La Bastide Vieille, 20/07/2022 

 

De două săptămâni, mă pot îmbăia zilnic în inima Cișmigiului !

Asta, nimeni n-o s-o creadă, în plin Languedoc, la egală distanță de orașele Béziers și Narbonne, la doar vreo 20 Km de marea Mediterană, în mijlocul viilor care se întind până sub contraforturile munților Cévennes ! 

Ce plăcere enormă ! De care profit zilnic, în plină vară, la apusul soarelui, când căldura și soarele arzător din timpul zilei se mai potolesc.

Cum am reușit acest « tour de force » ? Povestea… e mai lungă !

S-o luăm de la început !

*   *   *

Sunt deja vreo 20 ani de când toți vizitatorii care trec prin casa noastră de la « Bastide Vieille », după ce au descoperit grădina cu nenumărate soiuri de arbori, plante, tufișuri, labirinte… afirmă categoric : « Nu vă lipsește decât o piscină ! »

Desigur că această idee mi-a încolțit în minte… chiar de la prima vizită în aest « colț de Paradis », acum 40 ani !

Numai că, cei care dau sfaturi, nu cunosc (sau nu vor să ia în considerație !) toate consecințele unei astfel de decizii. Care trebuie comparate cu avantajele așteptate.

Desigur că nu e aici locul de a le analiza. Un lucru e cert : toți proprietarii de piscine pe care i-am consultat, în apropierea noastră, mi-au afirmat : « Cea mai bună piscină este… cea a vecinului ! Acolo, ai toate avantajele și niciuna dintre bătăile de cap generate ! »

La care, în cazul locuitorilor Franței, în plus de costul (nu neglijabil!) al construcției și al întreținerii, se adaugă… impozitul pe piscine, pe care nu-l poți evita, existența lor fiind constatată de autorități, în ultima vreme, mulțumită zborurilor de dronuri care « cartografiază » întregul teritoriu național. 

Totuși, n-am renunțat la ideea de a poseda un astfel de « accesoriu » ! Nu pentru « standingul » pe care el îl aduce sau pentru « plus-valoarea » casei, în ochii celor care te înconjoară !

Snobismul lumii de azi merge atât de departe încât, în ultima vreme, calitatea unui hotel de 5* nu este judecată decât după numărul de m2 al… piscinei din « Spa »-ul aflat în subsolul hotelului, inima unui « Centru de fitness », în care poți achiziționa toate cremele, săpunurile, « produits de beauté »… recomandate de « influencers » pe Net ! 

Departe de mine o astfel de « derivă » a folosirii piscinelor ! Tot ce-mi doresc, este ca, revenind acasă după o zi (foarte !) călduroasă de vară petrecută în regiunea noastră, să mă pot răcori în apa agreabilă a piscinei.

Și, dacă se poate, să admir peisajul vegetal luxuriant care mă înconjoară. 

Fanteziile de genul « azi, am făcut 10 lungimi de bazin !» nu mă interesează. Ca, de altfel, cei care le anunță, cu enormă mândrie, dar le fac… o dată pe an ! Și încă !

Am decis, deci, acum un an, să instalez o piscină « demontabilă» cu un diametru de 5m și un volum de 17m3. Fiii mei, bine dresați de publicitățile de la T.V., au reacționat, chiar înainte de a o vedea, spunând cu dispreț : « C’est une pataugeoire ! » (O bălăcitoare pentru copii !) 

Numai când au văzut-o cu adevărat, au recunoscut greșala lor. 

Trebuie să precizez că am prevăzut… o șmecherie!

Am achiziționat cu 22Euro, (inclusiv livrarea!)… un inorog! In franceză “la licorne”.

Această plută multicoloră, cu o lungime de 2,15m și o înălțime de 1,60m, îmi permite să-mi savurez aperitivul de seară, ascultând muzica mea preferată, întins pe spate și bălăcindu-mi picioarele în apa răcoritoare a piscinei !

« Asta-i muzica ce-mi place ! » Pardon ! Asta-i sportul care-mi place ! Nu “lungimi de bazin” cu care-ți scuipi sufletu’! 

Un mic detaliu: pentru piscinele demontabile nu se plătește impozit!

Are și asta o oarecare importanță!  

Acum, petrec, în fiecare seară de vară, cam o oră în piscină, alternând muzica sud-americană, melodiile soliștilor francezi cei mai reputați (de azi și de ieri !) sau concertele de muzică clasică, înregistrate de mari interpreți mondiali. In acest scop, am achiziționat vreo sută de CD-uri, cu prețuri variind între 0,50 și 2 Euro/bucata. Ele pot fi găsite în nenumăratele “déballages”, care au loc, la fiecare sfârșit de săptămână, în regiunea noastră. 

Cum mă găsesc în mijlocul viilor, care ne înconjoară pe sute de km2, pot ridica nivelul sunetului la maximum. Ca în teatrul de la Epidaur sau în Arenele Romane de la București! Nu deranjez decât… pupăza sau turturelele, care-mi zboară peste cap și, uneori nemulțumite, lasă să cadă un produs rău-mirositor! Astea-s inconvenientele “vieții la țară”! 

Chiar de la bun începutul acestei “activități cotidiene” am luat obiceiul de a “privi spre Răsărit”!

Nu! Nu pentru că “Lumina vine de la Răsărit!”, cum afirmau teoriile oficiale în copilăria mea, la București! 

Ci, pentru că razele soarelui la apus, luminează pinii uriași, labirintul de “Buxus buxus” (cimișir!), tufele immense de dafini roșii/roz/albi, smochinii cu cele două recolte pe an, pinul “pitic”, arbuștii de Lagerstroemias cu florile roz…

La acest decor vegetal, se adăuga statuia lui Saint Joseph, pe soclul ei de piatră,  care străjuie grădina de mai bine de un secol, și, de numai trei ani, grădina japoneză Zen, inspirată de cea a lui Albert Kahn de la Boulogne-Billancourt, aproape de reședința mea pariziană. 

Am constatat însă, după prima stagiune de vară “cu piscină”, că nu priveam niciodată spre Apus! 

Astfel, mi-am dat seama că, acolo,… lipsește “ceva”!

E drept că sera din cealaltă extremitate a grădinii noastre, arborează pe coloanele ei ansambluri de ceramică policromă, realizate la Sevilia, reprezentând:

• vulturul valah,
• crucea Languedocului,
• bourul Moldovei și
• cocoșul galic. 

Deasupra lor, un scarabeu de metal simbolizează “viața lungă”!

Iar în fața serei, un portocal și un lămâi, plantate în vase de ceramică smălțuită achiziționate tot la Sevilia, decorate cu un pelican și un flamingo roz, care amintesc Delta Dunării, respectiv “l’Etang de Thau”, înfrumusețează decorul cu o notă pitorească. 

Și totuși… lipsea ceva !

Foarte repede, mi-am dat seama că o imagine, un peisaj vegetal, ar da o profunzime suplimentară interiorului monocrom. 

Ce-ar putea el reprezenta ?

Un moment, mi l-am imaginat sub forma unei fotografii luate spre Răsăritul grădinii. Cu alte cuvinte, simetrica realității prezente. Insă, această imagine mi s-a părut… prea « verde și monotonă ». 

Am început să imaginez alte fotografii din grădina noastră. Toate aveau un aer de « déjă vu » !  

Mi-am spus că viitorul voiaj prin Europa mă va inspira și că voi găsi « imaginea mult visată ». 

A trebuit să aștept… doi ani și jumătate ! Durata pandemiei de Corona virus care a bântuit, în mod sever, prin întreaga lume.

In fine, am decis să « ies din bârlog », reluând un tur tradițional european : Barcelona, Palermo, București, Roma, Paris, Béziers. 

De-a lungul acestui traseu, în primele două etape, n-am dat peste nicio « imagine » care să-mi placă. 

In etapa următoare, la București, am avut « o sclipire de inteligență ». Un lucru rar și prețios ! 

Eram așezat la masă, în restaurantul « Monte Carlo » din Cișmigiu, savurând o « tochitură brașoveană cu mămăligă », lângă care am comandat și smântâna de rigoare, totul însoțit de « o juma’ din vinul casei » cu gheață. Era cald, chiar foarte cald, ținând cont că nu eram decât pe 1 iunie. 

Admirând bărcile cu vâsle sau cu pedale care slalomau printre rațele policrome de pe lac, mi-am zis că « asta-i imaginea pe care mi-o doresc ! » în grădina noastră ! 

Dan Spătaru – Bătrânul Cişmigiu – YouTube

E drept că Cișmigiul, lacul și insula Monte Carlo, au o semnificație specială pentru mine.

Deși n-am fost elev la Liceul Gheorghe Lazăr, cartea lui Grigore Băjenaru « Cișmigiu & Comp. » trezește zeci, sute de amintiri din vremea tinereții, petrecută la București, în memoria mea ! 

Cine, mai bine decât Băjenaru, poate descrie « miracolul » acestui loc binecuvântat de Dumnezeu, din inima Capitalei : 

« Când primăvara se hotărăște să-și facă popasul în București, se oprește în prima zi în grădina Cișmigiu. 

Vestitorii şi i-a trimis cu cîteva zile înainte… Pajiştile înverzite sînt smălţate cu violete şi ghiocei, ce zîmbesc şăgalnic şi parcă fac cu ochiul trecătorilor maturi sau copii, care de-abia se-abţin să nu-i culeagă.

Şi dacă astăzi ai trecut pe aleile discrete ale Cişmigiului, privind la bobocii de pe crengi, peste noapte Primăvara înfăptuieşte minunea: în zori, la fiecare pas, te întîmpină mirese de basm, încremenite de un vrăjitor poznaş ― buchete uriaşe de zăpadă proaspătă îţi dăruiesc miresme suave şi de un farmec înfiorător de dulce.

Dar în fiecare anotimp, grădina Cişmigiu este răsfăţată de sumedenie de flori, unele născute de pămîntul roditor al ţării noastre, iar altele aduse de la mari depărtări şi  aclimatizate aci.

Numele lor atît de fragede şi pitoreşti, ţîşnite din seva plaiurilor româneşti, le statorniceşte pentru vecie pe covorul nomenclaturii horticole: tufănele, brînduşe, crăiţe, dalii, pansele, mixandre, cimbrişor, dediţei, părăluţe, stînjenei, romanițe, ciuboţica cucului, lăcrămioare, bujori, albăstrele, rumeneală şi cîte altele, pe care numai văzîndu-le îţi aminteşti de ele.

Printre acestea, îţi atrag atenţia bobocii mîndri sau florile învolte ale trandafirilor de toate soiurile şi culorile, sau te opresc din cale buchetele măreţe de liliac alb sau mov, cu florile simple sau bogat bătute!

Boschetele gingaşe, ce parcă ascund taine de nedezlegat, îşi înalţă trufaşe crengile, împletindu-le în baldachine, pe sub care treci înfiorat de plăcută şi neobişnuită emoţie, de parcă ai trece pe tărîmul poveştilor din “O mie şi una de nopţi”!

Lacul albastru-verzui oglindeşte siluetele plopilor înalţi, ale stejarilor, arţarilor, brazilor şi molizilor, ienuperilor, castanilor, ulmilor şi platanilor uriaşi ce-l străjuiesc de pe maluri, întocmai unor sentinele înfipte în pâmînt pentru veşnicie.

Apa lui tremură-n unde la trecerea bărcilor pe sub ghirlandele bătrînelor sălcii plîngătoare, zîmbesc înduioşate parcă la şoaptele de dragoste, întotdeauna  aceleaşi, ale vîslașilor trecători! »

Eu însumi îmi amintesc primele tentative de patinaj, rămase fără urmare, pe gheața lacului din această grădină, pe când aveam vreo 5 sau 6 ani. 

Mai apoi, concursurile de « curse cu obstacole », sărind peste spetezele băncilor din parc, sau lecțiile de canotaj din adolescență. 

Mi-am amintit acest episod într-un text intitulat :

Tre amori di… (I)

https://adrian-rozei.net/tre-amori-di/ 

« Intr-o zi, în plină vară, am invitat-o pe Alice să facem o plimbare cu barca, în Cişmigiu.

Am fost, încă din copilărie, un mare amator de canotaj. Mergea atât de departe încât, atunci când a trebuit să aleg o specialitate sportivă în şcoală, am ales să fac « ca Noe ! » Pardon… canoe !

Cum spuneam, pe atunci : « Făceam caiac… ca Noe ! » 

La Cişmigiu, pe lac, în barcă cu Alice, am luat iniţiativa şi vâslele.

Era foarte cald, şi mi-am scos chiar cămaşa, deşi eram complexat, fiind cam sfrijit. Am operat timp de vreo oră, făcând toate figurile de vâslit pe care le cunoşteam. Voiam s-o epatez pe Alice ! 

Ea nu spunea nimic şi mă privea cam fix.

Când am coborât din barcă, mi-a şoptit la ureche : « Ce frumos eşti ! »

Era să cad în lac ! Le roi n’était pas mon cousin ! 

A fost prima şi ultima dată în viaţă când mi s-a spus aşa ceva ! »

Cum aș putea uita acea seară (de fapt « noapte » !)  din iunie 1964, când după ce am sărbătorit reușita noastră la Bacalaureat (« Examenul de Maturitate », în langaj comunist !), dirigintele nostru Nicolae Moțoi, ne-a dus pe insula Monte Carlo din Cișmigiu. Pe atunci, restaurantul arsese și nu mai rămâneau decât niște bucăți răzlețe de beton străpunse de fiare încârligate.

Moțoi ne-a spus : « Acum, ne vom despărți ! Fiecare, își va urma drumul său în viață. Dar, nu uitați ! Avem întâlnire în acest loc, la aceeași dată, peste zece ani ! Să ne revedem cu bine ! »

Cine și-ar fi putut închipui că, zece ani mai târziu, vom fi, mare parte dintre noi, răspândiți prin toate colțurile lumii !

Primul fiind chiar dirigintele nostru, care după o rapidă trecere prin Suedia, s-a stabilit în Canada pentru restul vieții. După câte știu, el n-a mai pus piciorul vreodată la București !

Eu însă, am revenit… chiar după 7 ani de la plecarea definitivă!

Trecând, de fiecare dată, prin Cișmigiu. Nu puteam rata, între altele, Citadela, pe atunci numită « Belvedere cu bănci ». Aici, pe la vreo zece ani, am dat ochii cu… Dracu’ !

Neastâmpărat, ca de obicei, m-am cățărat pe bolta de piatră, năpădită de viță sălbatică. Doar că vița n-a rezistat sub greutatea mea, s-a rupt în bucăți și eu m-am oprit cu pieptul în sulițele gardului de fier.

Din fericire, sulițele, relativ ascuțite, nu m-au înțepat decât în două locuri de pe tors.

Imi amintesc revenirea acasă, plin de sânge, plângând în hohote, mai mult de spaimă decât de durere ! Și de scatoalca primită cu această ocazie.

Urmele rănilor provocate de gardul de fier au rămas vizibile… câteva luni !* 

Prin 1977, am revenit la București cu Michel Boulangeat, cel mai bun prieten din Franța.

Intr-o seară, după cina bine stropită cu vin (Cabernet Sauvignon bulgăresc !), ne-am dus în Cișmigiu. Eram însoțiți de trei fete :

-Carmen, fosta mea colegă de la Politehnică,

-Mara, de care urma să mă lege… « un tendre sentiment »,

-verișoara Marei, născută la București, dar locuind de mulți ani în Canada. 

In această « echipă pestriță », doar Carmen și cu Mara aveau acte românești. Ceilalți, erau cu « pașapoarte capitaliste » !

Michel, cam obosit s-a întins pe iarbă, în timp ce ceilalți… vorbeau românește.

Apare un paznic al parcului și ne muștruluiește zicând că « ce facem la ora 1 noaptea prin parcuri ». Eu nu știam cum să evit… prezentarea documentelor de identitate ! Nu pentru noi « capitaliștii », ci de frica consecințelor pentru amicele noastre cu naționalitatea română. 

Atunci, nu știu ce-l apucă pe Michel, care începe să se rățoiască la paznic… în franceză ! Control general al actelor, morala paznicului, fetele care îngălbeniseră etc., etc.

In cele din urmă, paznicul ne-a eliberat, dar ne-a anunțat că « va face un raport la autorități ! ». 

Numai Carmen, singura care lucra, Mara fiind încă studentă, a fost chemată « la raport », după câteva săptămâni. Cu asta, s-a încheiat incidentul !

Probabil că, dacă aș cere dosarul meu de la CNSAS, aș găsi urma acestui incident. Am lucruri mai importante de făcut ! 

După 1990, n-am revenit niciodată la București fără să iau masa, măcar o dată, la Monte Carlo !

Mai mult ! Intr-o vară, mi-am instalat « biroul » pe insulă ! 

Am dat întâlnire, la fiecare două ore, unor amici în acest loc : cu unu’ îmi luam micul dejun, cu altul, masa de prânz, cu alții beam un pahar de Cico etc.

Mai complicat era să las să înțeleagă, uneori, că timpul « audenției » se terminase și că… o altă persoană aștepta la coadă ! Da’, totul s-a rezolvat « în pace și onor » (cum spune Imnul Regal !). 

Insă, cea mai mare surpriză, în luna iunie a acestui an, am trăit-o când un chelner de la Monte Carlo, întâlnit pe culoarul restaurantului, mi-a spus : « Ce mai faceți ? E multă vreme de când nu v-am mai văzut ! »

I-am răspuns : « Doi ani juma’te ! Covidul ! » 

Am profitat de ocazie și am făcut nenumărate fotografii… ca să am de unde alege !

Va urma… 

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, iulie 2022

 

–

*Intr-un program turistic prezentând frumuseţile Cişmigiului, vizionat nu demult, am descoperit că şi alţi „năzdrăvani” tot de vârsta mea, au trăit o aventură similară! Se afirma, chiar, că gardul cu suliţe din Cişmigiu ar fi fost cel ce înconjura biserica Sărindar, demolată în vederea construcţiei edificiului Cercului Militar, la sfârşitul secolului XIX.

Si non e vero…!