Veneția, 17/06/2025

“ All’Ercole d’Oro ”

Astăzi, este ultima mea zi la Veneția! Ba chiar, numai jum’ate, pentru că avionul spre Barcelona pleacă după amiază. S-a terminat vremea când soseam la aeroport cu numai 20 minute înaintea decolării !

Acum, mă obligă să ajung cu, cel puțin, două ore înainte. Chiar dacă am imprimat/scanat “the boarding card”!

Asta nu înseamnă că nu pot realiza programul (minim) ales! Care prevede un tur prin cartierul Cannaregio. Mai precis, în zona pieții Santa Fosca.

De ce acolo ? Simplu!

La Sta. Fosca se află I.C.R., adică « Institutul Cultural Român » din Veneția.

De mai bine de 25 ani, trec în mod regulat prin acest loc. Este inutil, ba chiar imposibil, să menționez toate expozițiile, conferințele, concertele… artiștilor români sau legați de « spațiul mioritic », la care am participat în acest locaș de cultură fondat de Nicolae Iorga, acum un secol.

Ba chiar, într-un text scris cu ocazia vernisajului unei expoziții de fotografii ale lui Serge Assier, în anul 2002, aminteam că Franța, în ciuda legăturilor ei istorice cu Veneția, nu mai avea nici măcar un consulat în cetatea Dogilor. Pe când, « Centrul cultural român » (denumirea de atunci !) era foarte activ. 

Am păstrat, de altfel, câteva programe ale Centrului din acea perioadă.

Tocmai, pentru a mă ține la curent cu aceste activități, am prevăzut azi și o vizită la I.C.R. Veneția. Acolo unde, cândva, directorul Centrului îmi « punea de o parte » publicațiile anului, în așteptarea întoarcerii mele în acest oraș !

Doar că, de această dată, am găsit porțile edificiului închise ! Doar un vag afiș, anunțând o manifestație fără legătură evidentă cu « specificul românesc ».

Când am întrebat-o pe fetița care păzea o expoziție de la parterul edificiului, probabil o “mercenară” plătită cu ora, ce n-avea nimic în comun cu România, care este orarul de vizitare la I.C.R., ea mi-a răspuns :

« Nu e nimic de văzut acolo. Sunt doar birourile administrației ! »

Era cât pe ce să mă pocnească un infarct !

Nu era momentul potrivit să-i povestesc… istorii de demult. Aproape treizeci de ani ! Pentru ea… o viață !

 *   *   *

Am profitat de timpul câștigat ca să merg în căutarea «urmelor de pași de pe podul de la Sta. Fosca », chiar în fața porții închise de la I.C.R.

Mă refer la una dintre cele mai epice și pitorești tradiții ale Veneției antice: bătăliile dintre Nicolotti și Castellani, două facțiuni rivale care s-au angajat în ciocniri spectaculoase… adesea pe poduri precum Santa Fosca, numit mai de mult: Ponte de la Guera ( în limba venețiană, cu un singur „r”! )  sau faimosul Ponte dei Pugni.

Nicolotti vs. Castellani: O rivalitate veche de secole!

Nicolotti proveneau din vestul Veneției (cartiere precum Dorsoduro, San Polo, Santa Croce). Erau în mare parte pescari proveniți din medii modeste. Castellani reprezentau estul orașului (Castello, San Marco), adesea artizani sau muncitori din Arsenal, care erau mai respectați social.

Fiecare grup purta propriile culori: negru pentru Nicolotti, roșu pentru Castellani.

Lupte pe poduri: aceste ciocniri erau numite „Guerra dei Pugni” (războaie cu pumnii).

Ele aveau loc pe poduri fără balustrade, cum ar fi Ponte dei Pugni sau uneori Ponte Santa Fosca, astfel încât învinșii să fie aruncați în canal. Colțurile podului erau marcate cu adâncituri din marmură albă, indicând pozițiile de plecare ale combatanților. Aceste lupte puteau fi ritualice, festive sau violente, uneori încurajate de autorități pentru a canaliza tensiunile sociale.

Johan Richter, cunoscut și sub numele său italianizat Giovanni Richter (Stockholm, 1665 – Veneția, 27 decembrie 1745), a fost un pictor suedez. Pictor baroc, a fost activ la Veneția din 1717. Opera sa a constat în principal în vederi ale orașului Veneția, într-un stil atribuibil școlii lui Luca Carlevarijs.

O tradiție carnavalească: în timpul Carnavalului de la Veneția, cele două facțiuni se întreceau în jocuri de forță, cum ar fi „Forze d’Ercole”, unde formau piramide umane. Dogele urmărea uneori luptele de la balconul său, înconjurat de ambasadori și nobili.

Ponte Santa Fosca, deși mai puțin faimos decât Ponte dei Pugni, a fost și el un loc de încăierări între cele două clanuri. Aceste ciocniri au fost imortalizate în gravuri și picturi și rămân un simbol al culturii populare venețiene. 

Pe 29 septembrie 1705, Veneția a fost scena ultimei lupte oficiale de pe Ponte dei Pugni, o confruntare care a marcat sfârșitul unei tradiții vechi de secole: Guerra dei Pugni sau Războiul Pumnilor.

Ultima luptă: O bătălie sângeroasă!

În acea zi, familiile Nicolotti și Castellani, două facțiuni rivale din oraș, s-au întâlnit ca de obicei pe Ponte dei Pugni, situat în cartierul Dorsoduro.

Atunci,  lupta a degenerat repede: loviturile au dat loc unei încăierări generale. Țigle au fost aruncate din casele din jur. Cuțitele au fost scoase, transformând ritualul într-o adevărată revoltă sângeroasă.

Confruntate cu această escaladare a violenței, autoritățile venețiene au decis să interzică definitiv aceste lupte. Oricine începea o încăierare pe pod risca cinci ani de galere sau șapte ani de închisoare.

Consiliul celor Zece, care până atunci tolerase aceste ciocniri ca modalitate de exprimare socială, a impus o interdicție strictă.

Patrimoniu și memorie Ponte dei Pugni păstrează încă amprentele din marmură albă care marcau pozițiile de plecare ale combatanților. Această bătălie finală a devenit legendară, imortalizată în picturi, poezii și povești populare. Alte poduri, precum Santa Fosca și San Zulien, au fost, de asemenea, martori la aceste bătălii, dar Ponte dei Pugni rămâne cel mai emblematic.

De când am descoperit acest obicei italian din vremuri îndepărtate, mă tot întreb dacă soluția găsită de Nicolotti și Castellani, pentru a rezolva conflictelele lor, n-ar putea fi aplicată și în lumea noastră politică!

Cât timp, eforturi, vieți și bani economisiți. Aș putea s-o propun… la Bruxelles!

 *    *    *

La numai câțiva metri de sediul I.C.R. din Cannaregio, pe Strada Nuova la no. 2233, se găsește alt „loc de memorie”: la „spezieria all’Ercole d’Oro”.

Cei ce cunosc piesa lui Caragiale „D’ale Carnavalului” n-au nevoie de traducere! Acolo  apare Iordache, calfa frizerului Nae Girimea, care povestește cum un spițer (farmacist) a falsificat cartela de abonament a prăvăliei în care el lucrează.

Spezieria all’Ercole d’Oro, situată în Campo Santa Fosca, în cartierul Cannaregio din Veneția, este o adevărată bijuterie istorică care îi cufundă pe vizitatori în lumea farmaciilor venețiene din secolul al XVII-lea.

O farmacie de epocă: fondată în secolul al XVII-lea, această spezierie (farmacie) reflectă importanța Veneției ca răscruce pentru comerțul cu condimente și remedii din Orient.

Ea era renumită pentru preparatele sale medicinale, în special pentru celebrele „pastile Piovan” făcute din cassia, un laxativ inventat de farmacistul Giovanni Girolamo Zannichelli, care a rămas în producție până în 1975.

Un decor baroc s-a păstrat în interior, unde poți găsi rafturi din nuc, borcane din majolică, gravuri cu medici și o atmosferă caldă tipică barocului venețian. Aceste localuri nu erau doar farmacii, ci și spații de întâlnire și conversație, unde se schimbau idei și remedii.

Tot aici exista și o renumită „Sala dei Veleni”. Adică, o cameră fascinantă și misterioasă dedicată conservării substanțelor toxice și a remediilor puternice în Veneția secolului al XVII-lea.

Cu alte cuvinte,  o cameră specială rezervată otrăvurilor, ierburilor rare, condimentelor exotice și compușilor alchimici. Era folosită, deasemeni, pentru depozitarea și prepararea substanțelor periculoase, adesea folosite în scopuri medicinale, dar uneori și pentru utilizări mai ambigue, cum ar fi antidoturi sau contraotrăvuri. Ingredientele proveneau adesea din Orient, mărturisind rolul Veneției ca răscruce a comerțului global.

În această  sală, accesul era permis doar spezierilor experimentați, deoarece manipularea acestor substanțe necesita o cunoaștere aprofundată a farmacopeei.

Acolo găseai preparate precum:

Mitridato: un antidot legendar pentru otrăvuri, preparat din zeci de ingrediente.

Teriaca: un elixir despre care se crede că vindecă toate relele, produs sub licență de la statul venețian.

Ulei de scorpion: un ulei medicinal obținut prin macerarea scorpionilor vii în ulei de măsline.

Aici domnea o atmosferă învăluită în mister!

Camera era probabil întunecată, cu rafturi de lemn, fiole din sticlă suflată și inscripții latine pe sertare. Evoca atât știința medicală, cât și artele oculte, într-o epocă în care limita dintre cele două era deseori neclară.

Astăzi, „La Spezieria” găzduiește parfumeria de lux „Neguțătorul din Veneția”, care perpetuează arta esenței rare în sticle de „verto di Murano”.

„Aici, puteți mirosi parfumuri inspirate de rutele mirodeniilor, în timp ce admirați lucrările din lemn și obiectele antice care spun povestea medicinei venețiene.”

Am trecut de zeci de ori prin fața acestei „spițerii”. N-am intrat niciodată! Pentru că era lume multă și pentru că o fereastră deschisă îți permite să admiri decorul (rafturi de lemn cu sticle, fiole și borcane)… fără să stai la coadă!

Însă, de  această dată, în prăvălie nu se găsea decât o cuconiță elegantă, care îl consulta pe spițer. Pe când studiam cu atenție rafturile farmaciei am auzit, în spatele meu o conversație… stranie:

„Veneția, iarna 1672

Ceața se agăța de canale ca un văl de mătase umedă.

În liniștea mohorâtă a Cannaregio-ului, un felinar pâlpâitor lumina firma aurie: Ercole d’Oro.

În spatele ușii de lemn sculptat, spezieria se trezea într-un murmur de alambicuri și flacoane. Maestrul Zannichelli, spezierul, îmbrăcat într-o mantie neagră de catifea, pregătea o combinație rară. Pe marmura rece, pudre de ambră gri, mosc și scorțișoară își așteptau unirea.

O clientă cu văl a intrat, pașii ei fiind înăbușiți de lespezile antice.

 „Caut un parfum care să nu fie uitat”, a spus ea, cu vocea ca o șoaptă.

Zannichelli nu a răspuns. S-a întors spre un raft secret, în spatele unei perdele de catifea granat. A scos o sticlă de „cristal de Murano”, decorată cu aur și lapis lazuli. Lichidul din interior scânteia cu o strălucire de chihlimbar, aproape vie.

 „Acest parfum se numește Ombra. Nu îl porți, el te alege.”

Femeia a luat sticla, a deschis-o și a închis ochii. O lacrimă i-a alunecat pe obraz. A șoptit: „El este.”

Zannichelli a zâmbit. În magazinul acela, nu vindeau doar remedii. Ofereau fragmente de suflete…

Când m-am întors, doamna plecase ! Iar spițierul nu era îmbrăcat într-un costum de catifea neagră!

L-am întrebat: „Aveți un borcan cu clorat de sodiu?”

”Nu știu! Lucrez  aici doar de trei luni. Căutați Dv. pe a doua etajeră din centru. S-ar putea să existe !”

M-am uitat și, în doar două minute, l-am găsit!

Întrebarea mea, care poate părea stranie, merită o explicație.

Timp de 4 ani, între 1989 și 1994, am lucrat ca „Chef de Produit” într-o filială a grupului ELF-Aquitaine din Franța.

Produsele pentru care aveam responsabilitatea  (producție, gestiune, investiții, comercializare) se numeau „clorat de sodiu”, „clorat de potasiu” și „perclorat de sodiu”. Domeniile de utilizare ale acestor produse acopereau un vast evantai, de la industria hârtiei, trecând prin potabilizarea apei și ajungând până la… focurile de artificii! Un (foarte) mic domeniu de utilizare a produselor mele era „industria farmaceutică”.

Nu vorbesc despre (azi) sinistrul „peroxid de hidrogen”, cunoscut și sub numele de „gaz hilarant”.

„Acest gaz ajută la reducerea durerii fără a induce o stare de inconștiență totală. Este unul dintre cei mai vechi agenți volatili utilizați în medicină în scopuri anestezice, motiv pentru care este supus reglementării medicamentelor.”

Doar că, acum, el este unul dintre principalele droguri utilizate de (foarte) tineri!

Eu mă refer la „cloratul de potasiu”, deseori numit din eroare „clorat de sodiu” ! A cărei utilizare medicală, timp de secole, a fost „uitată”, chiar și de „Inteligența artificială”!

Care  mi-a răspuns:

”Ai dreptate! Cloratul de sodiu a fost într-adevăr utilizat în trecut, în special în Spania, ca oxidant în pastile pentru ameliorarea durerilor în gât. Aceste pastile conțineau doze mici de clorat de sodiu, care se presupunea că acționează ca un antiseptic local.

Utilizare istorică în Spania: Cloratul de sodiu era utilizat în pastile antiseptice, adesea numite „pastillas de clorato”.

Se presupunea că dezinfectează gâtul datorită puterii sale oxidante, ucigând bacteriile la nivel local. Acest tratament era popular în anumite regiuni, în special în mediile militare sau rurale.

Eliminare și interzicere: Datorită toxicității sale ridicate, utilizarea medicală a cloratului de sodiu a fost interzisă treptat.

În Spania, utilizarea sa în produsele farmaceutice a fost interzisă la începutul anilor 2000, deși unele surse indică restricții încă din anii 1990. Agenția Spaniolă pentru Medicamente a retras autorizația de comercializare pentru aceste pastile, considerând cloratul periculos chiar și în doze mici, în special pentru rinichi și sânge.”

Ei bine! Eu am vândut acest produs (în cantități minuscule : zeci de kg !) armatei spaniole! Mulțumită nivelului ridicat de puritate al produsului nostru!

De aceea, de câte ori vizitez câte o famacie „istorică”, încerc să găsesc borcane de „clorat”!

Mai mult, în perioada în care lucram în acest domeniu, familia mi-a oferit două borcane de ceramică, arborând numele produselor mele! Chiar dacă „percloratul de sodiu” nu a  fost folosit niciodată în această branșă  de activitate!

Astfel, am avut ideea de a fabrica, pentru clienții mei, un cadou original: un set de două borcane din ceramică smălțuită, cu un decor „mediteranean” și numele celor două produse menționate.

Cum dispuneam de un budget „publicitar”… nimeni n-a îndrăznit să-mi interzică această fantezie!

Mai mult! Am  negociat „aprig” această comandă importantă pentru ceramist și, în primă, am primit un vas de ceramică cu „decor stil Rouen”. El tronează și azi în salonul nostru, umplut cu decorații florale sau cu obiecte tradiționale… în funcție de anotimp!

Borcanul de sticlă din „Spezieria all’Ercole d’Oro” pare să dateze din secolul XIX. Dar, cu siguranță, la Veneția trebuie să existe și altele… cu mult mai vechi!

Nu-mi rămâne decât… să le caut!

Va urma…

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, august 2025