File de jurnal (moscovite)

N-am petrecut decât o jumătate de zi la Moscova.

Ce poţi face ca să cunoşti un oraş cu o istorie seculară, multă vreme capitala unui imperiu – mai întâi ţarist, apoi bolşevic – în numai o jumătate de zi? Bine înţeles, vizitezi mai întâi Kremlinul, pe urmă Piaţa Roşie, GUM-ul… în fine, principalele locuri de memorie, mai mult sau mai puţin agreabile, dar despre care ai citit sau ai auzit vorbindu-se timp de zeci de ani. Asta îţi ocupă deja trei sau patru ore. Mai rămân numai două sau trei ore până la căderea nopţii şi pe lista obiectivelor de vizitat, adusă de acasă, se înşiră zece sau cincisprezece locuri aflate în diferite colţuri ale capitalei Rusiei.

Încerc să elimin ceea ce mi se pare mai puţin important. Aş vrea totuşi să arunc măcar o privire pe faţadele clădirilor despre care am auzit vorbindu-se de atâtea ori: Teatrul Bolşoi, unde câţiva dintre colegii mei au decis să asiste la spectacolul cu opera „Boris Godunov”, în vederea căruia au cărat, tocmai din Chile, smocking şi papillon, Lubianka, edificiul de tristă memorie unde KGB-ul a torturat şi schingiuit timp de câteva decenii, biblioteca Universităţii „Lomonosov”, câteva celebre staţii de metrou cu decoraţia proletcultistă din anii ’40, hotelul „Teatralnaia”, unde locuiau în anii ’30 agenţii Kominternului şi în care mai răsună încă forfota intrigilor montate de şefii comunişti din toată lumea, care se străduiau să se elimine unii pe alţii etc., etc.

M-aş duce să văd şi hotelul „Metropol”, despre care am auzit vorbindu-se încă din copilărie. Acolo locuiau, printre mulţi străini, şi membrii delegaţiei economice române, în anii ’50. Îmi amintesc descrierile unei foste colege de birou din Franţa, care făcuse parte din această delegaţie, şi care, deşi era născută la Grenoble, unde avea încă întreaga familie, nu a îndrăznit niciodată, în toţi anii petrecuţi la Moscova, să adreseze o vorbă jurnaliştilor dela „France Presse” ce locuiau pe acelaşi palier.

Însă e clar că în puţinele ore disponibile n-aş putea realiza nici măcar o jumatate din acest program.

Drept care, am luat o decizie diametral opusă! Voi pleca la întâmplare şi voi încerca să mă „îmbibez” de atmosfera acestui oraş. Iar dacă voi avea norocul de a întâlni ceva „excepţional”… cu atât mai bine!

Şi în cele din urmă, aşteptarea nu mi-a fost dezamăgită!

* * *

Kitai Gorod – Oraşul chinezesc – este cel mai vechi cartier din Moscova. El este delimitat de Piaţa Roşie, străzile Nikolskaia şi Varvarka, precum şi Novaia Ploşcead spre est, deci în plin centru al capitalei. După cum indică numele lui, în acest cartier se regăseau timp de secole neguţătorii sosiţi din ţările îndepărtate. Până în secolul XVII, cartierul era înconjurat de un zid de cărămidă, din care câteva fragmente mai pot fi văzute până azi. Marele incendiu din 1812, care a precedat intrarea lui Napoleon în Moscova, a distrus cea mai mare parte din zonă şi a permis, de-a lungul secolului XIX, transformarea ei într-un cartier de afaceri, împînzit de imobile somptuoase, construite în toate stilurile imaginabile. La limita cartierului se găseşte o piaţă enormă, altă dată lipită de zidurile oraşului, unde se ţineau iarmaroacele şi târgurile de vite, numită „Novaia” sau „Ilinka ploşcead”, astăzi „Piaţa Revoluţiei”.

De mai bine de un secol, această piaţă a fost amenajată în parc public, cu alei şi bănci, foarte agreabil pentru a te odihni după ore de mers, în ciuda traficului automobilistic dezlănţuit ce-l înconjoară azi.

În mijlocul parcului, atrage atenţia un monument din marmoră roşie, cu aspectul unei capele dominate de crucea ortodoxă rusă aşezată pe o semi-lună. Monumentul hexagonal este decorat cu icoane poleite cu aur, basoreliefuri cu subiecte religioase, coroane sculptate în marmoră, plăci memoriale. Deasupra porţii de acces în capela-monument, o inscripţie poleită cu aur spune:

„În amintirea războiului cu Turcia din anii 1877-1878”,

iar dedesupt sunt menţionate bătăliile câştigate de armata ţaristă: mai întâi „Plevna” şi, cu litere mai mici:

„Karas, Alaja, Hagi-Bali”.

Bine înţeles că nicăieri pe monument nu este menţionată participarea armatei române sau victoriile ei în acest război.

Piata Ilinka la inceputul sec. XX

Sunt bine cunoscute condiţiile declanşării acestui conflict, refuzul Rusiei de a face să participe armata română la victoria previzibilă asupra unei foste puteri intercontinentale, acum în plină decadenţă.

Mai puţin evident era nivelul nepregătirii armatei ruse, care a dus aproape la pierderea războiului. Nu degeaba, în momentul declanşării ostilităţilor de către Rusia împotriva Turciei, împăratul Frederic II al Prusiei comenta sarcastic: „…va fi războiul chiorului cu orbul!”.

Ne amintim de telegramele disperate ale comandantului forţelor ţariste, ducele Nicolae, adresate prinţului Carol. Cea datată 19/31 iulie 1877 spunea:

„Târnovo, marţi 19/31 iulie 1877, 3,35 din noapte. Prinţului Carol al României la locul unde se găseşte Cartierul General Român. – Turcii, strângând la Plevna cele mai mari mase, ne zdrobesc. Rog să faci joncţiune, demonstraţie şi, dacă e cu putinţă, trecerea Dunării, aşa cum o doreşti. Între Jiu şi Corabia această demonstraţie este absolut necesară pentru a-mi uşura manevrele, Nicolae.”

Cunoaştem urmarea intervenţiei victorioase a armatei române la Griviţa şi Plevna.

Telegramele istorice trimise de Marele Duce printului Carol

Dar poate mai puţin cunoscută de nespecialişti este comportarea armatei şi a autorităţilor ruse în timpul traversării teritoriului român, în drum spre Bulgaria.

Am regăsit o mărturie care, chiar dacă parţială, are meritul autenticităţii.

Puţin timp înainte de a muri, marea cântăreaţă română de operă Haricleea Darclée l-a întâlnit pe N. Carandino căruia i-a depănat amintirile ei. Ieşite, mai întâi, sub formă de foileton în jurnalele epocii, această mărturie a fost editată sub forma unei cărţi intitulate ”Vieaţa de glorie şi pasiune a marii cântăreţe Darclée” în 1938, la “Editura Cugetarea”. Amintim că Darclée s-a stins din viaţă la 12 ianuarie 1939.

Iată cum îşi aminteşte ea, sub forma unui capitol din cartea lui Carandino, consecinţele trecerii armatei ruse, în timpul războiului din 1877, pentru familia Haricli, părinţii ei:

„Într-adevăr, nicio localitate din ţară n-a lăsat să treacă un mai mare număr de trupe româneşti şi străine, niciun domeniu n-a suferit mai mult de pe urma ostilităţilor.

S-a socotit la 400 000 de oameni şi la 80 000 cai capacitatea de tranzit a ţării Zimnicii ; în tot acest răstimp, casa Hariclilor serveşte de cartiruire. Locuieşte aici, în permanenţă, generalul A. Richter, comandantul garnizoanei, dar mulţi alţi ofiţeri de seamă poposesc în drumul lor spre Bulgaria. Pe hârtia ei de scrisori, cu blazon nobiliar, Maria Haricli a însemnat numele oaspeţilor:

Generalul A. Richter, generalul Nepocotzinsky, şef de Stat Major, generalul Dragomiroff, general Gall, aghiotant al Marelui Duce, Milotine, ministru de război, Adlerberg, ministru al Majestăţii Sale, Sowatoff, general aghiotant al Majestăţii Sale, Contra-amiral Arseniew, din suita Maiestăţii Sale Împăratul, contele de Bazlmen, general „à la suite” din garda imperială, şi Bader, aghiotantul său, prinţul de Altelbourg, comandant al regimentului de husari din garda imperială, prinţul Aldenburg, prinţul Galitzin, Decan, colonel de Stat Major, generalul Stoltzenwald, prinţul Radziwill, prinţul Manoiloff etc., etc.

Maria Haricli e fericită de noile relaţii pe care le leagă cu nobleţea imperială rusă. Dar bărbatul său are motive serioase să fie supărat. El asistă neputincios la irosirea unei averi pe care o întemeiase cu muncă stăruitoare şi chibzuinţă. Iar această împrejurare are în ochii lui de gospodar mai mult interes decât iluziile nobiliare ale Mariei.

Stă ceasuri întregi în pragul casei şi priveşte la şirul prelung al carelor ruseşti pornind spre pod. Jumătate din ele vor întârzia pe moşie din cauza formalităţilor, din cauza înghesuielii la trecere; iar câteva zile de popas rusesc sunt deajuns ca să pârjolească ţarina, să istovească economiile de mâncare pentru oameni, de furaj pentru vite.

Intendenţa oprise, în schimb, pe toate punctele cantonamentului de pe malul stâng al Dunării, orice circulaţie de alimente.

Atât oamenii cât şi vitele, suferind însă de foame, s-au organizat transporturi cu căruţele. Nevoile de împlinit fiind mai urgente şi lăcomia soldaţilor deosebită, sursele de aprovizionare nu erau căutate la mari depărtări. Livezile, fâneţele şi ogoarele lui Haricli au fost puse la contribuţie, în virtutea unui drept de necesitate care nu cunoaşte lege.

Iar necazul lui era cu atât mai mare, cu cât preţurile fiind din ce în ce mai urcate, el nu putea totuşi să-şi valorifice nici măcar cele nouă mii de care de fân. Grâul, Ruşii îl secerau verde, ca sa-l dea nutreţ la cai, porumbul l-au distrus trecând peste el călări sau dându-i foc, viile le-au stârpit, iar vinul l-au băut tot cât s-a aflat în întreg ţinutul. Nemulţumiţi parcă de întinderea răului, vremelnicii ocupanţi au stricat batozele şi locomobilele, au tăiat pădurile, au desfiinţat în fapt pescuitul.

Când s-a anunţat sosirea ţarului Alexandru al II-lea, Ion Haricli nu s-a bucurat atât de oaspetele distins care urma să-i onoreze casa, cât de posibilitatea pe care o vedea deschisă, de a cere dreptate…

Cu o săptămână înainte, a fost o zarvă şi agitaţie în toată Zimnicea. Preţurile se urcaseră considerabil. Tot orăşelul se transformase într-un şir nesfârşit de hoteluri, de birturi, de cârciumi. Se plătea metrul de faţadă cât nu făcea. Serviciile de aprovizionare, suita, aghiotanţii au ocupat, cu câteva zile înainte, tot ceea ce până atunci rămăsese liber.

O panică, în care intra o serioasă doză de adoraţie, a cuprins întreaga oştire, dela generali până la soldaţi.
Alexandru al II-lea a fost, timp de douăzeci şi două de zile, oaspetele Hariclilor.

Ţarul ocupa camera de culcare şi salonul, iar ţareviciului Alexandru, marelui Duce Vladimir, marelui Duce Sergiu li s-au întins corturi în ogradă.

Deşi întovărăşit de o imensă suită din care bucătarii nu lipseau, Alexandru al II-lea mânca deseori la masa gazdelor, încântat de felul serviciului, de originalitatea mâncărilor, de amabilitatea amfitrioanei. De pe urma faptului că serviciile împăratului s-au amestecat cu ale casei, au rămas în familia Haricli şervete şi farfurii însemnate cu marca imperială. Piese de muzeu şi mărturii de frecventare distinsă, pe care Maria Haricli le arăta la sindrofii, cu un aer distant şi detaşat, prietenelor copleşite de umilinţă.

Boeria efectivă a lui Ion Haricli nu se mulţumea cu asemenea platonice recompense.

Un şambelan i-a oferit, din partea ţarului, o sută de mii de franci aur, pentru cele douăzeci şi două de zile de cartiruire.

Dar boierul a refuzat, spunând că prezenţa împăratului a fost pentru casa lui o onoare. În schimb însă, ar dori ca Măria Sa să ţie seamă de pagubele efective pe care le-a avut doi ani de zile din partea trupelor şi să dispună să fie compensate.

În ce fel şambelanul şi-a îndeplinit mesajul, nu s-a putut afla. Fapt este că împăratul nici n-a intervenit efeectiv pentru despăgubiri, nici n-a decorat pe acela care cu atâta bunăvoinţă îl primise.

La plecare însă, înainte de a se urca în trăsură alături de Marele Duce Nicolae, a dăruit Mariei Haricli un inel de aur masiv cu smarald, pe care îl purta la deget şi i-a mulţumit cu un zâmbet pentru buchetul de flori pe care îl purta în braţe. Cât priveşte pagubele cauzate, Ţarul a autorizat pe moşier să se adreseze Marelui Duce Nicolae.

O comisie mixtă, sub preşedenţia prinţului Obolenski, avea să lichideze, după război, toate aceste litigii.
Dar Ion Haricli, după doi, trei ani de aşteptare, după memorii trimise comisiei, după intervenţii şi stăruinţe de tot soiul, s-a hotărât să plece în Rusia pentru a se adresa, în conformitate cu ordinul împăratului, Marelui Duce. Ajuns până la frontieră, a aflat însă că Alexandru al II-lea a fost asasinat şi s-a întors acasă, mulţumindu-se cu indemnizaţia acordată de comisia mixtă.

Penrtu a da o slabă idee despre suma în discuţie, însemnăm, după un „tablou recapitulativ” înaintat forurilor judecătoreşti, sumele în litigiu.

Haricli a evaluat la 2 713 810 franci aur suma care i s-ar fi cuvenit în conformitate cu drepturile întregi de proprietate, el însă mulţumindu-se să ceară numai 1 034 255 franci aur (Comisia îi acordase 695 770 franci aur.)

Iată ecoul pe care l-a avut în averea Hariclilor războiul de neatârnare şi trecerea armatelor pravoslavnice prin acareturi, prin ogoare, prin bălţi, prin livezi şi pe oriunde a fost prilej de prăpăd.

Adolescenţa Haricleiei se va resimţi de pe urma acestei substanţiale scăderi a veniturilor familiale…”

* * *

Amintiri, amintiri!

Nu toate foarte plăcute. E drept că timp de patruzeci de ani am refuzat să merg în Rusia. Am făcut o excepţie pentru Leningrad, în anii ’70. Numai că, în cele trei zile petrecute acolo, am reuşit, după cum spuneam pe atunci, „să vizitez Leningradul şi să nu văd decât Sankt Petersburgul”!

Însă acum, la aproape douăzeci de ani după dispariţia Uniunii Sovietice, mi-am spus că trebuie să întorc pagina. Numai că, după cum spun francezii: „Chassez le naturel, il revient au galop!”*

Adrian Irvin Rozei, Moscova, septembrie 2009

—
*Alungaţi naturalul şi se întoarce în goana mare

Monumentul Plevnei in Moscova de azi