La Bastide Vieille, 14/02/2023

Revista săptămânală « Le Figaro Magazine » are o rubrică intitulată : « Le déjeuner dominical de… ». Pe data de 13 ianuarie 2023, personalitatea aleasă pentru a-şi prezenta preferinţele în acest domeniu era Laurent Gardinier pe care, mărturisesc, nu-l cunoşteam. Iată ce am citit în articolul menţionat : 

« Tocmai a fost ales șef al lanţului « Relais & Châteaux », instituție care reunește 580 de unități din peste 65 de țări, 800 de restaurante (350 de stele)…

Cu alte cuvinte, pentru un prânz de duminică, Laurent Gardinier are de unde alege, dar când este la Paris, merge la « Cherche Midi », un bistro italian creat în 1978 de frații Di Meo, originari din regiunea Molise, unde se regăseşte cu familia sau prietenii. » 

Trebuie să spun că numele străzii « Cherche Midi », acolo unde se află restaurantul citat, m-a intrigat… chiar din primele zile după sosirea mea la Paris, acum mai bine de jumătate de secol ! 

Precizez că descoperisem încă din timpul primelor mele contacte cu limba franceză, expresia : « Chercher midi à quatorze heures ! » (Caută amiaza la ora 14 !) 

Nu de multă vreme, curiozitatea m-a împins să cercetez provenienţa acestei afirmaţii şi astfel am descoperit că: 

« Forma actuală a expresiei datează din secolul al XVII-lea, pentru că, anterior, se căuta amiaza la ora unsprezece. Alegerea prânzului se dovedește a fi mijlocul zilei. Alegerea a paisprezece ore nu este justificată (nici unsprezece ore de altfel), dar este o afirmaţie ce ilustrează mai bine un lucru imposibil de realizat. »

Foarte bine! Dar de ce o stradă din Paris poartă acest nume ? 

Mătuşa Wikipedia, care le ştie pe toate, îmi dă explicaţia următoare :

“Această stradă își datorează numele unei firme reprezentând un cadran solar, lângă care erau pictați oameni care căutau amiaza la ora două. Vezi pe stradă la nr. 19.”

Insă un site specializat în istoria Parisului, adaugă câteva indicaţii suplimentare :

« Un basorelief, situat deasupra unui magazin (instalat în 1874) înlocuiește o firmă datând din 1675 care prezenta același motiv.

Această imagine reprezintă un astronom care înregistrează cu compasul său gradele unui cadran. Acele compasului indică ora amiezii și ora două. Scena este o reprezentare a expresiei „căută amiază la ora două”, care datează din secolul al XVII-lea și se bazează pe un obicei italian: numărătoarea orele din ziua următoare începea la treizeci de minute după apusul soarelui.

În funcție de anotimp, zilele fiind mai mult sau mai puțin lungi, mijlocul zilei cădea între orele 15 și 19, dar niciodată la ora 14. În consecință, este perfect inutil să „căuți ora douăsprezece la ora două”.

O altă explicație, tot de origine italiană, indică faptul că ziua următoare  începea într-adevăr la apusul soarelui, dar întrucât acesta se schimba regulat în funcție de anotimpuri, era imposibil să se stabilească definitiv orele și că nu servea la nimic să „căuți amiaza la ora doua după-amiază”. 

Odată rezolvată această « problemă existenţială », ceea ce m-a interesat este informaţia privind restaurantul italian având numele identic cu cel al străzii unde se află : « un bistro italian creat în 1978 de frații Di Meo, originari din regiunea Molise ».

Trebuie să recunosc că n-am vizitat niciodată această regiune, deşi am trecut, de mai multe ori, prin cele care o mărginesc : 

« Molise sau Molisé (/mo.ˈliː.ze/) este o regiune din sudul Italiei, creată în secolul al XI-lea și mai recent recreată prin separarea în regiunea Abruzzo și Molise la 27 decembrie 1963. Are drept capitală Campobasso și are 310 000 de locuitori.

Molise este situat în sudul peninsulei Italiene și se învecinează cu Abruzzo la nord, Lazio la vest, Campania la sud-vest, Puglia la sud-est. Cu 4 438 km2, este a doua cea mai mică regiune din țară, după Valea Aostei. » 

Apariţia, dispariţia şi « reapariţia » regiunii « Molise », precum şi dimensiunile ei reduse, mi-au amintit cazul similar (nefinalizat !) al unei regiuni din România :

« Județul Muscel a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, aflată în regiunea istorică Muntenia. Reședința județului era orașul Câmpulung.

Județul se afla în partea central-sudică a României Mari, în nord-vestul regiunii Muntenia. Județul cuprindea partea estică din actualul județ Argeș și comunele Malu cu Flori, Văleni-Dâmbovița și Pucheni aflate în prezent în județul Dâmbovița. Se învecina la vest cu județul Argeș, la nord cu județele Făgăraș și Brașov, iar la est cu județul Dâmbovița.

 Județul a fost desființat odată cu reforma administrativă din 6 septembrie1950. »

Trista soartă a « Judeţului Muscel » m-a interesat cu atât mai mult cu cât de această regiune, şi în special de oraşul Câmpulung-Muscel, mă leagă nenumărate amintiri din copilărie, reînoite cu ocazia vizitelor repetate din ultimii ani.

Mai mult ! Muscelul este o prezenţă cotidiană în casa noastră din Languedoc.

Acum vreo zece ani, o verişoară, care locuieste de vreo 7 decenii în Argentina, ne-a făcut o vizită, însoţită fiind de soţul ei. Cu această ocazie, ea mi-a oferit un cadou… fără de preţ : un costum folkloric femeiesc, pe care tatăl său îl achiziţionase în România prin anii ’50.

Costumul se compune, mai întâi, dintr-o fotă de

« bumbac, fir metalic argintat şi aurit pe support textil ; ţesut în patru iţe, motive alese în război, finisat cu colţişori croşetaţi. Piesă de formă dreptunghiulară, având o compoziţie decorativă, tipică pentru zona Muscel : pulpană dublă cu chenar, pe fond negru. Motive decorative geometrice (reţea de roburi cu creste). Cromatica fond negru, motive cu fir argintiu şi auriu. »

Mai apoi, o ie din

« batist mercerizat (marchizet), pânză de casă, mătase vegetală, dantelă manuală, tivitură cu găurele, brodat, cu punct peste fire, croşetat dantelă. »

In fine, o

« cingătoare femeiască (bată) din bumbac mercerizat şi fir metallic, năvăditură. Cingătoare tradiţională realizată în tehnica năvăditului cu motive decorative alese, sub formă de register, pe întreaga suprafaţă; la capete sunt lăsaţi franjuri decorative din urzeală. Piesa se remarcă prin sobrietatea alesăturilor predominant geometrice şi rafinamentul chromatic bazat pe relaţia între negru, argintiu şi auriu. » 

Desigur că, atunci când am primit acest cadou… princiar, nu cunoşteam nimic din termenii menţionaţi mai sus. Nici măcar regiunea de unde provenea acest costum!

Insă, ştiam perfect unde va fi expus: el era menit să se alăture celorlalte cinci costume folklorice, militare sau tradiţionale, româneşti sau franceze, expuse deja în podul casei noastre. Ele au fost  achiziţionate sau primite în dar,  de-a lungul a patru decenii, şi n-au întâlnit un cadru demn de a le prezenta decât acum douăzeci de ani, când am amenajat podul locuinţei noastre din Languedoc.

Pe atunci, erau doar trei costume populare, croite şi decorate în România (un costum de adolescentă din regiunea Argeş, un costum femeiesc de nuntă românesc din Răşinari şi un costum feminin săsesc –brodat în 1936- tot la Răşinari), două uniforme cu accesoriile lor din aviaţia franceză, la care s-a adăugat, doar de doi ani, un kimono japonez, sosit direct din Ţara Soarelui-răsare !

Desigur că, de cum am plecat în România, m-am dus cu o fotografie a « costumului argentinian »la Muzeul Satului din Bucureşti şi am luat contactul cu o muzeografă din secţia etnografie, departamentul « costume populare ».

In doar câteva secunde, ea a recunoscut provenienţa musceleană a costumului meu, ba chiar mi-a precizat că Muzeul posedă cca. 250 costume similare, din perioada anilor ’40 – ’50. Tot ea mi-a indicat o enormă monografie, la a cărei redactare participase, în care puteam găsi câteva porturi similare.

După încă vreo doi sau trei ani, am asistat la o licitaţie în cadrul prestigios al Palatului Cesianu-Racoviţă, organizată de Casa de licitaţii « Artmark », în care erau vândute 130 de  «Valori tradiţionale, inclusiv o colecţie de ii româneşti ».

In cadrul licitaţiei, am regăsit nenumărate costume similare cu cel din podul meu. Ba chiar, în catalogul “Sesiunii de licitaţie”, era indicat că:

« In perioada interbelică, pentru costumul de mireasă, notabilităţile satului (învăţătoare, preotese, primăriţe), obişnuiau să-şi comande costume în localităţile lor, sau în centre renumite, precum Muscelul, care lucrau întreg ansamblul (cămaşe, poale, fotă) în dominantă de alb, după moda urbană. » 

Tot astfel, am « rezolvat » o problemă care mă preocupa: cum se face că ia mea este … “albă monocolor cu broderii alb pe alb”? Pentru că, trebuie să recunosc, nu mai văzusem decât ii sau cămăşi femeieşti cu motive în culori, pe fond alb.

« Acest costum este executat în acest spirit, având ia, tip carpatic, lucrată pe batist mercerizat (marchizet), cu mătase albă, poalele din pânză de casă, cu broderie conturată cu paiete aurii şi finisaj de colţişori croşetaţi, iar fota este albă, din producţia specifică manufacturii de la Câmpulung-Muscel. » 

Ceea ce m-a uimit cel mai mult, a fost faptul că o mare parte dintre costumele propuuse la vânzare n-au găsit cumpărător, în ciuda preţurilor foarte abordabile. Mai ales că am constatat, în ultimii ani, reîntoarcerea la moda utilizării costumelor populare cu ocazia diferitelor ceremonii familiare (nunţi, botezuri, aniversări…)

A fost chiar cazul « costumului de mireasă alcătuit din ie, poale şi fotă, zona Muntenia, anii 1935 – 1940 », propus la 450Euro.

Numai că, miresele de azi, ca să poată intra în costumele de acum un secol, ar trebui să mai renunţe la… sandviciurile cu Nutela !

Va urma…

 

Adrian Irvin ROZEI

 La Bastide Vieille, februarie 2023