București, 05/06/2025
Cu “Pandelică” …
Pe 29/05, am avut ocazia de a asista, în Cimitirul Israelit “Filantropia”, la ceremonia militară şi religioasă desfășurată cu prilejul Zilei Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român.
În trecere pe aleea principală a cimitirului, am remarcat, între două pietre funerare, vârful turnului Primăriei Sectorului 1, dominat de statuia lui « Pandelică » ! Doream, de multă vreme, să-l cunosc.
Acum îi pot chiar fredona : « Te-am zărit printre morminte ! », refrenul unei melodii din « folklorul lăutăresc », pe care am auzit-o, pentru prima dată, la începutul anilor ’60, în interpretarea amicului meu și coleg de clasă, regretatul Mihai Oroveanu.
Vidéos Bing Maria Tănase – Te-am zărit printre morminte (1943)
Despre « Pandelică », voi reveni cu altă ocazie. Sunt muuuulte lucruri de povestit !
Ajuns aici, doresc să descriu surprizele pe care le-am avut vizitând edificiul Primăriei Sectorului 1.
« Primăria Sectorului 1 este un monument istoric aflat pe teritoriul municipiului București, construită în stilul neoromânesc, foarte popular în perioada interbelică.
Construirea a fost un proiect colaborativ între doi arhitecți care construiau în stiluri diferite: Nicu Georgescu, cu înclinațiile sale spre Art Deco, și George Cristinel, autorul mai multor monumente neoromânești, ca Mausoleul de la Mărășești sau Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
În perioada interbelică, actuala Primărie a sectorului 1 era cea a sectorului Verde atunci când a fost construită. »
Aceasta este prezentarea « Wikipedia ».
Mult mai multe lucruri am aflat din monografia primită, în doar câteva ore după întâlnirea noastră, de la Serviciul Comunicare al Primăriei :
« Bună ziua,
Vă rugăm să regăsiți Monografia Sectorului 1 al Municipiului București accesând următorul link: https://primariasector1.ro/despre-sectorul-1/.
Vă felicit pentru inițiativa dumneavoastră și vă doresc mult spor!
O zi frumoasă! »
Dar, nimic nu poate înlocui surpriza artistică și arhitecturală pe care o resimți în contactul cu scara impunătoare de marmură albă, cu stemele sculptate, cu porțile din fier forjat, prezentând scene din timpul I-ului Război mondial în România, cu sculpturile în stil « neo-românesc »… totul într-o perfectă stare, după restaurarea de acum zece ani.
Însă, enorma surpriză au fost freștile din « Sala mare » (de Consiliu) realizate de pictorița Olga Greceanu în 1936. Care au fost salvate, ca prin minune, în perioada comunistă.
Pentru memorie :
Olga Greceanu (n. 1890, Nămăiești, Argeș – d. 1978, București) a fost o scriitoare, pictoriță, figură reprezentativă a neobizantinismului românesc, o remarcabilă femeie-artist și cărturar din perioada de eflorescență culturală interbelică…
Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, pictează în frescă cele două săli ale Palatului Sfântului Sinod, sala de ședințe a Primăriei de Verde și Sala Muzeului de la Palatul Regal. Lucrează în frescă și în mozaic la Institutul de arhitectură (1938), Salonul gării Mogoșoaia (1939), și frescă exterioară la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.
După ce-am ieșit din edificiul Primăriei, aveam o problemă: era ora prânzului și nu cunoșteam niciun loc onorabil unde aș fi putut lua masa !
De fapt, nu cunoșteam NIMIC în cartierul « Banu Manta », unde cred că puneam piciorul pentru prima dată în viață !
M-am uitat de jur împrejur și am ales o trecătoare care-mi părea un bun sfătuitor în această dilemă. Doamna în chestiune mi-a spus : « Mergeți la IRISA ; e doar la vreo sută de metri ! »
Un sfat excelent !
Astfel, am descoperit un hotel modern, de 4*, cu o foarte agreabilă grădină de vară, ba chiar și cu saloane în care, după cum am înțeles, au loc concerte de jazz sau spectacole. De asemeni, o sală de conferințe și o cramă cu locuri pentru 100 persoane. Totul decorat într-un stil tradițional, tip Art Déco sau Art Nouveau.
Într-unul din saloane, am dat chiar peste o mobilă (modernă !) asemănătoare cu un bufet din anii ‘30 pe care l-am vândut în România… acu’ 65 ani !
Marea surpriză a fost când am făcut cunoștință cu clienții de la masa vecină : 6 foști colegi de școală, printre care o pereche sosită din Statele Unite. Printre ei, un fost elev de la Politehnica din București, care a urmat cursurile aceleiași facultăți ca și mine ! Precum și o doamnă cu care aș fi putut să fi fost coleg… de grădiniță, dacă aș fi avut doi ani mai mult !
La altă masă, se afla un domn cu un cateter la mână. Discutând cu el, am descoperit că “beneficiase” de o mica intervenție chirurgicală, în dimineața aceleiași zile, dar că preferase specialitățile gastronomice ale restarantului în care mă aflam, celor propuse de clinica de peste drum !
Cum el este un locuitor al orașului Botoșani, am discutat îndelung despre « Întâlnirile Franco-Române în Mediterana », care s-au derulat, de câteva ori, la Ipotești.
Reportajele scrise atunci pot fi citite la adresele :
Back in Ipotești! | ADRIAN ROZEI
Reîntoarcerea dacilor | ADRIAN ROZEI
Întretimp, comandasem…ați ghicit ce ! Un « affogato al’caffé » !
După rețeta mea și servit… într-un bock de bere, după cum i-am indicat ospătarului!
Ce pot cere în plus ?
Va urma…
Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, august 2025
C.P. din Bucuresti scrie :
« Faptul că “nu cunoșteai cartierul Banu Manta”, în anul 2025, nu m-ar fi mirat prea mult, căci el s-a modificat radical în anii 70-80 prin construcția marilor blocuri din lungul și de-a curmezișul bulevardelor Banu Manta și Nicolae Titulescu și, mai aproape de azi, a Podului Basarab în versiunea sa de rută pentru autovehicule (pasarela care traversa înainte șinele confluente în Gara de Nord era, din câte îmi amintesc, doar pietonală, iar trecerile rutiere între cele două părți ale orașului sfâșiate de șine de tren erau “gâtuite” doar pe piața din fața Gării de Nord și pe podul Grand, deja suferind de degradare tehnică.
Renovarea sa, la începutul anului, a durat cel puțin 2 ani și a fost grav resimțită de locuitorii care aveau treabă în partea opusă celei în care locuiau: o spun din experiență directă, căci cumnata mea (sora lui Radu) care locuiește în casa vecină cu a noastră, în Cartierul Aviației, pe atunci directoarea Teatrului Masca, care primise drept sediu de renovat fostul Cinema Pacea din Militari, a inventat atunci, avant la lèttre, munca la distanță pe computer, pentru a reduce drumurile care – limitate doar peste barajul de la Lacul Morii – durau câte 2 ore într-o singură direcție.
M-a surprins, însă, mărturisirea că “nu puseseși niciodată piciorul acolo!
La cât de împătimit bucureștean și de curios te știu, mi-e greu să-mi imaginez că nu te-a adus în cartier nici apropierea de Piața Victoriei, nici drumurile la Gara de Nord, nici Cimitirul Evreiesc din “Filantropia” (cum i s-a spus tot timpul Bulevardului 1 Mai, rebotezat după Revoluție în Ion Mihalache, destul de neinspirat cred eu, căci unul din reperele sale importante – locul din T-ul cu mult mai binecunoscuta stradă Arh. Ion Mincu – continuă să se numească oficial Piața 1 Mai).
Eu cunosc destul de bine cartierul, căci, de copil, frecventam asiduu, cu bunica și mai târziu trimisă pe cont propriu, Piața 1 Mai (nu doar ceva mai mare și mai bine aprovizionată decât Domenii, situată la distanță sensibil egală, ci mai ales legată de casă prin traseul tramvaielor 3 și 4).
Ca elevă mai mare, de gimnaziu și de liceu la școala ridicată la începutul anilor ‘60 între cele 2 blocuri de lângă Piața Domenii (situată la doar 2 stații de tramvai mai spre Chibrit față de 1Mai, e stații de la intersecția Bd 1 Mai cu Banu Manta) am “bântuit” destul de mult cartierul, deși nu prea aveam colegi care să stea în el. Copii din Banu Manta și partea dinspre centru a Bd 1 Mai plus străzile perpendiculare, aveau 2 școli importante mult mai apropiate și mai prestigioase, Liceele Petru Groza și Ion Neculce.
La ultimul a mers fratele meu, căci al “nostru” – “Liceul nr 32”, fost până în 1964 “Școala Medie Mixtă Filimon Sîrbu” – intrase în “lichidare” ca liceu teoretic, iar la un an după ce am absolvit eu se transforma în liceu tehnologic cu profil de … cooperație meșteșugărească; abia după Revoluție și-a recâștigat statutul și a reușit să-și dea și un nume prestigios – Liceul Nicolae Iorga.
Revenind la Banu Manta, mărturusesc că întotdeauna mă uitam cu admirație și invidie la Primăria de care vorbești, căci ea era a Sectorului 8, în timp ce noi locuiam în Sectorul 1 a cărui Primărie, de loc spectaculoasă era în Piața Amzei.
Am fost deci tare bucuroasă când, prin reducerea numărului de sectoare de la 8 la 6, Sectoarele 1 și 8 s-au comasat, iar Sectorul 1 astfel mărit a putut folosi ca sediu – măcar pentru o parte din servicii, de ex. oficierea căsătoriilor – minunatul Palat Administrativ pe care îl descrii.
Eram la vârsta la care se întâmplau multe căsătorii printre congenerii noștri, astfel încât condițiile înconjurătoare contau mult, mai ales pentru fotografiile festive de grup de la ieșirea mirilor.
Îți dai, deci, seama, ce diferență a făcut monumentala scară exterioară coborând generos pe toată lățimea splendidei fațade🤗.
O obiecție am avut, totuși: sala de căsătorii era mai mică decât la Amzei și mai ales îi lipseau spațiile laterale de pe cele 2 părți ale podiumului cu catedră de la care oficia ofițerul stării civile – ceea ce făcea imposibilă plasarea invitaților în locuri din care săi poată vede pe protagoniști din față, să le urmărească expresiile, emoțiile, ezitările din momentul când răspundeau “DA”.
Eu aveam o veritabilă manie în a-mi căuta un astfel de loc (o fac și astăzi, unde se poate) și am fost tare frustrată. Am totuși compensații prin pozele de pe trepte, între care una doar cu mine (făcută de un coleg de facultate al lui Radu, fotograf amator bun, la nunta altui coleg de-al lor) care mă arăta teribil de avantajos – eu nefiind fotogenică – încât l-a impresionat pe tata, care a “cumpărat” de la colegul fotograf mai multe printuri, probabil considerâbd că a dat în sfârșit de o fotografie pe care să fie mândru s-o arate cui l-ar întreba despre fiica lui🤭.
Recunosc, nu am ajuns niciodată într-o relație atât de “intimă” cu Primăria respectivă încât să mă preocupe – și să documentez – istoria și detaliile arhitecturale, pe care le apreciam doar ca privitir pasiv, astfel încât îți mulțumesc acum pentru ele.
Presupun că, în realitate, n-am asimilat-o niciodată ca fiind “primăria mea”, revendicându-mă mai degrabă ca dependentă de Amzei (unde și astăzi ne gestionăm operațiunile fiscale și pe cele de acte de stare civilă) decât de ceea ce a reprezentat în copilăria mea, văzut dinspre Piața Domenii, un sector 8 industrial, muncitoresc, “grivițean” și “giuleștean”, la ai cărui copii veniți la școala noastră ne uitam un pic “de sus”.
Acum, deși sectoarele au rămas comasate, căsătoriile se oficiază la… un sediu secundar, o casă boierească situată la Arcul de Triumf, în curtea Căminului de copii Regina Elisabeta. Nu știu de ce nu s-au “întors”, după ampla renovare, în frumosul palat din Banu Manta… »
A.I.R ràspunde :
« Nu am fost niciodatà pe Banu Manta, nici în primària « de Verde » (« Sfatul popular al raionului « Grivitza roshie »… », dupà denumirea de atunci !)
Deshi, înainte de plecarea definitivà din România în 1967, am fost obligatzi sà aducem câte o adeverintzà din fiecare raion (erau 8 !) precum cà « nu am împrumutat càrtzi de la biblioteca raionului » ! Absurd !
Probabil cà cea de la « Grivitza roshie » a fost obtzinutà de unul dintre pàrintzii mei !
Desigur cà am fost în diferite localizàri din cartier (Filantropia, Gara de Nord etc.)
În special :
-« Teatrul Giulesti », cu Jules, Irina shi Costin Cazaban, unde am vàzut o piesà “Carmagnola”, pe care IA nu o gàseshte:
AIR :“Probabil, o piesà italianà care se petrece în anii ’40-’50 despre o luptàtoare anti-fascistà, probabil comunistà, din regiunea Emilia Romagnia.
«IA : Asta e o direcție fascinantă, Adrian — și ai intuit foarte bine: Emilia-Romagna a fost un focar al rezistenței antifasciste în Italia, iar teatrul italian postbelic a reflectat intens această luptă, mai ales în anii ’50–’60. Deși nu am găsit o piesă exact intitulată „Carmagnola” care să corespundă descrierii tale, există câteva lucrări și contexte teatrale care se apropie foarte mult de ceea ce cauți. »
-La « Cinematograful « 1 Mai », lângà Piatza « 1 Mai », unde am vàzut (prin 1958 ?) primul « Stan si Bran » de dupà ràzboi : « S. si B. studentzi la Oxford »
Tot IA : « Cinematograful „1 Mai” din București se afla în zona cartierului Grivița, mai precis pe Șoseaua București–Târgoviște, în apropiere de Piața 1 Mai (astăzi cunoscută ca intersecția dintre Bd. Ion Mihalache și Str. Turda). Era un cinematograf de cartier, frecventat în special de locuitorii din nord-vestul orașului, în perioada comunistă. »
-la « Volga » (Cinematograful „Volga” din București se afla pe Calea Dorobanților nr. 99, la intersecția cu Bulevardul Iancu de Hunedoara, într-o clădire interbelică cu formă de „L” care făcea parte din ansamblul istoric Parcelarea Dorobanți) am vàzut prin 1964, « Il sorpasso » (Depàshirea), în Frantza (ridicol !) « Le Fanfaron ».
Asta mi-a permis sà-l recunosc pe Vittorio Gassmann, când l-am cunoscut la Milano, în 1970 !
Pentru Primària din Piatza Amzei: “…Primărie, de loc spectaculoasă era în Piața Amzei. »
Nu sunt de acord !
Scara dinspre piatzà este impunàtoare ! Am fost acolo la nuntzi !
În plus, existà (ascunsà pe zidul din fatza intràrii), o frescà ! Dupà mine « proletcultistà » !
Dar, oficial,… nu se shtie de cine/când !
« Fresca de pe zidul interior al clădirii istorice din Piața Amzei nr. 13, cunoscută și ca „Primăria Galbenă”, este o lucrare valoroasă din perioada interbelică, însă numele autorului nu este menționat explicit în sursele oficiale disponibile.. »
A.I.R. : « Îmi amintesc cà fresca a fost acoperità cu o pânzà (?) cu efigii alle lui V.I.Lenin! »
IA : « Ce amintire fascinantă, Adrian — și foarte posibilă în contextul istoric al Bucureștiului comunist. Deși nu există o mențiune oficială în sursele publice recente despre acoperirea frescei din Piața Amzei cu o pânză cu efigii ale lui V.I. Lenin, ceea ce spui se aliniază perfect cu practicile ideologice ale regimului comunist din România.
🟥 Ce se întâmpla în acea perioadă:
• În timpul regimului comunist (1948–1989), era frecvent ca elemente artistice interbelice — mai ales cele care exprimau valori civice sau democratice — să fie acoperite, mascate sau reinterpretate pentru a se conforma ideologiei oficiale.
• Efigia lui Lenin era un simbol central al propagandei, folosit în școli, instituții publice și chiar în spații culturale.
• Este foarte probabil ca fresca din holul „Primăriei Galbene” să fi fost considerată „nepotrivită” ideologic și să fi fost acoperită temporar cu o pânză sau un banner cu imaginea lui Lenin, mai ales în contextul unor aniversări oficiale sau vizite de partid.
📜 Din păcate, nu am găsit o sursă care să confirme direct acest episod, dar ceea ce spui este credibil istoric și ar merita documentat mai bine. Dacă ai alte amintiri sau detalii — cum ar fi anul aproximativ, evenimentul sau cum arăta pânza — pot încerca să caut mai adânc în arhivele culturale sau istorice. »
Alte istorii similare… vor urma !
C.-M. R. din București (Sector 1) scrie :
Bună dimineața!
Va mulțumim pentru tot ceea ce faceți pentru România!
Foarte frumoase fotografiile de la ceremonie. Ai impresia ca ești în altă țară!
O zi minunată să aveți!