“O femeie nu e fericită decât în două situaţii din viaţa ei: când rămâne însărcinată şi când devine văduvă!”

De nenumărate ori am auzit acest comentariu, care mi s-a părut absurd. Nu pentru că nu cred că este adevărat (nefiind femeie, nu-mi permit să-mi dau cu părerea asupra unor sentimente atât de intime). Ci pentru că cele două ipostaze menţionate mi se par perfect contradictorii: când o femeie devine văduvă, se bucură pentru că îşi regăseşte libertatea; când e însărcinată ştie că intră într-o sclavie de 30 ani. De ce tocmai treizeci? Pentru că această vârstă corespunde, aproximativ, la cea când copii ei vor avea, la rândul lor, copii. Ori, la întrebarea: “De ce bunicii se înţeleg atât de bine cu nepoţii lor?”, mi s-a răspuns: “Copiii noştri sunt duşmanii noştri. Deci copiii copiiilor noştri fiind duşmanii duşmanilor noştri, ei devin, în mod natural, prietenii noştri!”.

Asta era valabil, cu aproximaţia duratei unei generaţii, timp de secole. Iată însă că în ultimii ani, cel puţin în lumea economic dezvoltată, acestui lanţ al eredităţii începe să-i sară, pe ici, pe colo, câte una dintre zale. Pentru că din ce în ce mai multe femei încep să refuze să devenă mame.

Bărbaţi cărora le era oroare să devină părinţi şi care-şi exprimau în mod făţiş dispreţul faţă de “mucoşi” au existat dintotdeauna. Ajunge să amintim spusele unui W. C. Fields, care afirma că: “Un om care nu iubeşte câinii şi copiii nu poate fi intrinsec rău!”. Sau cele ale lui Sacha Guitry, care remarca: “Iubesc copiii care urlă, pentru că sunt imediat îndepărtaţi de mine!”.

Însă femeile, la care se presupune că instinctul matern este o compozantă esenţială a naturii lor, asigurau, cel puţin, reproducerea generaţiilor anterioare, măcar ca număr. Şi iată că deodată natalitatea în diferite ţări economic dezvoltate a scăzut într-un astfel de ritm încât autorităţile se tem că în câţiva zeci de ani nu va mai avea cine să ne plătească pensiile! Însă, cum se spunea altă dată, “mijloacele de producţie în acest domeniu neaparţinând sectorului naţionalizat, le este greu guvernanţilor să influenţeze producţia de manieră autoritară”. Am văzut că nici măcar măsurile dictatoriale luate de un Ceauşescu n-au produs, pe termen lung, rezultatele scontate.

Iată însă că ceea ce apărea ca o tendinţă aleatorie, începe să devină o atitudine structurată şi chiar revendicată de unele femei.

Nu demult a apărut în Franţa volumul intitulat “No kid. Patruzeci de motive pentru a nu avea copii”. Autoarea, Corinne Maier, nu este la prima încercare de a etala în public idei şi atitudini care şochează cititorul tradiţionalist. Cartea ei “Bonjour paresse”**, care revela inutilitatea efortului în marile societăţi, chiar şi în lumea liberală, a fost tradusă în 25 limbi şi autoarea a fost numită de New York Times “eroina contra-culturii franceze”.

În domeniul educaţiei parentale, Corinne Maier nu poate fi acuzată nici de lipsă de experienţă, nici de vreo frustrare pricinuită de absenţa maternităţii, pentru că ea este mama a doi copii, adolescenţi în vârstă de 13 şi 11 ani. Ceea ce încearcă autoarea, sub forma unui pamflet muiat în vitriol, este să spună pe faţă lucruri pe care, azi, multe femei le gândesc, în lumea dezvoltată economic. E drept că a face 10 sau 12 copii, pentru ca, în urma epidemiilor sau a războaielor, să mai rămână în viaţă vreo 3 sau 4 care să poată cultiva un petec de pământ, moştenire familială, recompensaţi, de cele mai multe ori, printr-un venit de mizerie, corespunde, mai degrabă, unei structuri economice reprezentative pentru lumea a treia, decât unei societăţi moderne.

Autoarea pamfletului regretă cu voce tare: “Astăzi, mi-e greu să-mi imaginez tot ce aş fi putut face dacă nu aş fi adus pe lume (copii). Am cu adevărat senzaţia că am două greutăţi de 20 Kg, fiecare agăţată la picioare”. Şi enumeră, mai departe, “micile plăceri ale vieţii” pe care un părinte e obligat să le abandoneze:

-să dormi o noapte întreagă (cel puţin în primele luni),
-să stai în pat până la amiază (greu, dacă nu imposibil până la opt ani),
-să decizi o ieşire la restaurant sau cinema în ultimul moment,
-să te întorci seara, acasă, după miezul nopţii, ceea ce crează probleme cu persoana care păzeşte copiii,
-să voiajezi înspre alte destinaţii decât cele mai stupide, unde există plaja, marea şi un club pentru copii,
-să pleci în vacanţă în afara perioadei vacanţelor şcolare (cel puţin când ai copii între 5 şi 18 ani),
-să fumezi în faţa copiilor, lucru considerat, astăzi, ca o adevărată “crimă împotriva umanităţii” etc., etc.

Corinne Maier s-a specializat in abordarea unor subiecte ce starnesc controverse

Însă toate aceste inconveniente sunt, în fond, numai mici neplăceri pe care, aş spune eu, le poţi rezolva cu uşurinţă “moyennant finance”. Adevăratul regret pe care-l exprimă Corinne Maier (foto) este cel de a fi sacrificat, din cauza copiiilor, o carieră strălucită, care i-ar fi adus, în afară de mijloace materiale substanţiale, satisfacţia unei munci cu mult mai interesante şi o îndeplinire personală plină de mulţumiri. Exemplul personal pe care îl citează sunt cei treisprezece ani petrecuţi într-un post neinteresant, în cadrul unei administraţii, care însă îi permitea să revină devreme acasă, pentru a se putea ocupa, fără presiunea muncii, de educaţia copiiilor. O dată liberată de această corvoadă, mulţumită succesului obţinut de primul ei pamflet, – studiile aprofundate de psihologie pe care le-a scris mai întâi, s-au vândut cu greu în numai câteva sute de exemplare – Corinne Maier are timpul şi mijloacele de a reflecta la locul copilului în societatea noastră. Şi constată că, pentru multe persoane, este “mai simplu să-ţi proiectezi visurile pe copiii tăi, decât să te lupţi pentru a le realiza”.

Desigur că această constatare este valabilă mai ales pentru femeile cu un potenţial excepţional, cum este cazul autoarei pamfletului. Însă modul în care fiecare se realizează depinde în mod egal de această potenţialitate şi de maniera pe care fiecare o înţelege prin “a se realiza”. În orice caz, pentru Corinne Maier, “astăzi, sunt convinsă că secretul unei vieţi reuşite este, tocmai, de a şti să-ţi asculţi dorinţele personale”.

Paris, decembrie 2007

Note:
*… cine nu, să nu-şi dorească! (veche zicală populară)
**Vezi articolul “Lenea e cucoană mare…”

Service après vente

Pe 14 decembrie, cotidianul “Le Monde” publica un articol intitulat “Au boulot, les mères!” (La lucru, mamelor!) în care analizează raportul OCDE editat sub titlul “Bébé şi patronii. Să reconciliem munca şi viaţa de familie”. Rezultă că epoca în care femeile erau incitate prin motivări materiale să rămână acasă, în speranţa că astfel ele vor face mai mulţi copii, care vor asigura creşterea economică, aparţine trecutului. În majoritatea ţărilor latine, natalitatea a scăzut, fără ca numărul femeilor implicate în viaţa activă să crească. De unde ideea că femeile pot tot atât de bine să crească copii în timp ce lucrează, dacă li se propun ajutoare materiale substanţiale de către Stat. Totuşi, una dintre concluzii este că “un copil se dezvoltă mai puţin bine când un părinte nu se ocupă de el în permanenţă, în primele şase luni de viaţă”. De unde consecinţa imediată, care se impune societăţilor dorind să reţină elementele de valoare, de a plăti un concediu de maternitate substanţial. De preferinţă mamelor, pentru că s-a constatat că “taţii rămân mai târziu la lucru, când au copii”. Explicaţia ar fi o frică de a-şi pierde salariul motivată de un sentiment superior al responsabilităţii familiale.

Oare n-o fac mai degrabă pentru a evita să suporte, acasă, plânsetele pruncilor? Cu atât mai mult cu cât, dacă dăm crezare pamfletului precedent publicat de Corinne Maier, la birou poţi face în linişte “cuvinte încrucişate”!