie clară de cangrenare a sistemului din interior”.

A fost, de fapt, detonatorul care a lansat cartea şi pe autorul ei, ajungând chiar la o dezbatere publică a fenomenului nu numai în Franţa, dar şi în toată Europa, Statele Unite şi Japonia. După ce a făcut sbiectul unui articol în prima pagină a jurnalului “Le Monde”, în luna iulie, comentată apoi în “Le Figaro”, “Liberation”, “Nouvel Observateur” şi alte nenumărate ziare şi periodice din Franţa, cartea Corinnei Maier a fost analizată de “New York Times” şi “Herald Tribune” în Statele Unite, iar în Marea Britanie, de “Financial Times”. La sfârşitul lunii august, se vânduseră deja mai bine de 100 000 exemplare, ajungând la a cincea ediţie! Între timp sunt în curs de negociere traducerile în 22 limbi, inclusiv turca şi coreana!

Editorul, Yves Michalon, mărturiseşte: “Ceea ce mă uimeşte cel mai mult sunt reacţiile provocate de carte în străinătate. Vreau să mulţumesc “Direcţiei Resurselor Umane” dela E.D.F. care ne’a dat un fantastic ajutor. Echivalează cu o mie de ataşaţi de presă. Noi care doream să iniţiem o dezbatere de idei asupra timpului de lucru, amenajarea R.T.T.* sau despre actualitatea arzătoare care înconjoară discursul asupra Europei sociale, iată că am fost serviţi de reacţia cel putin arhaică a întreprinderii.”

Pentru că, într’o primă etapă, toţi “principii” care ne înconjoară au încercat să minimizeze fenomenul, punându’l pe contul unei societăţi naţionalizate. Ca şi cum în marile întreprinderi particulare situaţia ar fi diferită!

Mai pe urmă, urmând o tradiţie naţionalistă bine rodată a industriei secretului, s’au vehiculat teorii precum că astfel de cărţi aruncă o lumină defavorabilă asupra unei ţări şi că deci va afecta exporturile Franţei. Din nou bunele obişnuinţe pe care le-am cunoscut cu ani în urmă în lumea comunistă! Numai că fenomenul a depăşit acum, şi de departe, hotarele unei ţări.

Corinne Maier este acum invitată în nenumărate studiouri de televiziune, la dezbateri de societate, ba chiar, încercând să recupereze fenomenul, diferite agenţii de consutanţi i-au propus să participe la stagii de formare a cadrelor din câteva mari întreprinderi!

Între timp Corinne îşi păstrează sângele rece şi nu se închipuie rentieră pe viaţă. În afara orelor petrecute în birourile E.D.F., ea primeşte pacienţi în cabinetul ei particular de psihologie, pregăteşte noi studii de specialitate şi, în plus, se ocupă de cei doi copii mici pe care îi are. Pentru că “lenea” despre care vorbeşte ea este de fapt o altă formă de a munci.

Sfaturile ei sunt simple: “Petrece orele necesare pentru a-ţi asigura un minimum vital în întreprindere şi pregăteşte-te pentru adevărata viaţă din afară unde trebuie să te realizezi într’adevăr!”.

Numai că de jur împrejur te înconjoară tot felul de şefi care n’au înţeles că şi ei sunt nişte pioni de care se serveşte sistemul.

Un şef al personalului dintr’o mare întreprindere spune: “Ca să provoc (în creierul unui director) un şoc salvator şi să’l fac să înţeleagă ce se petrece în mintea salariaţilor lui, îi dau să citească “Bonjour paresse”. De cele mai multe ori degeaba, pentru că nu acceptă discuţia. Pentru ei, a pune întreprinderea în chestiune înseamnă a fi un “eretic”. De aceea preferă să se gargariseascà pronunţând discursuri despre etică, dezvoltare durabilă, să caute o raţiune în rapoartele anuale pline de tablouri cu cifre”.

Însă, după cum afirmă Corinne Maier, în concluzia cărţii: “Spuneţi-vă că toată această ideologie ridicolă vehiculată şi promovată de întreprindere nu este mai “adevărată” decât era materialismul dialectic (aşa numitul “dimat”) ridicat la nivel de dogmă în sistemul comunist. Toate acestea nu durează decât o vreme şi se vor dărâma cu siguranţà… Problema e să ştim când!”

Adrian Irvin Rozei, Sète, octombrie 2004

P.S. În mod întâmplător, pe când pregăteam acest articol, mi-a căzut în mână un număr al revistei “Le POINT”, datat 30 aprilie 1973 şi a cărui articol de fond, cu titlul reprodus chiar şi pe copertă, se intitulează: “Le travail contesté”.

Trăiam pe atunci ultimile luni ale celor “30 glorioase**” înainte de şocul scumpirii petrolului, pe când creşterea economiei nu părea să aibă vreo limită.

Şi totuşi în articol găsim comentariile unor cadre medii şi superioare care spun: “Nu mai era suportabil. Să lucrezi 8 sau 10 ore pe zi nu mă sperie. Însă nu în orice condiţii. Am nevoie să ştiu ce şi pentru ce o fac. Asta nu mai e posibil azi în marile întreprinderi.”

Drept care, acest fost elev al uneia dintre cele mai reputate şcoli franceze de ingineri a abandonat un post de conducere dintr’o mare întreprindere constructoare de computere pentru a se consacra creşterii cailor de curse în Argentina.

Oare această pierdere de încredere în sistemul în care trăim n’ar fi un leit-motiv periodic? Sau, cine ştie, poate un efect secundar al creşterii suprafeţei petelor din soare!

Note:
*R.T.T.: Réduction du temps de travail – consecinţă a legilor socialiste intrate în vigoare în 2002, care reduc săptămâna de lucru la 35 ore în Franţa
** Nume dat celor treizeci de ani de crestere economică neîntreruptă, începând din 1945.