Veneția, 13/06/2025

« Il pranzo gratis »

Spre deosebire de Viena, la Veneția am sosit cu un program bine stabilit… de vreo trei ani !

În 2022, am aflat din presa franceză că a fost finalizată restaurarea ultimelor săli de la « Palazzo Reale » din Veneția. Restaurare începută cu zece ani mai înainte și realizată cu fondurile și sub supravegherea « Comitetul Francez pentru Salvgardarea Veneției », care a beneficiat de sprijinul diferiților « mécéna » din întreaga lume.

Așteptam, deci, prima ocazie pentru a vizita acest crâmpei de artă decorativă regală venețiană, într-un oraș reputat pentru o lungă istorie… republicană ! Cu atât mai mult cu cât el se găsește în cadrul Muzeului Correr, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, de-a lungul celor mai bine de cinci decenii de când revin aproape în fiecare an la Veneția.

Doar că, detaliu important, aceste « stanze” au fost « eliberate » de administrația italiană… doar acum un deceniu !

« Palatul Regal din Veneția își revine la splendoarea de odinioară, cele douăzeci de camere ale Muzeului Correr servind drept apartamente private pentru membrii familiilor Bonaparte, Habsburg și Savoia pe tot parcursul secolului al XIX-lea și până în 1920. Aceste douăzeci de camere, acum accesibile publicului pentru prima dată, formează spațiile a ceea ce a fost cândva Palatul Regal din Veneția…

Unele dintre camerele Palatului Regal din Veneția fuseseră deschise publicului în 2012, dar acum, în 2022, traseul este complet accesibil. », se putea citi în presa italiană, acum trei ani.

Nu voi insista asupra acestei vizite. Toate informațiile necesare pentru a profita din plin de această “nouă” perlă venețiană sunt disponibile în ghiduri, pe Internet, în broșurile distribuite de Oficiul de turism local etc.

Un singur « detaliu » m-a lăsat… pe gânduri !

« Camera Regelui Victor Emmanuel al II-lea :

Regele Victor Emmanuel al II-lea al Italiei a dormit în această cameră când a sărbătorit unirea Veneției și al regiunii Veneto cu Regatul Italiei pe 7 noiembrie 1866. Fotoliile și scaunele prezintă stema încoronată a Savoyei și tapițeria originală verde închis. Cele douăzeci de camere ale Palatului Regal din Veneția sunt decorate și tapițate cu tapiserii care reproduc modelele originale, în timp ce mobilierul este autentic și, după evenimente și transferuri complexe, a revenit în sfârșit la locul său. »

Piesa care atrage atenția vizitatorului, din primul moment când intră în acest salon, este un enorm tablou (117×168 cm) care ocupă o parte importantă a zidului din fața ferestrelor… regale.

Este vorba de o alegorie, reprezentându-l pe Regele Italiei, însoțit de primul ministru, Cavour, de Garibaldi și de o fată, alegoria Lombardiei, consolând o tânără venețiană, la « întoarcerea în sânul națiunii italiene», având încă mâinile încătușate. O altă alegorie reprezintă Leul, simbol al evanghelistului San Marco, iar, în colțul din dreapta, jos, un putti înaripat poartă steagul francez.

Este un semn de recunoștință față de ajutorul dat de Franța în momentul realizării unității italiene.

Nu-mi amintesc să fi văzut vreun simbol asemănător, legat de alegerea Prințului domnitor al Principatelor Unite ! Poate doar imaginea Gen. Berthelot de pe fresca din sala Ateneului Român, pe care o caut, fără succès, …de ani de zile !

Daţi un RON pentru Ateneu! | ADRIAN ROZEI

Trebuie să-i mulțumesc Dnei. Carlotta Trevisan, competentul ghid din Museo Correr, care ne-a indicat nenumărate aspecte ale decorației, artei și istoriei acestui monument pe care, astfel, l-am putut aprecia la justa sa valoare !

*   *   *

La ieșirea din muzeu, aveam, încă o dată, aceeași problemă… ca și în ultimele vizite menționate: “Unde voi lua masa?”

De această data, o “întinsesem » cu vizitele… până la ora 15h30. Ceea ce, la Veneția, n-ar trebui să fie o problemă, luând în considerație mulțimea turiștilor, cu obiceiuri culinare atât de variate, sosiți din toate colțurile lumii!

M-am “pierdut” prin străduțele întortochiate ale orașului Dogilor, în căutarea unui restaurant fără pretenții, în care doream să mănânc… în viteză!

Nu știu cum, am dat peste “Osteria al Pozzo Roverso”.

M-am adresat patronului, așezat la o masa în restaurant, întrebându-l dacă « pot mânca repede ? »

Răspunsul a venit imediat : “Repede, nu! Bine, da!”

Am înteles, într-o clipire, greșala capitală pe care o făceam: “Sunt în vacanță, nimeni nu mă mână de la spate, am petrecut un moment minunat în muzeu… de ce trebuie să mă grăbesc ?”

Sau, cum zicea tatăl meu : « N-au intrat zilele’n sac ! »

Atunci, mi-au răsărit din fundul memoriei două cuvinte pe care le auzisem în Italia acum vreo 25 ani : « Slow food » !

Cel care mi le-a spus prima dată, era agentul meu italian cu care făceam înconjurul Italiei, de la Veneția la Napoli, în căutarea unor clienți potențiali. Timp de o săptămână, n-am luat masa DECÂT în restaurante care afișau acest label !

« Într-o perioadă în care totul se accelerează, e bine să încetinești puțin… Tocmai acesta este scopul mișcării “Slow Food”, născută în Italia : să-ți faci timp să apreciezi lucrurile la adevărata lor valoare.

Ideea s-a născut în Italia în 1986 : un colectiv de gânditori și artiști a protestat față de sosirea unui restaurant McDonald’s pe « Spanish steps » din Roma.

Acest plan de a instala simbolul „fast-food-ului” într-o locație istorică a fost șocant și, ca răspuns, s-a născut mișcarea „Slow Food”. Aceasta pledează pentru o revenire la arome, pentru a-și acorda timpul necesar, pentru a aprecia bucătăria locală, și pentru a educa papilele gustative.

Experimentați “Slow Food” în Italia!

Simbolizat de un melc, “Slow Food” susține arta lentorii. Nu este o etichetă în sine, dar s-ar putea să observați emblema melcului dacă vă plimbați pe străzile italiene, fie la intrarea într-o brânzetărie artizanală, fie la un restaurant, de exemplu. Mișcarea își propune să promoveze aromele tradiționale și cunoștințele ancestrale pentru a salva produse amenințate cu dispariția; așa au fost salvate 300 de produse locale în întreaga lume. »

M-am așezat la o masa din restaurant și am schimbat câteva vorbe cu patronul. I-am vorbit despre legăturile mele cu minoritatea italiană din România, cred chiar că i-am arătat revista “Siamo di nuovo insieme”.

În așteptarea farfuriei de “pomodoro/bufala à la caprese » » și a paharului de vin alb comandate, am remarcat că ecranul T.V. din sală prezenta un interview cu Al Bano.

Excelentă ocazie de-al auzi vorbind în italiană ! În Franța, n-am ocazia de a-l vedea! Doar în România, Al Bano vine în fiecare an. Ba chiar, el și-a sărbătorit aniversarea de 80 ani… la București !

“Slow Food”: mi-am făcut timp să apreciez lucrurile la adevărata lor valoare.”

Am decis să termin masa cu un… « affogato al café »!

Patronul s-a uitat mirat la mine ! I-am explicat istoria mea venețiană, la “Florian”, cu acest desert.

A revenit după câteva minute, spunându-mi :

« Am două știri pentru Dvs.: una bună și una rea ! Cu care să încep ?”

“Cea rea!”, am răspuns!

“Nu vă pot face un affogato… »

« În acest caz, faceți-mi, vă rog, nota de plată ! »

« Acum, cea bună : un client din restaurant vă oferă masa ! »

Era să cad de pe scaun ! « Cum ? Cine ? De ce ?… » Patronul a refuzat să răspundă ! Tot ce-am obținut, a fost promisiunea : « Vă voi explica… data viitoare ! »

Ne-am despărțit… buni prieteni ! Ba chiar… ne-am și tras în poză!

*   *   *

Nu puteam rămâne… pe un eșec ! Chiar dacă a fost o surpriză greu de înțeles.

În căutarea unui loc unde mi-aș putea satisface « viciul » (mărturisit !), am dat peste alt “loc de memorie” personal:  “Hotel Gorizia à la Valigia » !

« Valiza :

Era în primăvara anului 1947 când acest obiect, atât de comun în fiecare hotel de pe planetă, a făcut o intrare singulară la Hotelul Gorizia. Decolorat, uzat, abandonat în pragul unui clasic băcaro venețian (o tavernă tipică și populară, care servește « ombre di vino » (pahare de vin) însoțite de cichéti, gustări tradiționale venețiene) și… lovit cu piciorul!

Așa a apărut „valiza” pe Calle dei Fabbri, împinsă de picioarele « artistice » ale mai multor artiști care s-au distrat „însoțind-o” până la pragul locului său de veci.

Observată cu surprindere de către cei prezenți la simpozion, a fost aproape imediat supusă unui tratament special: fiecare artist prezent a decorat-o cu o lucrare originală. Douăzeci și șapte de episoade cu autoportrete, naturi statice, peisaje și obiecte care astăzi reprezintă « valoarea adăugată » a valizei, conservată și expusă la fața locului în Hotelul Gorizia.

Cherubini, Carena, Pomi, Novati, Sara și Seibezzi sunt doar câteva dintre numele care și-au lăsat amprenta semnificativă a talentului pe pereții săi moi.

 Acest episod amuzant a deschis calea pentru crearea « Ordinului Prietenilor Valizei », un cerc simbolic de artiști venețieni renumiți în revistele de artă din întreaga lume. Astăzi, valiza, admirată ca exemplu de pictură venețiană contemporană, este sufletul hotelului nostru. Iar sufletul, după cum știm, este neprețuit. »

Am locuit în acest hotel… în 1981! A fost prima oară când am plecat în vacanță în afara Fanței cu cea care urma să devină soția mea!

Cum am ales acest hotel? Simplu!

M-am dus la “Oficiul de turism Italian” din Paris și am cerut lista hotelurilor din Veneția. Lista enumera hotelurile, de la cel mai scump până la cel mai ieftin.

Am eliminat pe cele ma scumpe și am telefonat la câteva dintre cele cu prețuri medii. Am fost refuzat în vreo 20 hoteluri: toate erau “complete”!

Enervat, am luat lista…  de jos în sus ! Ultimul era « la Valigia » ».

Acolo, mi s-a propus ultima cameră disponibilă !

Nu era momentul să fac “nazuri » ! Am acceptat, cu atât mai mult cu cât localizarea stabilimentului era excelentă.

Când am sosit la hotel, am constatat că numele său oficial era “Gorizia”.

Asta nu prea mi-a plăcut!

Mi-a amintit un episod dezagreabil, din 1970, când avionul meu a aterizat “în catastrofă” lângă “Cortina de fier », la frontiera cu Iugoslavia, pe când eu mai călătoream cu un « Titlu de voiaj pentru persoane fără naționalitate ». Cu alte cuvinte, eram « Refugiat politic » !

« Colac peste pupăză », actul meu de identitate expirase… cu o zi înainte !

Ceea ce vameșul din Franța nu remarcase !

Pe scurt, am așteptat vreo două ore, până a sosit un « Șef » care a decis să mă lase să intru în Italia… fără ștampila poliției.

Cu mine, au așteptat și vreo 20 persoane, din grupul meu !

Iar, la ieșirea din Italia, în aeroportul din Milano, alte explicații de dat, că… « de ce n-am ștampilă pe pașaport ?»   

Însă, din 1981 încoace, am mai trecut de nenumărate ori pe « La Valigia ».

Dacă, acum 45 ani, era un hotel de 1*, acum a devenit de 3*… ultra « chic » !

Ba chiar, a făcut un pui : « Il Ristorante Pizzeria Nuova Valigia ».

Era locul și momentul să-mi iau revanșa !

Am consumat cu nespusă plăcere… un “affogato al café” (fason “Nuova Valigia » !), pe când un « cameriere » dădea sfaturi unor tinere pierdute în dedalele orașului, ca și mine… acum aproape o jum’ate de secol !

 

Va urma…

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, august 2025