File de jurnal (stambuliote)

Fanarul este astăzi unul dintre cele mai mizerabile cartiere ale Istanbulului istoric. Într-un oraş care a evoluat şi s-a modernizat în ultima jumătate de secol mai mult decât oricare alt mare oraş european, – s-au construit două poduri peste Bosfor, un tunel este pe cale de a fi terminat, câteva linii de tramvai au fost inaugurate acum câţiva ani etc., etc.- acest cartier a rămas pe alocuri în starea de paragină care-l caracteriza acum un secol. Sau poate, nu! Acum un secol, când grecii şi armenii mai erau prezenţi în număr mare la Istanbul, probabil că Fanarul reflecta bunăstarea lor.

Astăzi, în afara celor câteva străzi care înconjoară Patriarhia ortodoxă în josul colinei unde câteva hoteluri şi case au fost restaurate în ultimii ani, atmosfera generală a locului degajă o impresie de abandon şi decadenţă.

Vizitatorul curios care urcă panta abruptă a dealului în căutarea vestigiilor strălucitoare ale unei lumi demult apuse, poate întâlni pe un zid, altădată falnic, dar care astăzi, pe alocuri, stă să cadă sub povara anilor şi a neîngrijirii, o placă de marmoră sub un medalion de bronz, care poartă inscripţia următoate, în limbile turca şi română:

“Pe aceste locuri s-a aflat palatul rezidit şi înfrumuseţat de principele moldovean Dimitrie Cantemir, savant enciclopedist de renume european, autor al unei monumentale istorii a Imperiului otoman, care a trăit la Istanbul între 1688-1710.”

Această placă, instalată aici în 1973, spartă şi dispărută la începutul anilor ’90, a fost refăcută prin grija statului român în ultimii ani ai secolului XX. Ea aminteşte, într-o enumerare sumară, cele aproape două decenii petrecute de prinţul moldav la Istanbul. De fapt, Dimitrie Cantemir nu a locuit decât foarte puţină vreme în acest loc. El trăise cea mai mare parte a timpului petrecut la Stambul, într-un alt palat, acesta închiriat şi nu cumpărat cum afirmă domnul moldovean, dela Iusuf Efendi în 1697; reşedinţa lui se afla undeva, pe malul Bosforului, în cartierul Ortakoy, cam pe unde se găseşte azi piciorul podului care duce în Asia Mică. În acest palat, ilustrul savant adunase tot felul de obiecte antice de valoare.

Placa si medalionul de pe zidul fostului palat al lui Cantemir din Fanar

Dimitrie Cantemir, născut în Moldova la 1673, era fiul unui guvernator de provincie din vecinătatea Nistrului. Devenit mai târziu domn al Moldovei, Constantin Cantemir a fost nevoit să-şi trimită fiul în vârstă de numai 15 ani ca “zălog de bună purtare” la Constantinopol.

În 1693, Dimitrie Cantemir devine un efemer domn al Moldovei, timp de trei săptămâni, după care, mulţumită intrigilor şi peşcheşurilor distribuite de duşmanul său de moarte, Constantin Brâncoveanu, şi-a pierdut funcţia.

Însă adevaratul sejur al viitorului domn în capitala Imperiului Otoman a avut loc între 1700 şi 1710, când el a revenit însoţindu-l pe fratele lui mai mare, Antioh, recent detronat.

În timpul acestui sejur, Dimitrie Cantemir a avut libertatea de a studia şi a aprofunda cunoştinţele enciclopedice pe care le acumulase deja în vremea tinereţii, la Iaşi. Astfel, Cantemir cunoştea 11 limbi, printre care latina, greaca, persana, turca şi câteva limbi slave, era un ilustru savant preocupat de probleme de matematică, istorie, arhitectură, teologie sau filosofie. Ca să nu mai vorbim despre talentele lui literare, dezvăluite în primul roman scris în limba română, sau istorico-geografice relevate de celebrul “Descriptio Moldavie”. În concluzie, un spirit enciclopedic aşa cum numai secolul XVIII a ştiut să creeze, dar mai ales o punte între cultura Orientului şi cea a Occidentului.

Poate de aceea opera lui este greu de clasificat, aşa cum spune chiar Mircea Eliade, care a remarcat poziţia lui particulară în lumea intelectualităţii acelei epoci.

Însuşi Cantemir, conştient de această particularitate, ştia să joace cartea exotismului, afirmând pe baza consonanţei numelui său, că s-ar fi tras din Tamerlan, cunoscut şi sub numele de Timur Lenk sau Timur Khan. Afirmaţie legeră, pe care Voltaire o comenta amuzat , spunând: “… şi uite aşa se fac genealogiile!” Dar care însă nu-l împiedica să afirme că Dimitrie Cantemir “este mai degrabă din rasa lui Pericle” şi că “reunea toate talentele vechilor greci, ştiinţa, literele dar şi armata.”

În ciuda, sau poate tocmai din cauza acestei culturi internaţionale, Dimitrie Cantemir rămâne profund ataşat originilor şi tradiţiilor moldave, ba chiar mai mult, el remarcă spiritul comun care uneşte cele trei provincii româneşti şi comentează: “…poporul român este de asemenea poporul nostru”, cu o sugestivă comparaţie: “Românii sunt butucii de vie a Daciei noastre, iar noi, vlăstarele lor.”

De altfel, consecinţa imediată a acestor opinii, speranţa eliberării Ţărilor Române de sub dominaţia otomană, se manifestă imediat după întoarcerea lui ca domnitor al Moldovei: alinaţa secretă cu Rusia trebuia să asigure nu numai perenitatea familiei sale pe tronul Moldovei, confirmată în frontierele ei naturale până la Nistru şi Bugeac, dar şi independenţa economică a ţării faţă de Rusia. Ba chiar şi speranţa unirii celor două principate româneşti şi crearea unui stat-tampon între Rusia şi Imperiul Otoman.

Toate aceste speranţe, care n-au devenit o realitate decât mai bine de un secol şi jumătate mai târziu, se bazau pe analiza fină, de bun cunoscător al evoluţiei previzibile a imperiului dirijat de Înalta Poartă, analiză materializată în studiul conceput de Dimitrie Cantemir sub titlul: “Istoria Imperiului Otoman, unde se văd cauzele creşterii şi decadenţei lui” şi care a devenit cunoscut în Europa Occidentală odată publicat prin grija fiului său, Antioh Cantemir, în limbile engleză (1734), franceză (1742) şi germană (1745). Aşa se face nu numai că opera sa a fost cunoscută de savanţii şi literaţii secolului XVIII, dar chiar că numele “Démètre Cantemir” apare pe faţada Bibliotecii Ste. Geneviève din Paris, chiar în faţa templului dedicat marilor genii ale Franţei, “le Panthéon”.

Însă spiritul realist al lui Dimitrie Cantemir nu putea ignora imperativele momentului: importanţa intrigilor la curtea sultanului, de unde obligaţia unei prezenţe permanente pe lângă Înalta Poartă. Deci, necesitatea construirii unui palat la Istanbul, ceea ce turcii numeau “Bogdan Saray” – Palatul Moldovei. După cum palatul domnitorilor Valahiei era numit “Vlah Saray”.

Cantemir descrie în felul următor construcţia pe care a ctitorit-o la Stambul:

“Aproape de cartierul acesta (Patriarhia ortodoxă), în vremea şederii mele la Constantinopol s-a pus ultima cărămidă la palatul meu construit pe o colină căreia i se spune Sangiakdar-Iokuşu. Pot să spun că dă o impresie de eleganţă; clădirea e bine proporţionată şi poziţia sa permite o privelişte încântătoare, atât asupra oraşului, cât şi a împrejurimilor sale. Socrul meu, Şerban Cantacuzino, domnitorul Valahiei, a început acest palat sub Mahomed IV. Zidirile se ridicau în fundul văii până la o înălţime de 25 coţi; terenul era netezit şi planurile grădinii trasate, în fine, pereţii principali care urmau să fie corpul casei erau ridicaţi destul de sus, cheltuielile însumau pe puţin 35 000 monezi imperiale; când, deodată, s-a pus în vedere să nu se ducă planurile mai departe, pentru că ar fi putut să vadă în interiorul palatului imperial numit Tersan Serai. Dar, din fericire, trecerea de care se bucură primul vizir Ali Paşa mi-a adus din partea sultanului permisiunea de a folosi vechea fundaţie şi de a-mi termina lucrările la palat. De abia îmi văzusem opera încununată când m-am trezit parcă împins în Ţara Moldovei.”

Putem imagina cantitatea de pungi de aur care a costat “trecerea de care se bucură primul vizir Ali Paşa”!

Cunoaştem, din fericire, aspectul exterior al palatului cu colonade, aflat în mijlocul unei grădini “à la française”, mulţumită unei gravuri din secolul XVIII. Din păcate, tot ce se mai poate vedea astăzi cu uşurinţă este zidul lepros, care pe alocuri stă să cadă, şi care înconjoară parcul de vreo patru hectare. N-am reuşit niciodată, în cei douăzeci de ani de vizite repetate în acest loc, să intru acolo. I. M. Cantacuzino afirmă, în cartea sa intitulată “O mie de ani în Balcani”, că, la începutul anilor ’90, se mai putea vedea, în parc, o clădire de piatră, fosta bibliotecă a lui Dimitrie Cantemir, în care putrezeau sub straturi de praf, umiditate şi neîngrijire, cărţi şi obiecte din secolul XVIII. Şi tot în grădină exista “un fel de pavilion de lemn: este o capelă ortodoxă, Sf. Gheorghe Cantacuzinesc, în care nu se poate pătrunde, având uşa zidită.”

Despre acest loc, Dorin Matei vorbeşte în termenii următori într-un număr din mai 1992 al revistei “Magazin Istoric”:

“De regulă, cei ce au scris despre Vlah Serai, dar mai ales despre Bogdan Serai, încheiau cu un apel pentru salvarea ruinelor dela distrugere. Îl voi reproduce pe cel lansat de G. Balş în 1916, pentru bisericuţa dela Bogdan Serai. ‘Acolo multe zile întunecate s-au petrecut, multe clipe de furtună din zbuciumata noastră istorie. Multe frământări şi multe dureri trebuie să fi văzut tăcuta bisericuţă. O parte din sufletul nostru a rămas prins de aceste ziduri părăginite. Ar fi o impietate de a le uita cu totul.’ Astăzi Bogdan Serai nu mai există, ceea ce nu înseamnă că nu s-ar putea pune acolo o placă spre amintire, la fel ca şi în Ortakoy, unde şi-a petrecut Dimitrie Cantemir anii şederii sale la Istanbul…”

În tot cazul, Cantemir, plecat spre domnie în Moldova în 1710 şi care şi-a sfârşit viaţa în surghiun la Harkov, în Rusia, în anul 1723, n-a mai revăzut niciodată palatul său din Istanbul. Şi pe care cu siguranţă că îl regreta pentru că tot în impozanta sa “Istorie a Imperiului Otoman”, el se exprimă în acest fel:

“… şi aflu că, după plecarea mea, palatul meu, ridicat pe malul Bosforului, în locul cel mai minunat care poate fi imaginat, palatul meu, cu toate rarităţile pe care le-am adunat, a căzut în mâinile fiicei sultanului Ahmet.”

* * *

Una dintre pasiunile fostului şi viitorului domn al Moldovei în perioada sejurului la Istanbul a fost muzica.

Excelent muzician, Dimitrie Cantemir a devenit un recunoscut virtuoz al unui instrument cu coarde –tanbur- asemanător cu luthul sau viola da gamba, despre care el însuşi spunea că “este cel mai complet şi perfect dintre cele cunoscute sau pe care le-am văzut”. Aceasta pentru că “el reproduce cu precizie şi fără greşală cântecul şi vocea care iese din suflarea umană”. Despre reputaţia lui Dimitrie Cantemir ca interpret, Ion Neculce scrie: “Niciun locuitor al Constantinopolului nu cânta mai bine ca el.”

Ceea ce este un dublu compliment, pentru că pe atunci nu se prea obişnuia ca un membru al aristocraţiei să fie şi un virtuoz al muzicii, ba chiar şi să dea lecţii de interpretare!

Probabil că această pasiune provenea în parte dela tatăl său, domnul Constantin Cantemir, căruia, deşi analfabet, îi plăcea să cânte din fluier melodii ciobăneşti, cât şi dela profesorii lui, de origine greacă, atât la Iaşi, cât şi la Istanbul.

De altfel, în acea perioadă, Istanbulul era un înfloritor centru de cultură, în care îşi dădeau mâna influenţe artistice provenind din cele mai variate colţuri ale Imperiului. Astfel, în domeniul muzical, se manifestau originile greceşti, armeneşti sau iudaice ale principalilor artişti, calificaţi uneori drept “servitorii muzicieni ai Marelui Senior, care trec drept adevăraţi Orfei ai Imperiului turc”.

Alături de activitatea de interpret, Dimitrie Cantemir a fost şi un teoretician al artei muzicale. Nu numai că el a strâns şi consemnat mai bine de 350 melodii ale epocii, dar a şi conceput un sistem de scriere muzicală mulţumită căreia aceste teme au putut circula în Imperiu, ba chiar ne-au putut parveni în lumea modernă. El a şi compus diferite piese muzicale care, mulţumită transcrierii realizate prin metoda sa, au rămas multă vreme în repertoriul artiştilor din Imperiu. Astfel, ne-au parvenit comentariile francezului Charles Fonton care, în 1750, relatează “marele succes” al muzicii lui Dimitrie Cantemir, care e “încă ascultată cu multă plăcere”.

În 1781, italianul Giambattista Toderini a auzit la Istanbul “buni cunoscători” vorbind despre “ariile turceşti ale lui Cantemir”, numit de localnici “Kantemiroglu”!

Însă ceea ce i-a adus lui Dimitrie Cantemir reputaţia internaţională în acest domeniu, chiar dacă deseori istoricii uită să-l menţioneze, este tratatul muzical scris de prinţul moldav care poartă titlul “Cartea ştiinţei muzicale” (Kitâbu ‘Ilmi’l-Mûsîkî ‘ala vechi’l-Hurûfât). În acest tratat Cantemir expune principiile sistemului de notaţie muzicală inventat de el.

Toate aceste manifestări ale pasiunii lui Dimitrie Cantemir pentru arta muzicală i-au adus contacte de nepreţuit cu lumea intelectuală stambuliotă, precum şi accesul în înaltele sfere ale culturii otomane, printre care şi cel al bibliotecii din Marele Serai, loc inaccesibil unui nemusulman. Piesele transcrise de el au fost astfel reunite într-un volum oferit în 1703 sultanului Ahmed III, cu ocazia urcării sale pe tron.

Până astăzi, vizitatorul informat poate admira în palatul dela Topkapi un ceas de masă, datând din secolul XVIII, care interpretează de-a lungul zilei opt piese muzicale. Printre ele se găseşte şi o melodie compusă de Cantemir şi care-i poartă numele.

* * *

Mărturisesc că numai întâmplarea a făcut să-mi cadă privirea, într-un magazin de discuri de pe Istiklal Caddesi, artera principală pietonală a cartierului Pera care duce dela Piaţa Taksim până la vechiul metrou stambuliot, pe CD-ul intitulat:

ISTANBUL DIMITRIE CANTEMIR 1673-1723.

“Le Livre de la Science de la Musique” et des traditions musicales Sépharades et Arméniennes

Discul, compus din 21 piese dintre care şapte sunt semnate de Dimitrie Cantemir, este un adevărat caleidoscop al vieţii muzicale stambuliote din secolul XVIII. El a fost realizat în concepţia programului, selecţia operelor interpretate şi versiunea lor muzicală de către Jordi Savall, celebru musician catalan, care dirijează formaţia “Hespèrion XXI”.

Chiar şi imaginile care ilustrează discul îmbracă un aspect multicultural: coperta exterioară reproduce un tablou al pictorului rus Aivazovskii (1817-1900), intitulat “Vedere din portul Constantinopol” aflat la Luvru, iar coperta interioară înfăţişează portretul unui nobil din secolul XVIII, prezentat ca fiind Dimitrie Cantemir, care se găsea până nu de mult în muzeul din Rouen. Acest portret, chiar dacă nu mai este considerat ca imaginea prinţului moldav, reprezintă prin veşmintele lui, o punte între Orient şi Occident pe care acesta nu ar fi renegat-o.

Portretul atribuit lui Cantemir din muzeul dela Rouen

Pregătirea acestui CD i-a cerut muzicianului Jordi Savall mai bine de şase ani de lucru. Pentru că, plecând dela tratatul lui Dimitrie Cantemir, el a conceput o lucrare de ansamblu menită să reflecteze spiritul cultural al secolului XVIII, la Istanbul. De aceea, el a intercalat piese compuse de Cantemir cu compoziţii sefarade sau armeneşti sau turceşti. Chiar şi instrumentele folosite (kanun, oud, kemene, tanbur, duduk etc.), reconstituire ale celor din vremea lui Cantemir sau descendentele lor contemporane, de cele mai multe ori utilizate azi în lumea folclorului oriental, au fost alese în aşa fel încât să-i demonstreze ascultătorului avertizat că această muzică era “mult mai perfectă decât cea a Europei din punct de vedere al măsurii şi al proporţiei cuvintelor”. Şi tot Cantemir adăuga: “… dar de asemeni ea e atât de greu de înţeles încât cu greu vei găsi trei sau patru persoane care cunosc în profunzime principiile şi delicatesele acestei arte.”

Trebuie să-i fim recunoscători lui Dimitrie Cantemir dacă această artă, atât de fugitivă, a muzicii a putut parveni până la noi. Şi lui Jordi Savall de a o fi resuscitat, în spiritul, dacă nu şi în forma ei absolută, pe care azi nimeni nu o poate verifica, şi de a ne da ocazia să o apreciem.

Adrian Irvin Rozei, Istanbul, octombrie 2010

Service après vente

Am aflat cu nespusă bucurie că, pe data de 25 iunie în prezenţa celor mai înalte autorităţi române, a fost inaugurat în cartierul Fanar, “Muzeul Dimitrie Cantemir”, aflat sub îngrijirea Institutului Cultural Român din Istanbul. Activităţile legate de memoria lui Cantemir (conferinţe, concerte, înregistrări de discuri…) au devenit, în ultimile luni, prezenţe permanente la Istanbul. O evoluţie fericită, care se înscrie, în acelaşi timp, în cadrul unei mişcări de reabilitare a patrimoniului arhitectural (cartierul Fanar), cât şi artistic (muzica veche).

Jordi Savall şi formaţia “Hespèrion XXI” prelungesc aventura muzicii lui Dimitrie Cantemir sub forma unui concert cu piese extrase din CD-ul “Istanbul”. După ce au trecut prin Lyon sau Narbonne şi înainte de a prezenta acelaşi spectacol la Berlin şi Zagreb, formaţia de muzică veche europeană a poposit pe data de 30 noiembrie la Iaşi, în cadrul prestigios al Filarmonicii de Stat.

În ziua precedentă, a avut loc, în sala “Iulia Haşdeu” a Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu”, lansarea ediţiei în limba română a volumului “Cantemireştii – Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea” de Ştefan Lemny.

Aceste manifestări culturale fac parte din programul “Toamna muzicii vechi” la Iaşi.