Să alegi un hotel la San Francisco nu e o treabă ușoară !

Nu pentru că n’ar fi zeci de hoteluri în toate cartierele, la toate prețurile, de la camere pentru imigranți mexicani de cele mai multe ori ilegali, unde poți închiria un pat pentru câțiva dolari pe noapte, până la celebrul « Clift », a cărui renovare a costat 50 milioane de dolari și unde o cameră costă 1800USD pe zi!

Însă când vii în acest oraș minunat pentru un week-end, odată la cinci ani, cauți deobicei un loc mai special, unde să simți că ești în osmoză cu tradițiile locale. În general, cei care vin din Europa și care înțeleg instinctiv că poate aici este singurul loc din Statele Unite în care te poți simți ca pe Vechiul Continent, caută un hotel mic, familial, de preferință într’un edificiu de lemn, cu fațada colorată și ferestrele tip « guilotină », așa cum erau toate casele din San Francisco înainte de cutremurul din 1910, care a distrus cea mai mare parte din oraș.

În trecut, am avut șansa de a găsi un astfel de hotel. Ba chiar mai mult, proprietarul hotelului, care făcuse   avere cine știe cum, era fericitul posesor al unei colecții de tot felul de obiecte istorice, de la actul de demisie a lui Nixon, până la periuța de dinți a lui Buffalo Bill ! Toate aceste obiecte disparate, precum și multe alte vechituri, decorau camerele și culoarele hotelului și îi dădeau aerul unui bordel dela începutul secolului XX.

În plus camera care-mi fusese atribuită, cu vedere spre Golden Gate Bridge, purta numele predestinat de « Coït room », pentru că fiecare cameră avea un nume diferit.

Mai pe urmă, am aflat că acest nume amintea un ilustru personaj din istoria orașului (Lili Coït) și că turnul care purta același nume, dominând colina cea mai înaltă din vecinătate reprezenta … capătul unei tulumbe de pompier și nu ceeace își imaginau spiritele răuvoitoare !

Insă specialitatea hotelului, care se chema « The Haunted Mansions » (Manuarele bântuite de stafii), era magia și prestidigitația.

În fiecare vineri seară, după dineul elegant oferit în sala de recepție a hotelului, proprietarul invita pe participanți la un spectacol de magie, al cărui principal și unic actor era el însuși. Făcând appel la tot felul de obiecte și tablouri trucate, proprietarul, un adevărat profesionist al magiei, povestea istoria casei și crima nepedepsită, care lăsase timp de zeci de ani o prezență stranie în acest loc, fantoma fiicei proprietarului de altă dată, asasinată în această vilă construită la începutul secolului XX. Așa că, după sfârșitul spectacolului, constatai că spectatorii întârziau îndelung la bar și simțeai că, nu știu de ce, parcă nu aveau chef să se retragă în camerele lor și să rămână singuri.

Numai că, de această dată, când am telefonat pentru a rezerva o cameră, mi-a răspuns un « repondeur » cu vocea patronului, anunțându-mă că hotelul este închis pentru reparații și că ne sfătuia să ne adresăm hotelului « York », cu o recomandație din partea sa.

Puțin cam dezamăgit, însă spunându-mi că un asemenea personaj nu putea recomanda un hotel oarecare, am rezervat o cameră la « Hotel York ».

Era greu să-mi imaginez toate surprizele care mă așteptau și că acest sejur se va prelungi cu tot felul de întâmplări timp de mai bine de un an !**

                                                   *   *   *

Hotelul York, așezat pe una din străzile principale, Sutter street, care traversează vechiul oraș de la Districtul financiar până în vârful colinei, a fost refăcut în 1995, când fațada a fost vopsită în galben, în loc de roșu, cum era în anii `50. Însă scările de salvare în caz de incendiu și balcoanele metalice care dau acces înspre camerele de la stradă, cu « bow-windouri » importante, au rămas aceleași. Deși interiorul este perfect întreținut și hall-ul de recepție decorat impecabil cu mobile, oglinzi și policandre europeene, un sentiment straniu se degajează din acest loc. Chiar și scara interioară, cu o balustradă de lemn galben și un covor verde, îți dau nu știu de ce un sentiment de vertij.

De fapt acest hotel are o lungă istorie, pentru că a fost construit în 1922 de o familie italiană, Caroline și William Haus, care l-au numit « Glen Royal ». Caroline, devenită văduvă scurt timp după inaugurarea hotelului, a dirijat timp de patru ani de zile acest stabiliment.

In 1926, ea vinde hotelul pentru suma, pe atunci fabuloasă, de 150 000 USD, în speranța de a cumpăra terenul și a construi un hotel mult mai important. Numai că terenul a fost cumpărat, între timp, de un alt antrepenor, care va construi hotelul « Mark Hopkins ». După cum povestesc nepoții Carolinei Haus, ea a regretat toată viața vânzarea hotelului și a rămas neconsolată până la moarte.

Noii proprietari, William Stout și Norton R. Cowden schimbă numele hotelului în « Empire Hotel ».

Atunci, la sfârșitul anilor `20, în plină epocă a « prohibiției », hotelul și-a câstigat o faimă neașteptată, datorită teatrului numit « Plush Room Cabaret », deschis într’unul din saloanele lui, și care era unul din puținele locuri la San Francisco unde se serveau, de maniera cea mai ilegal posibilă, băuturi alcoolice!

Pentru a ajunge în mod discret în saloanele hotelului, a fost amenajată o rețea de tuneluri subterane, plecând din pivnițele caselor vecine,  care dăinuie până astăzi. Pe atunci, «inițiații » locului veneau seară de seară să asiste la spectacole de cabaret, profitând de băuturile alcoolice servite în timpul reprezentației.

După ce perioada « prohibiției » s’a încheiat, « The Plush Room Cabaret » a rămas o scenă celebră pentru calitatea artiștilor prezentați și o rampă de lansare pentru muzicieni, cântăreți, pianiști și dansatori la început de carieră.

Însă adevărata consacrare a hotelului a venit la sfârșitul anilor ‘50, când Alfred Hitchkok l-a ales ca decor pentru câteva scene din filmul său « Vertigo » (Vertij). Turnat în 1958, filmul, realizat după o nuvelă scrisă de bine cunoscuții autori francezi de romane polițiste Boileau și Narcejac, a fost considerat în vremea sa ca « cel mai important film turnat vreodată, dar poate și cea mai perfectă operă de artă produsă de orișice civilizație » (comentariul direcției hotelului, căreia îi lăsăm responsabilitatea acestei afirmații !) Ceeace pare sigur, este că jocul actorilor principali James Stewart și Kim Novak e nu numai emoționant, dar îți și bagă frica în oase, după ce te intrigă cumplit.

Acțiunea, care se petrece în regiunea orașului San Francisco, pune în scenă un fost politist, afectat de vertijuri după o goană pe acoperișurile orașului, care e înșelat de un cuplu de mitomani deciși să se debaraseze de soția bogată, pentru a rămâne cu moștenirea.

Numai că eroina, interpretată de Kim Novak, se îndrăgostește de polițistul pe care trebuia să-l ducă de nas în așa fel încât să poată fi utilizat ca martor și să’l salveze pe asasin de la condamnare. Tot acest joc se petrece în jurul unei presupuse fantome, a unor tentative de sinucidere și a unei morți greu de explicat într’o mânăstire spaniolă !

Iată-mă din nou, fără să vreau, într’o ambianță de roman polițist. Cu atât mai mult cu cât camera 501, unde se petrec câteva scene esențiale între Kim Novak și James Stewart, era vecină cu a mea, pe același palier. Iar simplul fapt de a privi în josul scării în formă de melc, îți dă amețeli, exact ca actorului principal din film.

Noroc că la recepția hotelului, pe un perete unde sunt prezentate afișe și tăieturi din ziare relatând istoria filmului, Kim Novak povestește, la treizeci de ani după premieră, că de fapt, interiorul hotelului a fost reconstituit în studio, pentru a facilita mișcarea camerii de luat vederi.

Însă celelalte elemente esențiale din film, fațada, mânăstirea și cimitirul spaniol, sunt autentice. Numai portretul eroinei din Muzeul Legiunii de Onoare a fost adăugat de Hitchkok.

Cât despre falsul mormânt al bunicii eroinei, instalat de producție în cimitirul spaniol, el a rămas ani de zile în același loc, până când, deranjat de dute-vino-ul turiștilor prin biserica sa, preotul parohiei a cerut să fie distrus.

                                                   *   *   *

În lista interpreților anunțați în programul dela « Plush Room Cabaret » un nume îmi atrage atenția : Andrea Marcovicci.

Oare de ce? Intre atâtea fenomene stranii și inexplicabile, aș zice paranormale, din hotelurile dela San Francisco unul mai mult sau mai puțin n’are nicio importanță!

Mărturisesc că nu auzisem niciodată numele de « Andrea Marcovicci ». Sau mai bine zis, nu-l auzisem din anii ’60, când avusesem o colegă de școală la București, care purta același nume.

Am descoperit însă că Andrea Marcovicci este un « monstre sacré » al cabaretului american, numită de un jurnalist « the Callas of Cabaret ». Ba chiar și magazinul « Life » a numit-o « cea care seamănă cel mai mult cu Sinatra » din noua generație de interpreți ai cabaretului.

La începutul carierei, actriță de televiziune în serialul « Love is a Many Splendored Thing », ea a debutat la New-York într’un « musical » adaptat după un roman al lui Henry James, înainte de a interpreta diferite roluri « off-Brodway ». În diferitele filme turnate,   a avut ca partener pe Woody Allen, Michael Caine, Michael Moriarty, Sir John Gielguld etc. Tot ea a înregistrat mai bine de zece CD-uri.

În 1993, Andrea a cântat ca solistă la Carnegie Hall, acompaniată fiind de American Symphony Orchestra, iar în continuare a dat concerte în Australia, la Londra și la Casa Albă, fiind distinsă cu doctoratul onorific dela Trinity College din Hartford.

Când după diferite încercări nereușite de a o contacta, am primit în fine un mesaj dela Andrea, acesta spunea :

« Dragă Adrian,

Tatăl meu, Dr. Eugen Marcovici era născut în România, mai bine zis în Transilvania. Mama mea a fost distinsă la Expozitia Internțională din New-York în 1939 cu titlul « Miss Television »…

Hotelul York are o mare importanță pentru mine, pentru că acolo l-am sărutat prima oară pe soțul meu Daniel Reichert și așa a început povestea noastră de iubire. Voi aprecia întotdeauna aceste amintiri și voi recomanda mereu Hotelul York***. »    

Așa am înțeles cum se face că am simtit o strângere de inimă când am intrat în acest hotel! Și știu unde voi locui la San Francisco cu ocazia viitorului voiaj.

Adrian Irvin ROZEI, Bahamas, februarie 2003

 

*Leit-motivul cântecului interpretat de Liza Minelli în celebrul film « Cabaret ».

** Intr’un text în curs de finalizare, se vor vedea consecințele acest sejur în următorii 12 ani ! (notă decembrie 2015)

*** Intretimp, « Hotelul York » și-a schimbat iarăși numele, devenind « Hotel Vertigo »