File de jurnal
Strâmtoarea Ormuz
21/03/2015

« Quien sabe si supieras
Que nunca te he olvidado.
Volviendo a tu pasado
Te acuerdaras de mi… »*

La Cumparsita

« El Mochito » este o mină din Honduras de unde se extrag diferite minerale (plumb, argint, zinc…) şi se găseşte la vreo 100 Km de San Pedro Sula, adevărata capitală economică a ţării centro-americane.

Pe la începutul anilor 2000, întâlnindu-l de mai multe ori pe directorul acestei mine în diferite congrese din Statele Unite, reuşisem să-l conving să cumpere produsul nostru. Aşa se face că, timp de doi ani, am obţinut contracte anuale cu această mină. Era deci normal să mă duc să vizitez instalaţiile clientului şi să încerc să perenizez contactul care demarase sub cele mai bune auspicii.

Uşor de zis, dar mai greu de făcut! Pentru că, bine înţeles, nu există nicio legătură aeriană directă între Paris şi San Pedro Sula. Deci trebuie luat un avion până la Madrid, de unde compania naţională spaniolă zbura, cel puţin in acea vreme, la San Pedro Sula, făcând o escală la Miami.

Zis şi făcut! Am luat avionul la Madrid şi am zburat fără probleme până la Miami. Odată ajuns acolo, am fost debarcaţi de autorităţile americane, care vor să controleze chiar şi pasagerii în tranzit. După vreo oră de aşteptare în sala de tranzit, am aflat cu surprindere că personalul aeroportului din San Pedro Sula era în grevă şi că nu se ştia ce vom deveni noi, cei vreo 30 pasageri îmbarcaţi către aceaastă destinaţie finală. Drept care ne aflam, ca sicriul lui Mahomed, între cer şi pământ : nu puteam intra în U.S.A., nu ne puteam continua călătoria şi « Iberia » nu dorea să ne ducă înapoi în Europa!

După vreo 6 ore de aşteptare în zona de tranzit a aeroportului din Miami, am aflat că s-a decis să fim duşi în Salvador, de unde, în ziua următoare, dacă greva urma să ia sfârşit, vom fi transportaţi cu un mic avion pentru 30 pasageri la San Pedro Sula. Dacă nu, un autobuz ne va duce pe căile terestre spre această destinaţie. Un voiaj de vreo 500 Km în perspectivă!

La San Salvador, am fost cazaţi într-un agreabil hotel « Holliday Inn », însă din care nu aveam dreptul să ieşim, pentru că eram, ca în povestea lui Creangă… « nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos »… adică într-un fel de tranzit, supravegheat de poliţie, ca să nu ne treacă prin gând să fugim, vezi Doamne!, într-o ţară unde nu eram decât în trecere.

Cât despre « îmbrăcată sau dezbrăcată », purtam aceeaşi cămaşă cu care plecasem de acasă, acum bine transpirată, pentru că valiza mea se plimba, -cine ştie pe unde!-, între Paris şi San Salvador!

După încă vreo 24 ore, am ajuns cu bine la San Pedro Sula. Eu da, dar valiza, nu! Era deja duminică, plecasem din Paris încă de vineri… şi tot cu aceeaşi cămaşă! Iar serviciul « Lost and found » al companiei « Iberia » din Madrid, sunat de vreo zece ori din hotel (Hondurasul era singura ţară din America Centrală fără acoperire « Orange » în acea vreme), bâiguia ceva precum că valiza mea s-ar afla la… Valencia!

Drept care, m-aş fi dus în oraş la San Pedro Sula să-mi iau o periuţă de dinţi şi o cămaşă, numai că afară ploua cu spume de 48 ore, o furtună tropicală care nu se ştie când se va termina! Iar eu aveam întâlnirea programată cu clientul meu luni după-amiază şi maşina trimisă de la mină urma să mă recupereze la hotel, luni dimineaţa.

Tot învârtindu-mă prin hotel ca un leu în cuşcă, între doua telefoane la Madrid ţinând cont de decalajul orar, aud o muzică agreabilă ieşind dintr-un salon.

Inăuntru era întuneric-puşcă şi ghiceam că mesele erau ocupate. Intru pe furiş, cât mai discret posibil, şi mă aşez pe singurul loc liber, chiar la masa din primul rând, în faţa scenei.

După câteva minute, se aprind luminile în toată sala şi apare pe scenă celebrul cântăreţ mexican Juan Gabriel. Mare vedetă în America Latină, Juan Gabriel, despre care pe atunci nici nu auzisem, este autorul şi interpretul a nenumărate succese de muzică uşoară. Cu o superbă siluetă şi prezenţă scenică în anii ’70, el a luat de atunci câteva kilograme şi este bine cunoscut pentru înclinaţia pe care o are… pentru băieţi!

N-ar fi fost nicio problemă, dacă n-aş fi remarcat, uitându-mă în jurul meu, că eram înconjurat numai de fete de vreo 20 sau 30 ani! Era sezonul în care, peste tot în America Latină, se sărbătoreşte « El dia de la secretaria ». Această tradiţie, instaurată prin anii ’60 de societatea americana Remington, s-a răspândit pe tot continentul şi dă ocazia patronilor întreprinderilor să-şi reunească secretarele la o cină, urmată deseori de un spectacol.

Numai că Juan Gabriel remarcase că eram acolo un element neobişnuit în peisaj, singurul de genul ăsta şi, coborând de pe scenă, s-a apropiat de masa mea, îmi cânta numai mie, îmi trimetea sărutări mimate şi făcea roată ca un păun! Iar fetele din jurul meu, mai bine informate decât mine, pufneau în râs, ascunzându-se pe sub batiste! Iar eu, tot cu cămaşa neschimbată de 48 ore şi voiajată prin patru ţări, nu mai ştiam în ce gaură de şarpe să mă ascund!

* * *

Până la urmă, luni dimineaţa lucrurile s-au aranjat : ploaia s-a oprit, m-am dus în oraş sa-mi cumpăr cele necesare şi am fost informat de « Iberia » că valiza, rătăcită la Miami, a sosit pe calea aerului la San Pedro Sula, unde greva luase sfârşit! Drept care, ca sa nu mai aştept 24 ore până se vor decide ei să mi-o livreze la hotel, m-am dus la aeroport s-o recuperez cu camionul-benă de vreo 40 T al clientului meu, ceea ce a facut o oarecare senzaţie prin oraş. Mina ar fi putut trimite cu siguranţa o camionetă oarecare dar, neştiind care e starea drumurilor după furtună, au preferat să-mi trimită un camion, cu care, la nevoie, puteam traversa chiar si prin vadul râurilor umflate de ploaie.

Vizita la mină, sub un soare radios, a fost extrem de interesantă şi contractul a fost reînoit pentru un an. « Que demande le peuple ? Tout va pour le mieux, dans le meilleur des mondes! »

* * *

Probabil că nu mi-aş fi amintit toate aceste peripeţii, dacă, ajungând la Dubai, pe vaporul « Costa Serena » în croazieră prin Golf, n-aş fi constatat că eram repartizat în superbul lor salon pentru a lua cina la ora… 18h30!

« Costa Serena », un vapor de croazieră asemănător cu faimosul « Costa Concordia » de tristă memorie, are o capacitate de 3750 pasageri, care, în ciuda existenţei a câtorva restaurante, sunt obligaţi să ia masa prin rotaţie între orele 18h30 şi 22h30. Şi, în funcţie de « turul » stabilit, pasagerii pot asista în fiecare seară la primul sau la cel de-al doilea spectacol de revistă. O adevărată uzină a turismului de massă!

Numai că eu nu suport să iau masa de seară la ora 18h30, ca americanii… sau ca la spital!

Drept care m-am dus să negociez cu şeful sălii schimbarea orarului iniţial prevăzut. Acolo era deja o coadă de vreo opt persoane care voiau să schimbe ori masa, ori orarul… ori cine ştie ce!

Când a venit rândul meu, am remarcat că şeful de sală era din Honduras. Şi, cerându-i să precizeze, mi-a mărturisit că locuieşte… la San Pedro Sula! Atunci i-am povestit pe scurt istorioara mea. A pufnit în râs şi mi-a răspuns : « Dacă nu vă găsesc un loc, puteţi lua masa cu mine. Numai că noi mâncăm la ora 23h00! »

Bine înţeles că mi-a găsit o masă, în cel mai bun loc, la balcon, cu vedere spre toată sala, în serviciul de la ora 21h00!

Iată la ce pot servi experienţele stranii de acum aproape două decenii!

Adrian Irvin Rozei
Strâmtoarea Ormuz, martie 2015

____________

*« Cine ştie de vei afla
Că nu te-am uitat nicicând.
Revenind la trecutul tău
Iţi vei aminti de mine… »