Probabil că n-aş fi auzit niciodată vorbindu-se de cartea “Lenin DADA” dacă n-aş fi citit un articol din săptămânalul spaniol “EL SEMANAL”, editat la Madrid, datat 22 martie 2003. Pentru că această carte nu a găsit editor în Spania, iar în Franţa, unde a fost publicată de Editura Lafont, nu s-a bucurat de cine ştie ce succes.
Din fericire, Fernando Arrabal, celebrul scriitor spaniol, care locuieşte în Franţa şi care de nenumărate ori în anii ‘80 a publicat articole violent anticomuniste, a semnalat existenţa acestei cărţi cronicarului Juan Manuel de Prada, afirmând că opera scriitorului Dominique Noguez merită “să figureze cu litere roşii în orişice catalog al umoriştilor de înalt nivel”.
În plus volumul se distinge prin calitatea informaţiei, mulţumită faptului că autorul îşi construieşte teoria plecând dela surse autentice.
Într-adevăr, o placă, instalată de primăria din Zürich la numărul 14 din Spiegelgasse, aminteşte că Lenin şi soţia sa Natalia Krupskaia au locuit în această casă între februarie 1916 şi aprilie 1917. Adică exact înainte de a pleca în Rusia şi a dezlănţui revoluţia care a instalat puterea sovietică şi a instaurat gulagul ce s-a răspândit în lume, supravieţuind aproape trei sferturi de veac după moartea creatorului lor.
Poate printr-o coincidenţă, chiar peste drum a locuit Tristan Tzara. Şi după cum spune scriitorul Julien Green, martor ocular al epocii, cele două personalităţi se întâlneau, jucau şah împreună, schimbau idei, ba chiar şi unele aventuri sexuale. Unii martori ai epocii susţin chiar că Lenin avea obiceiuri sexuale curioase şi nu dintre cele mai curate.
Tot atunci, Lenin ar fi participat la întrunirile grupului dadaist din “Cabaret Voltaire”, care se găsea pe aceeaşi stradă. Însuşi Marcel Iancu notează în jurnalul său: “În fumul greu, în mijlocul zgomotului unei declamări sau al unui cântec popular, au avut loc unele apariţii surprinzătoare ca cea a figurii mongole impresionante a lui Lenin…”
Mulţi ani mai târziu, într-un interviu acordat postului de radio englez BBC în 1959, Tristan Tzara mărturisea că jucase şah cu Lenin, dar că pe atunci “nu ştia că Lenin … este Lenin!”.
Într-una din aceste serate, pe când Tristan Tzara se deghizase în baiaderă şi executa un dans lasciv, în stilul lui Nijinski, vecinii din cartier, scandalizaţi de acest spectacol, s-ar fi revoltat, încercând să dea toată lumea afară, cu strigăte repetate: “Nu! Nu! Nu!”.
Atunci, se pare că Lenin, care-şi susţinea cu aplauze prietenii, s-ar fi apucat să strige fără încetare, bătând din picioare: “Da! Da! Da!”
Aşa s-ar fi născut mişcarea “Dada”, al cărei răsunet nu s-a stins nici azi!
Fapt cert este că Tristan Tzara a devenit apoi membru al Partidului Comunist timp de mulţi ani, iar Lenin a fondat un sistem devenit repede suprarealist. Cu alte cuvinte, revoluţia bolşevică n-a fost decât o formidabilă bufonerie dadaistă!
Cât despre evenimentul inaugural, povestit în cartea lui Dominique Noguez, după cum spun italienii: “Si non è vero, è ben trovato!”.
Cu siguranţă că un loc istoric rămas în memoria literară precum faimosul “Cabaret Voltaire” din Zürich, nu se poate dezbăra de caracterul moştenit la originile lui! Chiar dacă a trecut aproape un secol dela acele evenimente memorabile, dacă protagoniştii lor au dispărut de mult şi dacă ceea ce era considerat pe atunci o provocare a devenit astăzi un act de o plată banalitate!
Ziarul “Le Monde”, datat 11 Martie 2008, anunţă într-o mică notă informativă din secţiunea “Arte” o “Bătălie în Elveţia în jurul leagănului mişcării dadaiste”. În câteva cuvinte suntem informaţi că, în urma unei cereri emanând din rândurile partidului populist de dreapta UDC, subvenţiile de care se bucură celebrul “Cabaret Voltaire” vor fi suprimate.
Afisul de epoca al Cabaretului Voltaire
Aceste câteva rânduri, care se autolimitează cu o sobrietate puţin obişnuită în lumea jurnalismului, nu au darul de a ne lumina asupra sensului unui conflict ce pare a ezita între publicitate, politică şi farsele studenţeşti.
În realitate, oraşul Zürich, sub aspectul lui tradiţional de bastion al finanţei şi respectabilităţii elveţiene, este în mod periodic teatrul unei lupte de influenţă între două curente politice extreme:
– pe de o parte o aripă de stânga, în spiritul anarhisto-liberal povocator,
– pe de altă parte, o mişcare structurată de dreapta, care reprezintă o compozantă profundă a societăţii elveţiene, încurajată de tradiţiile democraţiei directe, bazată pe obiceiurile naţionale ancestrale.
Ceea ce apare şi mai straniu, este că aceste două tendinţe se manifestă prin forme de acţiune, prin manifestaţii publice sau chiar şi prin teorii de multă vreme abandonate de către partidele politice europene care acţionează în aceleaşi domenii, fie ele de stânga sau de dreapta.
Cum se manifestă acest conflict ?
De cele mai multe ori el îmbracă forma unor provocări politice la nivelul străzii, a căror scop mărturisit este de a produce un şoc în spiritul opiniei publice.
Deja în anii ‘80, oraşul Zürich a înregistrat revolta tineretului motivată de ceea ce ei numeau “cultura burgheză la putere”. Sub denumirea generică “Züri bränt!” (Zürichul arde!), o activitate polimorfă, deseori instalată în localuri abandonate şi ocupate de manieră ilegală, se manifesta sub forma unor mişcări alternative sau a unor serbări neautorizate. Cu timpul, organizatorii lor au fost integraţi în lumea cluburilor nocturne züricheze.
Cabaret Voltaire vazut de artistul roman Marcel Iancu
Chiar şi celebra defilare techno, la început ilegală, intitulată “Street Parade”, a devenit acum un pol de atracţie pentru vizitatorii străini, recomandat şi promovat fiind chiar şi de către Oficiul de turism al oraşului.
În iulie 2005, o altă mişcare alternativă ia forma construcţiei unui oraş provizoriu, realizat în numai patru zile de către circa o sută de agitatori, în plin centru, alături de Bursă. Era, din nou, o manieră de a manifesta opoziţia faţă de o aşa numită “lipsă de libertate” şi o propunere alternativă în favoarea unui “oraş în oraş”, sub denumirea de “Shantytown”.
Nu de mult, afişele anunţând o expoziţie, în cadrul unui loc de cultură alternativă numit “Rote Fabrik”, au declanşat furia consilierului naţional UDC, Christophe Mörgeli, care a fost scandalizat de referinţele la tradiţiile fasciste cu care erau amalgamate simbolurile partidului pe care el îl reprezintă. Rezultatul a fost o acţiune la nivel municipal, lansată de UDC, pentru a obţine suprimarea subvenţiilor primite de această instituţie.
Altă acţiune, şi mai spectaculoasă, a fost marcată de chemarea la rugăciune prin cântecul muezinului difuzat de instalaţii de amplificare, ascunse în turnurile catedralelor din Zürich şi Sant-Gall. Surpriza trecătorilor, filmată pe ascuns, a fost mai apoi difuzată pe Internet!
Artistul local Johannes Gees justifică aceasta acţiune prin dorinţa de lansa o dezbatere publică privind o problemă acută a socieţii moderne occidentale.
În fine, o operaţie “graffiti” organizată şi supervizată în mod clandestin de către binecunoscutul “Cabaret Voltaire”, a stârnit o nouă polemică. E drept că acţiunile conduse de directorul acestei instituţii au fost contestate deja de mai multe ori, însă el continuă să afirme importanţa provocării pentru a obliga la o regândire a acţiunilor noastre de zi cu zi.
Riposta s-a făcut simţită imediat. O campanie de contra-graffiti împânzeşte zidurile oraşului!
Printre ele, un desen reprezintă portretul unei femei întinzând un braţ înmănuşat în semn de contestaţie, însoţit de sloganul: “Nu, dreptului de vot femeilor”.
Fără îndoială, la Zürich mişcarea dadaistă mai este încă în viaţă!
Paris, aprilie 2008
NOTE:
*”Cadavrul delicios încă mai mişcă”