C’era una volta la Bellezza!

La Bastide Vieille,  15/01/2022

Acest text a fost publicat în revista « 3R » no. 49 – 54 ianuarie-iunie 2022, editată de asociația « Memorie și speranță » din București.

În numărul datat « 487 Novembre 2021 » al revistei « ANTIQUARIATO », Directorul responsabil, Michele Buonomo, semnează un editorial, în care putem citi :

Che cos’è la Bellezza? 

Posta a Lucifero, la domanda ebbe come risposta “é una copia di corna, quatro zampe pelose e una coda”. Fatta ad Albrecht Dürer, la sua replica fu un lapidario “non so”. Se lo chedete a Giulio Paolini* vi diră che è “qualcosa che si puo confessare solo a noi stessi”. 

Eppure ci fu un tempo e un luogo in cui tutti erano d’accordo sul suo significato e ne erano soddisfatti: nell’antica Grecia la Bellezza apparteneva agli grandi dei, che – magnanimi come non mai – si erano dgnati di conviderla con gli uomini.

Di questo mondo retto dalla Bellezza è testimone la mostra in corso al Museo d’arte cicladica di Atene, con un titolo composto da una sola parola: Kallos, cioè Bellezza assoluta.

Quella appunto che in un’etă e in una terra felici legava gli dei agli uomini e viceversa.

E oggi la Bellezza che cos’e? Forse è meglio evitare il quesito, per non correre il rischio di scoprire che il termine greco kallos è traductibile con l’inglese beauty (nel senso dei prodotti cosmetici) e che a elargire la Bellezza non sono più le divinită dell’Olimpo, ma le influencer (che li vendono). “** 

*  *  * 

Astăzi, site-ul Artmark ne trimite şi el un mesaj “de actualitate”: 

Cum arată “Arta azi”.

Intră aici să o vezi și pregătește-te de un nou capitol al artei contemporane în 2022. Vei fi încântat de noile tendințe ale artei, definite de artiștii momentului, precum Mircea Suciu, Ciprian Mureșan, Mircea Cantor, Felix Aftene, Ana Bănică sau Roman Tolici. Rămâi online pentru a depune oferte și fii gata de deschiderea expoziției. 

 Oare, însă, arta sau frumuseţea de azi este aceeaşi cu cea din muzeele clasice?

Să încercăm a le ilustra cu câteva exemple! 

*   *   *

Chiar şi familia noastră a fost atinsă de aripa frumuseţii (kallos în greceşte!).

Binecunoscutul publicist Alexandru Negrescu – Suţu scria, într-un poem intitulat “Şi-alte patru  triste cânturi”, compus în 2001: 

“Frumuseţe ce nu piere,
Fagure amar de miere,
pacoste fără de vrere,
de te-aş fi ştiut cucută,
mătrăgună, belzebută,
drăgălaşă dar ciufută,
la câini te-aş fi dat de-ndată,
faţa să-ţi sfâşie toată,
ochii să-ţi privească roată.

Şi deprinsu-m-ai a plânge,
de năpastă ce te frânge,
lacrimi roşii de mărgean,
pe pernă de măghiran,
ce odată-ţi aşterneam,
de iubire ce căzneşte,
în străfunduri te loveşte,
vraja inimii ţi-opreşte,
mândră care nu iubeşte.

Noroc că acest caz, poetic dar dureros, nu poate fi generalizat. 

În cazul Stelianei Calos, pentru noi Lucky, prima soţie a vărului meu Costin Cazaban, frumuseţea fizică se îmbina cu cea artistică. 

C.V. al Stelianei Calos în 1990

Un simplu citat, printre atâtea altele, extras din cronica lui Radu Stan (România Literară -1970): 

“Iar peste toate am avut parte de execuţia excepţională a Stelianei Calos. Are această soprană o siguranţă a intonaţiei şi o puritate de ton cum rar se poate auzi în lume la un cântăreţ, care să mai aibă pe deasupra şi intuiţia muzicală a timbrelor, şi cultura stilurilor, şi o considerabilă resursă în extensia vocii. Un singur lucru i-ar mai trebui acum Stelianei Calos: un impresar pe măsura acestor calităţi” 

Pentru memorie, Lucky a fost distinsă cu Premiul criticilor muzicali, în 1974 şi 1989.

Din păcate, Lucky ne-a părăsit mult prea devreme, pentru lumea frumuseţii absolute. 

*   *   *

Doar că, deceniile au trecut şi “criteriile frumosului” au îmbrăcat forme noi!

Ceea ce părea, acum zeci de ani, o căutare a unui drum nou, a devenit, încetul cu încetul, “doxa dominantă”! Cu excesele ei, cu anatemele distribuite celor ce nu vor s-o înghită pe nemestecate, cu teoretizări autosuficiente şi “exmatriculări” fără apel.

Până când, “omul de pe stradă” a început să-şi pună întrebarea firească: “Oare regele nu e gol puşcă? 

Iată că, nu de multă vreme, apar oameni de cultură care îndrăznesc să răspundă la această întrebare!

Un exemplu: Luc Ferry,

“profesor de filozofie, eseist și om politic francez, născut la 3 ianuarie 1951 la Colombes. Este  profesor asociat de filozofie și științe politice. Din 2002 până în 2004, în Guvernele I și II ale lui Jean-Pierre Raffarin, a fost ministru al Tineretului, Educației Naționale și Cercetării. “ 

Intr-un text intitulat “Comprendre enfin l’art contemporain”, publicat pe 3 iunie 2021, în ziarul “Le Figaro”, el scrie: 

A l’heure où le public renoue avec le chemin des musées et des galeries, voici quelques clefs pour mieux comprendre la signification de ces pianos goudronnés, tableaux blancs sur blanc (ou noir sur noir), chapeaux melon remplis de peinture, tas de sable ou de charbon qu’on nous présente comme des œuvres d’art. Depuis l’urinoir de Duchamp, les facéties de l’art contemporain n’en finissent pas de se répéter au point que l’innovation est devenue tradition. 

Le peuple ne s’y reconnaît pas. Peu d’ouvriers et de paysans à  la Fiac ou dans un concert de musique atonale.

En témoignent les anecdotes récurrentes de ces malheureuses femmes de ménage qui ont cru bien faire en nettoyant une baignoire crasseuse, en débarrassant une table ou en vidant un cendrier sans s’apercevoir qu’il s’agissait d’un chef-d’œuvre grandiose de Daniel Buren, de Damien Hirst ou de Paul Branca. 

Les uns adorent, les autres détestent. Peu importe au fond. L’essentiel est de comprendre comment nous en sommes arrivés là.

Il faut être aveugle pour ne pas voir que la déconstruction de la figuration en peinture et de la tonalité en musique fut au siècle dernier le reflet – la «superstructure» aurait dit Marx – de cet impératif d’innovation permanente qui allait s’imposer aux entreprises au sein de la mondialisation libérale. De là le succès paradoxal que «l’art capitaliste» (Schumpeter) rencontre dans le monde bourgeois, chez les élites, y compris de gauche (chez les bobos), mais le désintérêt quasi total qu’il suscite dans le peuple, dans le monde ouvrier et paysan. 

De là aussi le fait que le prix des œuvres a remplacé le jugement de goût sur le marché de l’art, les amateurs, même sincèrement passionnés, étant aussi des investisseurs. En général, celui qui ose critiquer les dérives de l’art contemporain se fait traiter de fasciste ou de plouc, comme si le jugement esthétique était immédiatement politique ou sociologique, comme s’il fallait absolument être «distingué» pour aimer la musique atonale ou apprécier l’art conceptuel.

Fort heureusement, et cette distinction est cruciale, l’art d’aujourd’hui ne se réduit pas à l’art dit «contemporain». Il est capable de nous offrir d’autres visages. Je suis convaincu que l’élitisme qui entoure le modernisme commence à fatiguer pas mal de monde. 

Qui lit encore les prétendus chefs-d’œuvre du Nouveau Roman? Qui écoute vraiment les quatuors de Schönberg ou les œuvres de Boulez? A peu de chose près, personne.

Les arts plastiques s’en tirent mieux, bien sûr, d’abord parce qu’ils tendent vers le décoratif, ensuite parce que l’État culturel et les marchés les soutiennent et que les prix délirants en imposent. Autant les installations que j’évoquais en commençant me semblent accablantes d’inanité, autant j’admire les compositeurs qui ont su dès le XXe siècle, comme Ravel ou Stravinsky, nous donner, à l’opposé des dodécaphonistes, de merveilleux exemples de beauté moderne, postclassique et postromantique. 

Ils ont ouvert une voie que d’autres … ont empruntée dans les arts plastiques ou la littérature. Ils ont compris qu’il ne suffisait pas, pour être un artiste authentique, de ressasser sans risque et sans talent le geste éculé de l’innovation pour l’innovation, mais aussi, osons le mot honni, que la beauté n’était pas forcément facultative dans l’art. » ***

Afișul expoziției “La Beauté en partage” din Montpellier

Un alt personaj public, poate mai puţin cunoscut, dar aparţinând generaţiei de după Luc Ferry,  Benjamin Olivennes, « filozof care deține o diplomă de licență în filosofie de la Universitatea Paris IV – Sorbona (2010) și un master în filozofie contemporană de la Universitatea Paris I – Panthéon-Sorbonne (2012) », pune punctul pe « i » :

« Benjamin Olivennes: «L’art contemporain ne se donne plus la beauté pour destination»

« On confond le fait qu’une œuvre renouvelle et élargisse notre idée de la beauté, et donc commence par nous déstabiliser avant de s’imposer avec le temps (ce qui fut le cas pour un Van Gogh), et le fait que le gros de l’art contemporain ne se donne plus du tout la beauté – même en un sens élargi – pour destination, et cela au nom de ce qu’il croit être l’histoire. »****

 *   *   * 

Deja, acum mai bine de un secol, un oarecare Caragiale, îşi tortura creierul cu întrebarea “Ce e Arta?”.

Şi, în acelaşi timp : « Ce e frumuseţea ? » 

Pentru cei care nu-şi mai amintesc acest text al « nemuritorului » Caragiale, iată o rapidă prezentare a subiectului, expusă chiar de autorul de la « Haimanale », urmat de finalul textului :

Textul nuvelei lui I.L.Caragiale, într-o ediție “Nuvele și schițe” editată la “Casa școalelor”, înainte de ràzboi, salvată din România în 1967.

« S-a hotărât! trebuie sâmbătă să țiu la S.P.M.D.R. o conferență în ședință plenară. Imposibil să scap: am apucat, într-un moment de slăbiciune, să promit junei mele amice din tinerețe, madam Parigoridi — este pentru mine o chestiune de conștiință, de onoare, de inimă.

Eu țiu la madam Parigoridi, fiindcă și dumneaei ține la mine. De atâta vreme suntem buni prietini, și nici un nor n-a venit să întunece… în sfârșit, ce să mai vorbim? îmi zice: „nene Iancule”.

……………………………………………………………………….

„Doamnele mele — zic eu — iertați-mă dacă îndrăznesc, în fața unui auditoriu atât de select, să încerc, în marginile slabelor mele puteri, a răspunde la una din cele mai grele chestiuni, pe care de-atâtea secole și-o pune spiritul uman, și anume: «Ce este arta?» (Aplauze.)

Celebrul discipol al nemuritorului Platone, Aristotele — genialul filozof, născut la Stagyra, astăzi Stavros, în Macedonia, anul 384, mort la Chalcis, în Eubea, la 322 înainte de Christos; supranumit «prințul filozofilor»; întemeietorul vestitei școli a peripateticienilor; preceptorul, educatorul prodigiosului Alexandru cel Mare; — Aristoteles, zic, s-a-ntâlnit odată cu un tânăr zevzec dintre aceia cari desprețuiesc învățăturile înalte și caută totdeuna să-și bată joc de bărbații serioși și luminați — unul din acel soi de coconași, cum se găsesc în toate vremurile și locurile, cari se fac blazați înainte de a se fi bucurat de bunătățile lumii, ca niște pântece (iertați-mi expresia!) care simt greață, nu fiindcă sunt prea sătule, ci fiindcă nu sunt de loc hrănite. (Aplauze. Mare ilaritate.)

Și așa, coconașul zevzec, vrând să tachineze pe «prințul filozofilor», l-a întrebat:

— Spune-mi, ilustrule, ce este frumusețea?

Iar ilustrul i-a răspuns:

— Amice, asta e o-ntrebare pe care numai un orb trebuie s-o facă.

(Aplauze furtunoase. Ovațiuni, nu pentru prințul filozofilor.)

Să venim dar, preastimate doamne, după această mică introducțiune, la obiectul conferenței noastre și să ne întrebăm:

«Ce este arta?»” 

Aci, spațiul măsurat nepermițându-mi a reproduce pe larg conferența mea, mă mărginesc a o da în liniamentele generale:

„O cireadă de boi și de viței… Pasc… Iarbă…

… Pădure de stejar, unde raza soarelui nu poate pentru ca să-ndrăznească….

… Un lan de grâu… Frumoasă e natura patriei noastre, când nu-și dezlănțuiește elementele cu furie, căci atunci este grozavă, daca putem pentru ca să…

… O recoltă de cânepă, alta de in… să nu uităm că suntem o țară eminamente agricolă…

(Aplauze. Bravo repetate.)

… Un munte, Carpatul, care-n profunzimile sânului său ascunde comori de fier… Dar petroleul? acest cărbune-sirop, daca putem pentru ca să…

Atunci mi se va spune că industria națională nu trebuie încurajată… II ne nous manquerait plus que cela! (adică, pe românește: atât ne-ar mai trebui!)

(Aplauze zguduitoare.)

… Să luăm un exemplu concret, doamnele mele, un lucru de care ne lovim la fiecare pas… să luăm o pereche de ghete de lac, cum sunt ale mele…

(Oratorul se dă jos de pe tribună, la rampă, și, ridicând unul după altul picioarele, își arată ghetele nouă, apoi iar urcă la tribună. Râsete. Aplauze entuziaste.)

… Ei bine, preastimatele mele doamne, știți dv. câte și mai câte trebuiesc, afară de răbdare, spre a ajunge să obținem o pereche de ghete de lac elegante? căci, orice s-ar zice, e lucru greu și migălos, dintr-atâtea materii risipite, cum a vrut creatorul, în natură, noi, grație geniului nostru, să ajungem, după nevoia și intenția noastră, să obținem…

(Aplauze asurzitoare. Oratorul se oprește, se șterge pe frunte și așteaptă, zâmbind, ca ovațiile să se potolească. Ovațiile se potolesc.)

… În fine, ca să-ncheiem, doamnele mele, voi răspunde încă o dată scurt la întrebarea noastră:

… Ce este arta?

… Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc… care are nevoie, pentru a fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care și acela… în fine… da, în fine…

(Oratorul are, probabil din cauza oboselii spiritului prea încordat, un moment de amețeală. Aplauze călduroase îl revivifică.)

… Mai mult decât atâta nici Aristotele nu cred să fi putut spune… Și cine ar căuta să spună mai mult, desigur ar spune mofturi, ca tânărul zevzec, care încerca să-nfunde cu o întrebare neroadă pe ilustrul filozof, străbunul fraților noștri macedoneni!”

(Entuziasm la culme. Toate damele în picioare. Ovațiuni nesfârșite. Fanatism.)

Uf! un ceas și jumătate! Ce căldură! sunt leoarcă… La ieșire, damele din comitetul S.P.M.D.R. îmi mulțumesc călduros, dându-mi flori, și care mai de care:

-Bravo, nene Iancule!

Iar viceprezidenta, amica mea, madam Parigoridi, îmi șoptește:

– Fie! frumos ne-ncălțași, unchiule!

Și-mi întinde mâna. I-o sărut și-i răspund și mai încet:

-Merci de compliment, nepoțică!… decât… mâna mi-o întinzi? ce! eu sunt mânușar? La cizmar, altceva se întinde.

-Tot obraznic ai rămas, nene Iancule!”

 *   *   * 

Obraznic? Se poate! Dar ce intuiţie!

Cu siguranţă că „nemuritorul” Caragiale cunoştea  versurile unui cântec care circula, în acea vreme, prin „şantanurile” din „micul Paris”:

„Avea un picior foarte uşor
Şi o botină de cea mai fină
Am fost tentat de-aşa vânat
De-o pulpă rondă, de-o nimfă blondă…”

E şi asta o formă de artă, sau „bellezza”!

Chiar dacă ea nu e repertoriată în cursurile de la „Belle Arte”!

 

 Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, ianuarie 2022

– 

*Giulio Paolini, născut în 1940 la Genova, Italia, este un sculptor și pictor italian. („Arte povera” sau „preocupări în sfera conceptuală” Chi lo sà?) 

** Ce este Frumusețea?Întrebare pusă lui Lucifer, i s-a răspuns  „este o pereche de coarne, patru picioare păroase și o coadă”. Pusă lui Albrecht Dürer, răspunsul său a fost un lapidar „Nu știu”. Dacă îl întrebi pe Giulio Paolini *, el îți va spune că este „ceva pe care ni-l putem mărturisi numai nouă înșine”. Cu toate acestea, a existat un timp și un loc în care toată lumea a fost de acord cu semnificația ei și era mulțumită de ea: în Grecia antică, Frumusețea aparținea marilor zei, care – mărinimoși ca niciodată înainte – acceptaseră să o împartă cu oamenii.Această lume condusă de Frumusețe este prezentată de actuala expoziție de la Muzeul de Artă Cicladică din Atena, cu un titlu format dintr-un singur cuvânt: Kallos, adică Frumusețe absolută.Cel care într-o epocă și un pământ fericit a legat zeii de oameni și invers. Și ce este frumusețea astăzi? Poate că este mai bine să evitați întrebarea, pentru a nu risca să descoperiți că termenul grecesc kallos poate fi tradus cu englezeascul beauty (în sensul de produse cosmetice) și că nu mai sunt zeii Olimpului cei care dăruiesc Frumusețe, ci influencers (cei care le vând). 

*** „Într-un moment în care publicul revine pe calea muzeelor ​​și galeriilor, iată câteva chei pentru a înțelege mai bine semnificația acestor piane gudronate, tablouri albe pe alb (sau negre pe negru), pălării melon umplute cu vopsea, mormane de nisip sau cărbune care ni se prezintă ca opere de artă. De la pisoarul lui Duchamp, glumele artei contemporane se repetă până la punctul în care inovația a devenit tradiție. 

Oamenii de pe stradă nu se recunosc în ea. Puțini muncitori și țărani la Fiac sau într-un concert de muzică atonală.

Dovadă sunt anecdotele recurente ale acestor nefericite menajere care au crezut că fac ceea ce trebuie curățând o cadă murdară, spălând o masă sau golind o scrumieră fără să-și dea seama că este o mare capodoperă a lui Daniel Buren, Damien Hirst sau Paul Branca.

Unii adoră, alții urăsc. Chiar nu contează. Principalul lucru este să înțelegem cum am ajuns acolo.

Trebuie să fii orb ca să nu vezi că deconstrucția figurației în pictură și a tonalității în muzică a fost în secolul trecut reflectarea – „suprastructura” ar fi spus Marx –  acestui imperativ al inovației permanente care urma să se impună asupra oamenlor în cadrul globalizării liberale. De aici succesul paradoxal pe care „arta capitalistă” (Schumpeter) îl întâlnește în lumea burgheză, în rândul elitelor, inclusiv de  stânga (între « bobos »), dar dezinteresul aproape total pe care îl trezește în popor, în lumea muncitorilor și a țăranilor.

De aici și faptul că prețul lucrărilor a înlocuit judecata de gust în piața de artă, amatorii, chiar pasionați sinceri, fiind și investisori. În general, cel ce îndrăznește să critice excesele artei contemporane este tratat ca un fascist sau un « plouc », de parcă judecata estetică ar fi imediat politică sau sociologică, de parcă ar fi absolut necesar să se „distingă”, să-i placă muzica atonală sau să aprecieze arta conceptuală.

Din fericire, iar această distincție este crucială, arta de astăzi nu poate fi redusă la așa-zisa artă „contemporană”. Ea este capabilă să ne ofere alte aspecte. Sunt convins că elitismul care înconjoară modernismul începe să obosească multă lume. 

Cine mai citește așa-numitele capodopere ale « Nouveau Roman »? Cine ascultă cu adevărat cvartetele lui Schönberg sau lucrările lui Boulez? Aproape nimeni.

Artele plastice se descurcă mai bine, desigur, în primul rând pentru că tind spre decorativ, în al doilea rând pentru că statul cultural și piețele le susțin și prețurile nebunești dictează. Oricât de mult mi se par o nebunie copleșitoare instalațiile pe care le-am menționat la început, admir compozitorii care au știut din secolul al XX-lea, precum Ravel sau Stravinski, să ne ofere, spre deosebire de dodecafoniști, exemple minunate de frumos,  artă clasică și post-romantică.

Au deschis o cale pe care alții… au urmat-o în artele plastice sau în literatură. Au înțeles că nu este suficient, pentru a fii un artist autentic, să refaci fără risc și fără talent gestul uzat al inovației pentru inovație, dar și, îndrăznim să spunem cuvântul urât, că frumusețea nu era neapărat opțională în artă. »

*** „Benjamin Olivennes: „Arta contemporană nu mai folosește frumusețea ca destinație”

Confundăm faptul că o operă ne reînnoiește și ne lărgește ideea de frumos și, prin urmare, începe prin a ne destabiliza înainte de a se impune în timp (ceea ce a fost cazul unui Van Gogh), și faptul că cea mai mare parte a artei contemporane nu-și mai dă frumusețea – chiar și în sens larg – drept destinație, și asta în numele a ceea ce ea crede că este istorie. »

Leave a Reply

Your email address will not be published.