Acum câţiva ani, un prieten din Brăila îmi povestea că, în copilăria lui prin anii ’60-’70, vedea în portul dunărean câteva nave bătând pavilion francez şi purtând nume de savanţi sau artişti din ţara cocoşului galic. Uimit de această informaţie – Franţa, “ţară capitalistă”, care nici măcar nu e riverană cu Dunărea, având vapoare cu Brăila ca port de ataş! – am început să cercetez şi am descoperit că una dintre aceste nave se află azi ancorată în portul fluvial dela Strasburg. Nu demult, m-am dus s-o văd acolo şi astfel am descoperit o aventură istorico-fluvială uimitoare!

* * *

Remorcherul “Pasteur” a fost construit în 1914, în şantierul naval din Linz şi şi-a început cariera fluvială în flota austro-ungară sub numele “Turnu Severin”. În 1919, el a fost, împreună cu alte nave germane sau austriece de pe Dunăre sau Rin, recuperate de Franţa în virtutea despăgubirilor de război datorate de Puterile centrale. Astfel câteva nave, care erau identificate doar printr-un număr, au devenit “Pasteur”, “Lavoisier”, “Mistral” etc.

Remorcherul “Pasteur” a fost exploatat de către compania franceză SND (Société de Navigation Danubienne), devenită, începând din 1926, SFND (Société Française de Navigation Danubienne). În 1940, el a fost rechiziţionat de Germania, iar în 1944 a aparţinut un scurt timp Bulgariei. După care a fost iarăşi rechiziţionat… de URSS, care însă, în 1946, a fost obligată să-l retrocedeze adevăratului ei proprietar, Franţa.

În ciuda amendamentului impus de Blocul comunist la Conferinţa dela Belgrad din 1948, “Convenţia Internaţională a Dunării” din 1921, Franţa, care nu este o ţară riverană, şi-a păstrat flota fluvială pe Dunărea de Jos. Astfel, “Pasteur” a continuat să arboreze timp de zeci de ani pavilionul francez, având Brăila ca port de ataş.

În 1991, când “Pasteur” nu mai era în serviciu doar de câţiva ani, SFND a decis să vândă o parte din patrimoniul ei, printre care şi câteva nave care se aflau în România. Vaporul istoric risca să-şi termine existenţa la fier vechi.

Atunci a fost montată o operaţie îndrăzneaţă, sub conducerea Dnei. Marie-Hélène David, preşedintă la “Société des Amis du Musée Régional du Rhin et de la Navigation” din Strasburg, şi a lui Jacques Chauveau, preşedinte la “Amerami” din Paris, care au decis cumpărarea navei şi transferarea ei pe cale fluvială până în portul Strasburg, unde urma să fie ancorată în permanenţă, întreţinută şi să facă parte dintr-un ansamblu istoric naval, alături de remorcherul “Strasbourg”, amenajat ca muzeu.

Escortarea vaporului a durat o lună, în noiembrie 1995, plecând din Brăila, mergând în susul Dunării până la Regensburg, traversând Canalul Dunăre-Rin, recent inaugurat, şi intrând cu surle şi trompete în portul Strasburg pe 13 decembrie, unde îl aşteptau autorităţile locale şi o mulţime de curioşi.

Dna. Marie-Hélène David, iniţiatoarea şi organizatoarea acestei operaţii, a însoţit vaporul dela Brăila până la Strasburg. Echipajul navei, mai bine zis a “pousseur”-ului care a împins-o de-a lungul drumului, era compus din elevii liceului de învăţământ profesional “Pierre Brousse” specializat în navigaţia fluvială, sub conducerea căpitanului René Millemann, un bătrân “lup de fluviu” cu o lungă experienţă în acest domeniu. De altfel, el a continuat timp de zece ani să se ocupe de întreţinerea navei, de manieră benevolă.

Dna. M-H. David şi comandantul remorcherului, R. Millemann, lângă imaginile din expoziţia care ilustrează istoria vaporului

Am luat contactul cu Dna. Marie-Hélène David, rugând-o să povestească istoria recuperării remorcherului “Pasteur” şi, eventual, experienţele ei personale legate de România. Astfel am avut surpriza de a descoperi o legătură neaşteptată, pentru care aventura, pasionantă, a navigaţiei franceze pe Dunărea de Jos nu este decât un decor de ansamblu.

Dar, s-o lăsăm pe Dna. David să ne-o povestească!

* * *

M.-H. D.: Berthelot, fiul unui jandarm, a devenit general după ce fusese adjunctul lui Joffre, în timpul primei bătălii dela Marna. În cariera lui a avut multe probleme pe plan social , pentru că mulţi dintre ofiţerii de rang înalt proveneau din familii nobile. Berthelot era un om simplu şi direct, căruia îi plăcea să mănânce bine şi să se bucure de viaţă. Cum venea dintr-un mediu popular, se înţelegea bine cu toată lumea, soldaţi, ofiţeri etc.

Franţa i-a cerut să plece în România pentru că armata română se descurca cu greu în faţa Austro-Ungariei, care dorea să o invadeze. Berthelot a colaborat cu Statul Major român din acea perioadă şi, cum armata română era prost echipată, a adus material din Franţa, trecând prin Murmansk şi nordul Rusiei. Murmansk era un port prins în gheţuri şase luni pe an şi în care timp noaptea cădea la ora 1 după amiază. În plus, toate acestea se petreceau în 1917, în plină Revoluţie bolşevică ; după ce armele, uniformele, încălţămintea au ajuns la Murmansk, ele trebuiau să traverseze în tren întreaga Rusie, care mai era încă aliatul nostru. De cele mai multe ori, trenurile nici nu ajungeau, aşa că trebuiau să fie escortate de trupele franceze. Când totul a ajuns în România, regele şi regina erau foarte mulţumiţi. A urmat o luptă în care armata română s-a acoperit de glorie, la Mărăşeşti. E o bătălie în care au fost mulţi, mulţi morţi. Am fost acolo şi am vizitat memorialul dela Mărăşeşti. Generalul Berthelot a fost rechemat în Franţa şi România a fost obligată să devină aliata austriecilor şi a germanilor.

Berthelot a revenit cam în jurul lui 11 noiembrie 1918, la sfârşitul războiului. România redevenise aliata Franţei. Pe atunci, în Armata de Orient erau doi generali francezi: Franchet d’Esperay spre sud, în Bulgaria, şi Berthelot în România. S-a spus că Berthelot nu s-a supus ordinelor date de autorităţile franceze. În realitate, se pare că Clemenceau i-ar fi spus: “Intri în Ungaria. Dacă reuşeşti e bine, dacă nu, vom declara că nu te-ai supus ordinelor primite.”

Armistiţiul era deja semnat, deci el nu avea dreptul să înainteze. Totuşi, el a intrat în Transilvania şi în Basarabia şi, mulţumită avansului trupelor sale, aceste regiuni au putut fi alipite României.

Berthelot era văr primar cu bunicul soţului meu. Cum generalul era celibatar, nu a avut copii, tot aşa şi fratele lui, drept care era foarte ataşat de familia vărului său. Soţul meu şi părinţii lui erau singurii membrii ai familiei lui Berthelot şi când pleca în vacanţă, se ducea în regiunea Loarei, într-un sat numit Nervieux, unde soacra mea avea o casă.

Berthelot a fost guvernator militar la Metz, mai apoi la Strasburg, şi soacra mea îşi amintea de invitaţiile, pe când el se găsea aici, la Palatul guvernului militar. În România, se pare că era destul de cunoscut şi iubit. Aici avem o statuie a Generalului Berthelot, un bust oferit de oraşul Iaşi, oraşului Strasburg. Mi s-a cerut să mă întâlnesc cu primarul pentru a decide unde va fi instalat. Am discutat mult, pentru că oraşul Iaşi oferea bustul, însă trebuia construit un soclu pentru a fi pus în valoare. În cele din urmă a fost instalat lângă o fortificaţie construită de Vauban, în secolul XVII.

Statuia generalului Berthelot în scuarul care-i poartă numele din Strasburg

AIR: Cum aţi descoperit existenţa remorcherului “Pasteur”?

M-H D: Eu n-am descoperit nimic! În realitate, direcţia SFND dorea să vândă o parte din remorcherele care mai existau, printre care “Frederic Mistral” şi altele. S-au pus în contact cu Jacques Chauveau, care locuia la Paris, şi era preşedintele unei asociaţii care salva vapoarele dela distrugere, în general, în Bretania şi nave mult mai mici decât acesta.

Jacques Chauveau s-a declarat interesat şi armatorul “Louis Dreyfus”, care făcea parte de mult din SFND, de asemenea. De fapt, familia Dreyfus, originară din sudul Alsaciei, comercianţi de grâne încă din secolul XVIII, au început încet-încet să se ocupe şi cu transportul grânelor pe fluviu, ba chiar unul dintre membrii familiei lucra pe Dunăre. Din cauza războaielor, erau momente când câştigau mulţi bani. Alteori, erau goniţi… au venit, au plecat…

SFND avea trei acţionari, printre care acţionarul majoritar era Statul francez, datorită navelor recuperate ca despăgubiri de război dela austrieci. “Louis Dreyfus” a profitat de ocazie pentru a reveni la activitatea lor pe Dunăre, de unde fuseseră izgoniţi. Drept care, i-am contactat în 1992 şi 1993, împreună cu Jacques Chauveau, pentru a obţine fondurile necesare transportării remorcherului ales până la Strasburg. Am cerut fonduri la “Port de Paris”, la uzinele de ciment Lafarge… şi am reuşit să strângem fondurile necesare pentru a plăti nava la SFND.

Am plecat în România să analizez dacă vaporul poate rezista voiajului. În portul Brăila era şi “Frederic Mistral”, însă “Pasteur” era într-o mai bună stare tehnică. Era şi mai mare. “Mistral” a fost, în cele din urmă, cumpărat de un particular din Viena. Mai era şi “President…”, nu mai ştiu cum şi 4 sau 5 şlepuri sub pavilion francez, în portul Brăila.

În toată perioada comunistă, aceste vase lucrau, însă beneficiile generate nu puteau fi transferate în Franţa. Administratorii societăţii erau în Franţa ; soţul meu a fost administrator multă vreme şi chiar preşedinte, un an sau doi. Înainte de război, preşedintele era un amiral francez, Lacaze. În perioada comunistă, banii rămâneau în România. Se pare că era singura societate capitalistă din România. De altfel, datorită prestigiului navei, sala de mese a primit oaspeţi importanţi; chiar şi soţii Ceauşescu ar fi venit acolo pentru un dineu oficial. Pe pereţii cabinelor se mai văd şi azi cărţile de vizită ale unor ambasadori sau personalităţi importante care au dormit pe vas.

Vestigiile epocii când “Pasteur” lucra pe Dunăre, în sala de mese

Echipajul era românesc, chiar dela început. De altfel, au apărut repede litigii între Franţa şi România, legate de modul de funcţionare. În momentul constituirii SFND, România acceptase ca postul de preşedinte să revină unui francez şi aşa a rămas. Directorul trebuia să fie şi el francez, însă imediat România a ridicat tot felul de probleme şi s-au făcut modificări în statut pentru ca acesta să fie român. E drept că un director care nu vorbea româneşte nu se putea descurca prea uşor!

Deja în 1939, Franţa nu avea prea mare influenţă în societate. Cum între naţiuni se practică tot felul de negocieri şi Franţei îi era egal, ea a preferat avantaje în alte domenii…

Am cunoscut doi directori, Dl. Georgescu, şi mai întâi, pe Dl. Constantinescu; ei veneau de trei sau patru ori pe an la Paris şi luau contactul cu Consiliul de Administraţie. Cum nu se puteau scoate lei din România, o dată la cinci ani, administratorii făceau un voiaj gratuit împreună cu soţiile lor.

Aşa se face că am fost de două ori în România.

Prima dată, în anii ’70-’75 şi a doua oară prin anii ’80.

În primul voiaj, ne-am dus până la Passau şi am călătorit până în România pe un vapor românesc, “Olteniţa”. Soţul meu a profitat de ocazie şi a făcut o vizită directorului barajului dela Porţile de Fier, pe partea românească. Cele două laturi ale barajului nu erau încă racordate, pasajul era foarte strâmt şi cu un curent important. Soţul meu vânduse două automotoare fabricate în Franţa, care tractau vapoarele, ca să poată urca această pantă. (în realitate, pentru a urca împotriva curentului în Porţi n.n.) Autorităţile române au reclamat ceva şi au refuzat să plătească. Soţul meu s-a dus să verifice dacă fusese făcută vreo eroare de către partea franceză şi de ce românii afirmau că vaporul avea un defect. Cred că se chemau “L’Esterel” şi “Levant”, cu o putere de 1400 CP fiecare.

În primul voiaj n-am circulat prea mult prin România.

În al doilea, am plecat din Bucureşti şi ne-am dus în Bucovina, unde am vizitat mânăstirile. În Transilvania am fost într-un fost oraş al cavalerilor teutoni, Prejmer, lângă Braşov. Era de necrezut! Când am coborât din autobuz, eram înconjuraţi de copii blonzi ca grâul, cu ochi albaştri! Nu ne aşteptam la aşa ceva! Şi strigau: “Kaugummi! Kaugummi!” Voiau să le dăm gumă de mestecat şi stilouri BIC.

Braşov era de necrezut, un oraş german! Totul era scris în germană, chiar şi cu litere gotice.

Prejmer e o fostă cetate a cavalerilor teutoni, o fortăreaţă bizară, care nu seamănă cu cele din Alsacia. Ai zice nişte blocuri de locuit din Evul Mediu! Nu semăna ce ce ştim noi! Însă era pasionant, pentru că găseai acolo biserica teutonilor, în formă de cruce latină.

Fusese organizat acolo un colocviu în care istoricii din Germania de Est şi de Vest fuseseră autorizaţi să participe, pentru că se întâlneau în teren neutru, în România. Erau nebuni de bucurie şi se îmbrăţişau, pentru că de acasă nu puteau comunica. Erau despărţiţi de zidul Berlinului.

Soţul meu, care vorbea bine germana, a contactat diferite personaje care ne-au arătat fortăreaţa. Cavalerii teutoni, înainte de a pleca în nordul Europei, fuseseră trimişi în Ungaria. Pe urmă regele Ungariei a intrat în conflict cu ei. Cred că le promisese terenuri pe care, pe urmă, nu le-a mai dat.

Acolo am avut un ghid, o fată care făcea tot felul de glume despre comunism şi capitalism, spunând: “Ştiţi care e diferenţa între communism şi capitalism? Capitalismul este exploatarea omului de către om şi comunismul este contrariul!”

Ghidul ne spunea glume de astea, însă şoferul era un spion al guvernului şi mai era un tip în fundul autocarului, care susţinea că nu înţelege limba franceză, însă i-am surprins şi am constatat că înţelegeau franceza perfect. Chiar şi cel care era acolo ca să-l ajute pe şofer, de fapt asculta ce spuneam noi. Însă ghida, deşi ştia foarte bine că ceilalţi lucrau pentru guvern, n-avea aerul să o deranjeze prea mult! Spunea că românii îi detestă pe ruşi, ceea ce e adevărat, însă o striga în faţa tuturor.

Mai toţi românii pe care i-am întâlnit vorbeau franceza.

Am vizitat mânăstiri transformate în muzeu, dar şi unele locuite de călugăriţe sau călugări ortodocşi. Ce ne-a impresionat în mânăstirile călugăriţelor este că aveau flori peste tot, peste tot. Era magnific! Mai ales trandafiri agăţători. Peste tot! Mirosea a ceară, totul era foarte bine întreţinut.

La călugări era mai puţin bine îngrijit, în schimb ne-au mărturisit că-i detestă pe comunişti, că le era frică să nu fie închişi, pentru că guvernul ura religia… Am avut impresia că vorbeau destul de liber! Ceea ce ne-a cam mirat!

Toţi românii ne spuneau, de exemplu: “Avem dreptul doar la o cameră, dar ne-am descurcat şi avem două!”

Stăteau la coadă să cumpere skiuri, deşi nu skiau, dar le schimbau pe altceva! Toţi bărbaţii îţi sărutau mâna. Chiar şi în vizită, pe vapor!

Am remarcat că, printre inginerii pe care i-am întâlnit, soţiile erau foarte bine îmbrăcate. Se descurcau, îşi făceau poate rochiile ele însăşi… Cu foarte mult gust. Deseori, aveau rochii lungi, elegante. Ne-au povestit că autorităţile voiau să le trimită să strângă cartofi pe câmp, dar că s-au descurcat şi nu s-au dus!

Însă cred că, pe urmă, regimul a devenit mai sever! Nu mai aveau voie să vorbească germana sau ungara în zonele minorităţilor etnice.

Românii erau foarte amabili şi, când le spuneam că suntem nepoţii generalului Berthelot, eram foarte bine primiţi. Am întâlnit un domn în vârstă care-l cunoscuse pe generalul Berthelot, un evreu din regiunea Constanţa, care făcuse negoţ pe Marea Neagră. Şi ne-a făcut să râdem, pentru că Berthelot mânca mult, cântărea vreo 130 Kg. Avea nevoie de mai mulţi cai în fiecare zi, pentru că îi istovea. Avea, de altfel, o excelentă reputaţie în armată, pentru că se ducea să guste supa şi soldaţii români îi găteau specialităţi locale cu roşii, cu vinete… Berthelot era foarte mulţumit şi îi felicita. Se pare că “stomac” în româneşte se spune “burtă” şi toţi românii îl numeau “burtălău”!

Regina României, în timpul Războiului ‘14-‘18, era infirmieră în spitale, cu adevărat, şi a făcut multe eforturi. Tot atunci, ea a avut o mare amărăciune, pentru că a pierdut un fiu, numit Mircea, un băieţel bolnav. Există scrisori ale generalului Berthelot, schimbate cu Regina Maria, care vorbesc despre acest eveniment.

Un lucru care ne-a jenat mult, a fost când eram invitaţi de directorul barajului. Ne-a dus într-un restaurant unde noi eram aşezaţi pe o estradă, la o masă cu o frumoasă faţă de masă albă, cu pahare de cristal, cu tacâmuri de argint… Ne-au servit caviar. Însă cei din restaurant mâncau cartofi, varză si n-aveau decât câteva bucăţele de carne. Eram jenată, aproape bolnavă, să văd asta!

La întoarcere, în avionul românesc, erau câteva locuri rezervate pentru cei din “nomenklatura”. Câţiva francezi, fără să ştie, s-au instalat, acolo. Ne-au gonit! În timpul zborului, li s-a servit şampanie, în timp ce ceilalţi, chiar şi francezii, n-aveau dreptul decât la platouri de plastic. Era straniu să vii într-o ţară unde ţi se spune că e o “democraţie populară”, unde toţi sunt egali… În Franţa, ştim cu toţii că nu există o egalitate perfectă, dar într-un restaurant nu afişezi asta de o manieră atât de vizibilă. Era şocant!

AIR: Cum s-a petrecut transferul remorcherului “Pasteur” spre Franţa?

M-H D: După ce vasul a fost cumpărat dela SFND, s-a decis transferul. Canalul Dunăre-Main-Rin fusese deschis în 1991 şi noi l-am traversat în 1995.

În România, remorcherului i s-au instalat pe cele două laturi nişte triunghiuri de lemn, ca să poată fi împins. Erau trei vase care trebuia să treacă în acelaşi timp prin ecluze: “Pasteur” şi două nave construite de şantierele navale române pentru Franţa. Însă nu era destul loc decât pentru două nave, deci am trecut în două etape.

Voiajul dela Brăila la Strasburg a durat aproape o lună. Pe Dunăre, am voiajat zi şi noapte. Pentru translatarea remorcherului a venit din Franţa, până la Regensburg, un vapor care împinge şlepurile, “Nancy”, al cărui căpitan era Dl. Millermann, însoţit de elevii unui liceu, în cadrul unui proiect pedagogic, ca echipaj. Aşa că “Nancy” împingea pe “Pasteur” şi un şlep.

Oraşul Frankfurt ar fi dorit să recupereze remorcherul “Pasteur”.

După sosirea la Strasburg, Jacques Chauveau a cerut Ministerului Culturii ca “Pasteur” să fie declarat “monument istoric”, aşa că azi remorcherul este clasat. Asta face să nu poată fi vândut în străinătate, deci trebuie să rămână în Franţa. Din păcate, odată clasat, nu primeşte niciun ajutor material şi orişice lucrare costă de două ori mai scump. Pentru orice modificare, trebuie să faci o tonă de dosare, să te adresezi numai furnizorilor agreaţi, care nu sunt totdeauna cei mai competenţi. … în concluzie, îţi aduce numai bătăi de cap.

Pasteur – sala maşinilor, azi

Din păcate, Jacques Chauveau a murit de manieră subită şi proiectele pe care le avea au căzut în baltă. El era un personaj straniu ; avea 75 ani, fusese un industriaş în domeniul siderurgiei franco-germane, cunoştea toată lumea din domeniul marinei.

Cum armamentul “Louis Dreyfuss” dorea să se întoarcă la originea lui danubiană, au învestit o mică sumă, vopsind, destul de prost, remorcherul. Directorul general s-a instalat pe puntea vaporului la sosirea în Strasburg, proclamând : “Noi, “Louis Dreyfuss”, am făcut tot!” Când, de fapt, nu făcuseră mai nimic! Au profitat de articole publicate în revistele de specialitate, pentru a-şi face publicitate.

* * *

Totuşi, mulţumită fondurilor de care dispunea “Société des Amis du Musée Régional du Rhin et de la Navigation” şi, mai ales dătorită abnegaţiei şi eforturilor depuse în mod benevol de către admiratorii navigaţiei fluviale, printre care căpitanul voiajului transeuropean al navei, René Millemann, “Pasteur” a fost întreţinut timp de zece ani, până în 2005.

Acum, din ce în ce mai obosit, deşi motoarele cu aburi ar putea demara chiar mâine, “Pasteur” luptă contra ruginei şi a indiferenţei autorităţilor, în ciuda faptului că este clasat “monument istoric”.

Oare după o astfel de aventură europeană şi danubo-renană, “Pasteur” va ajunge să-şi trăiască centenarul, în 2014?

Adrian Irvin Rozei, Strasburg, august 2010

_______

Notă:

* Cei care urmăreau cu atenţie programele de la Radio Bucureşti acum câteva zeci de ani, îşi mai amintesc de informaţiile care urmau ştirile zilnice, la rubrica intitulată “Cotele apelor Dunării”. O ascultam pe atunci cu sfinţenie, pe de o parte pentru că ne făcea să visăm la călătorii prin ţările Europei, şi, pe de altă parte, pentru că nu aveai altfel ocazia de a auzi vorbindu-se în limbi străine la radiodifuziunea română. Mă întrebam, totuşi, cui îi serveau aceste informaţii pentru specialişti, difuzate la orele de mare audienţă şi adresându-se ascultătorilor neavertizaţi. Astăzi, la bordul remorcherului “Pasteur”, îmi imaginez importanţa acestor mesaje pentru comandantul unui vapor bătând pavilion francez şi navigând pe Dunăre!