Când ratezi ieşirea dintr-un sens giratoriu !

File de jurnal (Languedociene)

La Bastide Vieille, 31/07/2021

Ziarul « Midi Libre », datat 30 iulie 2021, anunţă că în acest sfârşit de săptămână se va înregistra cel mai dens trafic automobilistic al anului !

E normal ! Cei care şi-au luat vacanţa în luna iulie se încrucişează cu cei ce pleacă în vacanţă în luna august. Şi, cum data de 1 august cade, în acest an, într-o duminică, este foarte probabil că « migraţia de masă » va începe încă de vineri. Ba chiar că ziarul cotidian regional indică nu numai orele de trafic maxim, între 9h şi 20h în ambele direcţii, spre Nord sau spre Sud, dar precizează şi zonele care vor fi cele mai afectate de traficul estival. 

Ele sunt, mai ales, axele majore ale traficului rutier, în zona Nîmes şi în aria Béziers-Narbonne. Adică EXACT regiunea în care se află locuinţa noastră ! 

Ori, după o jumătate de zi, pe 29/07, când am răspuns invitaţiei unor amici la Clermont-l’Hérault, pentru 30 iulie am prevăzut întoarcerea la Bastide Vieille, care se află la jumătatea drumului între Béziers şi Narbonne !

Cu alte cuvinte, exact acolo unde nu trebuie să circuli în această zi ! 

Avem însă marea şansă de… a nu fi grăbiţi ! 

Putem deci evita principalele axe de circulaţie din regiune şi căuta drumuri locale unde, chiar dacă facem ocoluri sau trecem pe căi ce urcă şi coboară rapid sau în serpentine, nu riscăm să întâlnim, de cele mai multe ori, decât un trafic local sau… alţi « turişti » în căutarea obiectivelor istorice sau naturale din zonă. 

Tocmai asta riscă să fie problema noastră ! 

Chiar dacă ştim cum să evităm axele supraîncărcate, la un moment dat trebuie  să găsim un loc potrivit pentru dejun. 

Asta înseamnă două lucruri : 

-trebuie să întâlnim un restaurant unde să nu fie o înghesuială de turişti, care va genera un serviciu lung şi, foarte probabil, de proastă calitate,

-având în vedere că temperatura exterioară evoluează, la ora prânzului, între 30°C şi 35°C, ar fi preferabil să dăm peste o terasă umbrită de frunzele platanilor, atât de numeroşi în regiune şi, pe cât posibil, într-un loc deschis, în care adierea vântului să ne poată răcori, pe când stăm la masă ! 

Desigur că nici nu luăm în consideraţie posibilitatea de a dejuna într-un local închis, cu aer condiţionat. Nu este locul potrivit, după criteriile noastre, în general, iar în perioada restricţiilor sanitare, în vigoare în acest moment, cu atât mai puţin ! 

In mod normal, pentru restul anului, cunoaştem câteva localuri în zonă care ar răspunde criteriilor menţionate. Insă, pe 30 iulie… totul e mult mai complicat ! 

In timpul dimineţii, am traversat zona submuntoasă care înconjoară orăşelul Clermont-l’Hérault, aşa numitul “le Clermontais”. Aici, n-am avut nicio problemă de circulaţie ! 

Mai mult ! Am profitat de ocazie pentru a vizita câteva obiective turistice pe care, de cele mai multe ori, în graba circulaţiei pe axele majore, le trecem cu vederea. 

Cum regiunea este o zonă viticolă de excepţie, cu o tradiţie de aproape 2000 ani în acest domeniu, am profitat de ocazie pentru a vizita o cramă cu o existenţă de mai bine de 80 ani. 

« La Cave cooperative Les Coteaux de Cabrière » a fost înfiinţată în 1938.

Insă ea a fost denumită « L’Estabel » în 1952 şi, întâlnind aprecierea consumatorilor vinului produs, începând din 2002, a adoptat numele de « Caves d’Estabel ». 

Denumirea « Estabel » provine de la un fenomen geologic straniu : este numele unei surse minerale intermitente, care apare şi dispare în mod periodic, în funcţie de intensitatea ploilor locale. 

«„L’Estabel” este un mister datorat particularităților renașterii sale episodice, în funcție de condițiile meteorologice. Este un izvor intermitent, care a dat naștere unui tuf masiv lung de peste un kilometru, ce domină pe aproximativ treizeci de metri „La Boyne”, un afluent de pe malul drept al râului Hérault.

Numele său poartă în sine acest caracter misterios: Estabelul se referă uneori la o variantă occitană care înseamnă „vârtej”, o aluzie la apa care țâșnește la 25 ° C în timp ce se învârte, și aceasta, de câteva ori pe secol; uneori originea ar fi înțeleasă prin termenul „Estambel”,(„bel étang” adică „iazul frumos”), ipoteză citată uneori dar care nu pare bine stabilită. »

Sursa minerală a apărut, pentru ultima dată, în 1996!

In tot cazul, întreaga zonă beneficiază de particularităţi geografice sau istorice excepţionale, printre care merită să fie citate:

-şistul de Cabriére,
-„Capitelle en garigue”: capitelle (în langue d’oc „capitèlo”) este o colibă de piatră uscată, adică fără mortar, folosită pe vremuri ca adăpost temporar pentru micii proprietari, cu uneltele și produsele lor agricole,
-„Pic de Vissou”, cu forma sa atât de caracteristică,
– faimoasa vizită a regelui Franţei Ludovic XIV, care a gustat şi apreciat o specialitate viticolă locală: „le vin vermeil”.

In secţia dedicată comercializării vinurilor cooperativei, pot fi achiziţionate specialităţile ei, printre care 90% din recolta acestui an a fost distinsă cu premii internaţionale. Vinul „rosé” rămâne referinţa de bază a producţiei viticole, soiul privilegiat fiind Cinsault cu aproximativ 50% din volum, restul fiind compus din „Syrah” şi „Grenache”.

In acest moment, în crama Cooperativei, este prezentată o expoziţie ce pune în valoare o altă tradiţie locală: mineritul în masivul Cevennes.

Expoziţia prezintă activitatea minieră din regiunea Saint Laurent le Minier, de la începuturile ei, în secolul XIII, până la sistarea de la sfârşitul secolului XX.

In plus de metalele tradiţionale exploatate în regiune, cum erau plumbul, cuprul şi argintul, una dintre localizările din regiune a reprezentat, în epoca modernă, cea mai importantă mină de zinc din lume!

Expoziţia prezintă, de asemeni, o superbă colecţie de minerale întâlnite în zonă, făcând parte din patrimoniul mai multor experţi în mineralogie.

Le-am studiat cu atenţie şi mare plăcere! Ele mi-au amintit anii petrecuţi la Şcoala de Mine din Saint Etienne, precum şi colecţia mineralogică a tatălui meu, el însuşi „Ingènieur des Mines”, care astăzi, în urma unei donaţii făcute acum 10 ani, se află în incinta Muzeului de Ştiinţele naturii din Suceava.

Desigur că am văzut prin lume colecţii mineralogice mult mai importante. Printre ele, în luna martie 2018, cea din laboratorul de mineralogie al Şcolii de Mine din Ouro Preto, în Brazilia, probabil cea mai vastă din lume.

Dar la Cabriére este vorba de colecţiile unor persoane particulare, interesate de mineralogie, care vădesc pasiunea unor amatori entuziaşti.

* * *

Iată că a sosit ora dejunului!

Acum, eram obligaţi să luăm o decizie. In lipsa unui restaurant cunoscut în regiune, am decis să mergem la Pézenas, unde poţi găsi zeci de restaurante.
Numai că, Pézenas fiind un oraş extrem de turistic, ştim perfect că, în luna iulie, sunt de temut toate dificultăţile zonelor suprapopulate.

Intâmplarea a rezolvat lucrurile de la sine!

Chiar lângă intrarea în Pézenas, este în curs de construcţie un „sens giratoriu” care va facilita automobiliştilor accesul în acest oraş turistic, precum şi în satele vecine.

Lucrările ar fi trebuit să fie terminate încă din primăvara 2021, însă ele sunt în curs de finalizare doar acum, în plin sezon turistic. Aşa se face că, din neatenţie, am ratat ieşirea spre Pézenas.

Următoarea ieşire indica direcţia: Caux.

Mi-am spus că mergând la Caux, s-ar putea să avem „une carte à jouer”!

Am mai fost la Caux, acum vreo câţiva ani, cu ocazia unui târg de antichităţi. N-am avut atunci vremea necesară pentru a vizita oraşul, fiind însoţiţi de o bandă de amici care doreau să termine ziua la masă, povestind tot felul de snoave. Totuşi, orăşelul mi-a făcut o impresie foarte bună!

„Caux (în occitană Caus) este o comună franceză situată în departamentul Hérault, în regiunea Occitanie.

Caux este un municipiu rural, făcând parte din municipalitățile cu densitate mică sau foarte mică… aparținând zonei urbane din Caux, o unitate urbană monocomunitară cu 2.560 de locuitori în 2017, constituind un oraș izolat.
Municipalitatea face parte din zona de atracție a oraşului Pézenas.
Numele poate proveni dintr-o expresie de origine preindoeuropeană: „cal-so”, adică stâncă, adăpost. Într-adevăr, de pe baza sa, la 103 metri deasupra nivelului mării, Caux domină împrejurimile.”

Ceea ce Wikipedia nu spune, este că orăşelul Caux est „une circulade languedocienne”.

„O circuladă este un sat din Languedoc construit în cerc în jurul unei biserici sau a unui castel fortificat. Invenția numelui și a conceptului se datorează arhitectului-planificator urban Krzysztof Pawlowski în 1992.

În geografie, aceste sate sunt desemnate sub numele de „sat circular” sau mai simplu „sat rotund”.

Potrivit lui Krzysztof Pawlowski, un sat circular medieval este un sat în care cercul stă în întregime sau parțial la baza organizării sistemului de parcele. Elementul esențial al sistemului numit „circulade” ar fi succesiunea inelelor dispuse în mod regulat în jurul miezului central sub formă de benzi de case terasate. Până nu demult, bastidele din sud-vest, orașe bazate pe schema dreptunghiulară, erau considerate primele manifestări ale creației urbane din Evul Mediu. Cu toate acestea, pentru Krzysztof Pawlowski, în Languedoc, modelul circular s-ar fi format cu două secole înainte de bastide și ar fi marcat astfel nașterea urbanismului european.

Aceste aglomerări circulare ar marca nașterea planificării orașului la scară europeană prin proiecția pe teren a formelor prevăzute obținute prin utilizarea axului central și a funiei care materializează raza cercului care urmează a fi trasată. Proiectarea și construcția lor ar fi rezultatul puterii unei familii aristocratice, Trencavel din Carcassonne-Béziers, la sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea.

Din 1993, în Aude, Hérault și Gard, aproximativ patruzeci de aglomeraţii de acest tip (sate sau orașe mici) au fost promovate în scopuri turistic-economice, cu ajutorul siteului Web, de către „Asociația satelor circulare din Languedoc”, sub denumirea generică de „circulades”, un neologism creat pentru nevoile cauzei. „Circuladele” găsesc un răspuns favorabil din partea primarilor, deoarece acestea sunt susceptibile de a genera turism cultural și beneficii economice, în acelaşi timp încetinind deşertificarea peisajului rural. Ele beneficiază de sprijinul autorității regionale din Languedoc-Roussillon încă de la apariţie.”

Chiar dacă această teorie este combătută de unii istorici, fapt cert este că în departamentul nostru, l’Hérault, se află cel mai mare număr de „circulade”, aproape treizeci. De fiecare dată, ele corespund unor localităţi istorice, care au reuşit să salveze nenumărate monumente arhitecturale, cu detalii sculptate de epocă, şi care au păstrat o ambianţă medievală, pusă în valoare de restaurările recente.

Am sesizat, deci, că orăşelul Caux ar putea fi… locul pe care-l căutăm pentru dejun!

Mergând de-a lungul principalului bulevard circular al oraşului, care se găseşte, în mod vizibil, pe locul vechilor ziduri medievale rotunde, am dat, chiar în faţa primăriei, peste o simpatică grădină, care adăposteşte, la umbra unor platani uriaşi, mesele unui restaurant vecin, numit „Les Valseuses”. Acest nume aminteşte titlul unui film „cult” din anii ’70.

Restaurantul, fără multe pretenţii, prezintă pe o tablă de şcoală, un meniu scris cu creta, la numai 20 Euro pentru cele trei feluri clasice.

Este exact ce căutam! In plus, numărul redus al clienţilor, care, după cum am constatat mai apoi, vorbeau câteva limbi europene, ne permitea o distanţiere rezonabilă.

Insă meniul a necesitat explicaţiile ospătăriţei, pentru că el se compunea din câteva feluri, toate specialităţi mediteraneene, uneori puse în valoare de niscaiva condimente sau sosuri exotice.

Totul însoţit de mici fantezii decorative, (sticle de bistrou, pungi de brutărie, feţe de masă din muşama cu flori…) care adăugau o notă originală prezentării multicolore a felurilor de mâncare.

La sfârşitul mesei, am descoperit un afiş care anunţa condiţiile pentru vizitarea turnului bisericii, care domină centrul oraşului.

Mi-am spus că, în ciuda soarelui care făcea să cadă o manta de plumb pe umerii pietonilor, era momentul potrivit pentru a vizita centrul istoric al circuladei.

Intr-adevăr ! In oraş, niciun locuitor pe străzi. Era… ora siestei!

Insă umbra zidurilor groase, în mare parte construite din bolovani negri de piatră vulcanică, asigurau o oarecare răcoare. La fel, tunelurile, străzile boltite, curţile ascunse… O ambianţă medievală autentică. Nicio prăvălie de „suveniruri” de doi bani, importate… din alte colţuri ale lumii! Doar, pe ici pe colo, plăci de piatră sau marmoră care indicau evenimentele istorice care s-au desfăşurat în aceste locuri.

Trebuie să precizez că istoria acestei minuscule aglomeraţii a cunoscut, rând pe rând, evenimente tragice sau fericite, timp de 1100 ani!

Pentru că oraşul este menţionat deja în anul 880, când el aparţinea lui Guillaume de Guilhen din Clermont-l’Hérault. Iar, în continuare, el a trecut în posesia suveranilor din Toulouse, Carcassonne sau Agde, înainte de a fi alipit Regatului Franţei în 1226 de Amaury VI de Monfort, fiul celebrului Simon IV de Monfort, figura centrală a cruciadei „albigeoise”.

Această lungă istorie, ca şi evenimentele care au urmat, este o prezenţă fizică la Caux. Ea merită să fie studiată în detaliu în muzeele şi lăcaşele de cult ale oraşului, printre care „ l’Église Saint-Gervais-Saint-Protais et son clocher-porche gothique, la Chartreuse de Mougères et chapelle Notre-Dame-de-Pitié (1645) sau l’Espace Patrimoine”.

Insă, pentru asta, ar fi trebuit să aşteptăm ora 18, când se termină siesta în timpul verii!

Numai că noi eram foarte grăbiţi! Ne aştepta piscina, ca să ne răcorim după o zi întreagă de activităţi culturale şi gastronomice!

Aşa e vara în Languedoc!

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, iulie 2021

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *