Bucureşti, 29/05/2022

File de jurnal

Probabil că aceste “experienţe” nostalgice mi-ar fi lăsat un gust amar, dacă niscaiva surprize agreabile nu m-ar fi aşteptat… tot în “mahalaua” mea! 

Era chiar în prima zi, după revenirea la Bucureşti. 

Am plecat spre cartierul meu, din Piaţa Romană, în căutarea altui edificiu anunţat la vânzare, tot la sothebyrealty.ro: 

https://www.sothebysrealty.ro/property/vila-cu-turn-din-fosta-mahala-silvestru

Vila era prezentată în felul următor : 

« Bulevardul Dacia a fost ultimul bulevard proiectat înainte de Primul Război Mondial, în timpul primarului Vintilă Brătianu. 

Bulevardul Nou, așa cum se numea inițial, a fost gândit să creeze o legătură importantă între Gara de Nord și Gara Obor. Fiind un bulevard proiectat, a trebuit să-și facă loc prin vechile cartiere ale Bucureștiului, prin preajma actualei Piețe a Spaniei, până la confluența cu strada Mihai Eminescu și Calea Moșilor.

Strada Mihai Eminescu, denumită până în 1948 strada Romană, este o stradă istorică a Bucureștiului care făcea legătura între Ulița Herăstrăului, actuala Calea Dorobanților, cu Podul Târgului de Afară, astăzi Calea Moșilor.

La mica distanță de confluența bulevardului Dacia cu strada Mihai Eminescu, în fosta mahala Silvestru, lua ființă la începutul secolului XX această vilă istorică cu patru niveluri, cu camere înalte de peste 3,5 m, dispusă pe D+P+1E+M, realizată într-un stil neoclasic, tipic începutului de secol, la comanda generalului Coandă, fost prim ministru în perioada interbelică.

Casa se integra foarte bine în stilul arhitectural al zonei, alături de casa geamănă din imediata vecinătate. Fiind construită pe colț, are avantajul unei deschideri panoramice către două străzi. Imobilul a scăpat de naționalizare, rămânând în familie prin succesiune, acest avantaj ajutând-o să păstreze toate detaliile arhitecturale originale. 

Mai apoi, în anul 2010, a trecut printr-o amplă acțiune de consolidare și restaurare, ocazie cu care a beneficiat de atenție sporită la întărirea fundației, dar și la o serie de finisaje și utilări foarte practice cu materiale de calitate… 

Pe lângă toate acestea, la momentul renovării s-a investit în construirea unui turn la mansardă, care a devenit un punct important de atracție al casei. A primit și o scară artistică din sticlă cu elemente florale din fier forjat, care asigură un acces la nivelurile superioare, proiectată și executată de celebra creatoare plastică Cornelia Moldoveanu.

Exteriorul, reabilitat termic prin placarea completă cu terosistem rigid Austro-therm, este decorat simetric cu frize și ancadramente ale ferestrelor cu lauri fără o încărcătură exagerată însă. Tonurile florale predominante se continuă la interior începând cu ușa dublă de la intrare, restaurată, vitrată cu flori, cu pardoseala din marmură decorată cu elemente florale încadrate de linia vieții, deasupra căreia se află un luminator cu vitraliu floral, și o sobă vieneză din ceramică albă situată în camera de zi. 

Această casă te primeste în interior cu o energie pozitivă de invidiat, oferind plăcerea parcurgerii unui decor gândit să te fascineze încă de la primul pas. Poate avea în viitor multiple destinații, precum rezidență, sediu de companie, notariat sau casă de avocatură. »

Mărturisesc că eram extrem de curios să văd acest ansamblu « vechi şi nou » !

Mă intriga însă… numele cartierului : fosta mahala Silvestru !

Am trăit, totuşi, 20 ani în această « mahala ». Am fost, timp de patru ani, elev la “Liceul Mihail Sadoveanu” (azi “Madgearu”), de la intersecţia străzii Mihai Eminescu cu Bd. Dacia.

Unde-i « mahalaua Silvestru » în această locaţie ?

Biserica Silvestru… e departe, alături de Calea Moşilor! Ori, în general, bisericile principale dădeau numele “mahalalelor”, acum vreo două secole.

De exemplu, biserica Popa Chiţu a dat numele străzii “Popa Chiţu” (azi “Alexandru Donici”), unde am locuit la Bucureşti.

La fel, biserica Armenească, cu Cartierul armenesc sau biserica Mântuleasa, cu Cartierul Mântuleasa…

Până şi pe Internet era confirmată supoziţia mea :

« Așezată nu departe de intersecția Străzii Mihai Eminescu cu Bulevardul Dacia și Calea Moșilor, pe strada cu același nume, la numărul 36, Biserica Silvestru este un loc de referință pentru istoria și înfățișarea orașului București.

Cel mai probabil, numele îi vine de la mahalaua Silvestru, locul unde a fost ridicată prima biserică de către jupân Pârvan și soția lui, Stanca, în anul 1743. Părintele Chiriac Bidoianu (1853-1929) consemnează în monografia consacrată Bisericii Sfântul Silvestru că:

„mahalaua Silvestrului se zice că și-a luat numele de la numele unui mare proprietar care locuia în această localitate pe acele timpuri, așa că la zidirea Bisericii de marele bogătaș Jupân Pârvan, această mahala purta deja numele de Silvestru, astfel că și biserica a trebuit, volens-nolens, să ia numele mahalalei”. »

Nu contează !

Voi pleca de la intersecţia « Mihai Eminescu/Bd. Dacia » şi voi « slaloma » între aceste două artere, în funcţie de… inspiraţia momentului şi de amintirile ce vor năvăli din fundul memoriei ! Şi, mai ales, de dorinţa de a revedea aceste locuri… după aproape 3 ani de absenţă.

« Une si longue absence »* !

Am început, desigur, cu liceul meu, fostul « Sadoveanu ».

Aici, am avut un şoc !

Pe un panou de vreo doi metri înălţime, chiar pe faţada şcolii, se poate citi :

« 1966 – 2016 

50 ani de excelenţă »

Pardon ! Nu se pot şterge cu buretele cei 6 ani care au precedat, chiar dacă numele liceului a fost schimbat !

Vă garantez că şi între 1960 şi 1966, elevii acesei şcoli erau (cel puţin !) tot atât de « excelenţi » ca cei care au urmat.

Indrăznesc chiar să afirm « mai excelenţi ! ».

De ce ? Simplu ! Am scris-o în volumul publicat sub titlul : “Amintirile pestrițe ale unui adolescent atipic » :

« La examenul de admitere în clasa VIII-a, deși avusesem note bune, chiar excelente de-a lungul întregii școlarități, am fost trântit cu brio: când am cerut detaliul notelor, am constatat că ele erau foarte bune la toate probele, mai puțin cea a ultimului examen oral, la care mi s-a dat nota…1! Exact cât trebuia ca să nu pot reuși la examenul de admitere, în care aveam deja handicapul, fiind “fiu de burghez”, de a concura numai în cadrul celor 30% din locurile atribuite.

Când tatăl meu s-a dus s-o vadă pe tov. Teodorescu, directoarea școlii Spiru Haret, aceasta i-a spus: “Lasă, Adrian e elev bun! Poate da examenul în toamnă și va intra.”

Riscul unei noi “aventuri” asemănătoare celei din sesiunea de primăvară era însă mult prea mare! Astfel, am decis în familie că era preferabil să dau examenul la « Mihail Sadoveanu », un liceu nou construit pe bulevardul Dacia, unde niciunul dintre elevi nu era cunoscut de direcţie. Și, cu tot regretul de a-mi părăsi prietenii, am intrat în noul liceu. » 

Adaug : mare parte dintre colegii mei de la « Sadoveanu » trăiseră experienţe similare, nu foarte rare în acea vreme. 

De aceea, « Sadoveanu » a fost un fel de « Americă a liceelor bucureştene » !

Exact ca şi în cazul continentului american, s-au îndreptat acolo doar cei mai curajoşi, mai aprigi şi mai oropsiţi de sistemul dominant.

Rezultatul s-a văzut prin rezultatele obţinute de elevii şcolii… în jumătatea de secol care a urmat. In ţară şi în străinătate ! 

Privind experienţele trăite în acest liceu, mi-a sosit din fundul memoriei un « incident » pe care l-am trăit prin iarna anului 1962 sau 1963.

Intr-o zi de decembrie, sosind la şcoală de dimineaţă, am remarcat pe neaua, depusă în timpul nopţii, peste asfaltul din faţa treptelor o inscripţie care spunea, în litere majuscule de vreo jumătate de metru: “Moarte comuniştilor!” 

Desigur că, imediat, accesul principal a fost închis şi, în câteva minute, a apărut o echipă, probabil a “tovarăşilor cu ochi albaştri”, care a depus pe zăpadă un fin strat de negru de fum şi a luat fotografii… sub toate unghiurile. 

In timpul zilei, zăpada s-a topit şi… timp de vreo săptămână, n-am mai auzit nimic despre acest “incident”. 

Până când, chiar înaintea “vacanţei de iarnă” (numele comunist al “vacanţei de Crăciun”) a sosit, în fiecare clasă, dirigintele însoţit de doi “gealaţi” necunoscuţi nouă, şi ne-a spus:

“Facem o statistică  privind modul în care elevii îşi petrec vacanţa de iarnă. Scoateţi o foaie de hârtie şi înscrieţi proiectele pe care le aveţi, în două rânduri. Insă, pentru ca textul să fie lizibil, veţi scrie doar cu litere majuscule. ”

Numai imbecilii n-au înţeles scopul acestei anchete !

Din fericire, n-am mai auzit, în continuare, vorbindu-se despre acest subiect!

Asfaltul intrării principale pare neschimbat până astăzi. 

*  *  *

Mi-am continuat drumul trecând pe str. Mihail Eminescu.

La no. 19-21, am dat de un edificiu pe care-l cunosc… de aproape 70 ani!

Pe faţadă, se poate remarca o firmă : IPROCHIM 

Eu am cunoscut această societate, în care a lucrat tatăl meu, începând din anul 1952 timp de vreo 4 ani, sub numele de IPROGAZ. Dar activitatea ei se desfăşura în acelaşi branşă : proiectare şi engineering în domeniul produselor chimice.

Pe zidul gangului ce duce la intrarea în edificiu, câteva panouri rezumă « …colaborările realizate de IPROCHIM » în lume. Sunt listate aproape 40 ţări şi cam vreo sută de companii – far din lumea chimiei internaţionale. 

Printre ele, nenumărate societăţi cu care am colaborat, de-a lungul celor 40 ani de activitate ca inginer în cele două societăţi  majore ale industriei franceze : ELF şi TOTAL. Am regăsit, de exemplu, ENAEX (Chile), Montedison (Italia), ICI (Marea Britanie), Kaltenbach, Progil, Heurtey (Franţa), Kemira (Finlanda) etc., etc. 

Insă, astăzi, situaţia societăţii IPROCHIM este următoarea : 

« IPROCHIM deţine clădiri cu spaţii libere neocupate în urma:

-restrângerii activităţii – perioada de criză, declinul sever al investiţiilor de capital în ultimii ani, creşterea concurenţei,

-restructurările succesive de personal, care au făcut să coboare numărul salariaţilor de la 3202, în 1991, la… 83, în 2017 ! 

Nu este necesar să adaug alte date, disponibile pe internet. 

Insă, dacă situaţia disperată a acestei societăţi m-a impresionat atât de mult, este pentru că, în lunga listă a întreprinderilor cu care ea a colaborat, am descoperit şi « Grande Paroisse », devenit GPN, principalul fabricant de amoniac şi de îngrăşăminte chimice din Franţa, unde am lucrat timp de un deceniu şi jumătate, până în 2007, când am ieşit la pensie.

« La 1 iulie 2013, Total și-a vândut societatea de îngrășăminte (GPN și Rosier) și cele două site-uri principale de producție (Grandpuits și Grand-Quevilly). Borealis devine al 2-lea producător european de îngrășăminte  azotate. Prin urmare, în Franța nu mai există fabrici de producție de amoniac cu capital francez.»

Aceste două exemple spun… tot, în ce priveşte dezindustrializarea Europei din ultimii ani. Chiar dacă « comparaison n’est pas raison ! »                                       

*   *   *

Mi-am continuat plimbarea de-a lungul străzii Mihai Eminescu. 

Cam în genul « promenadă de arhitectură », pe care o practicam pe când aveam 15 sau 16 ani ! Pentru că acest cartier este o adevărată trecere în revistă a « modelor arhitecturale » din ultimul secol : de la stilul neoromânesc, cu detalii decorative bine studiate, la « minunile epocii de aur », atât de anostă, şi de la instituţii respectabile, la cocioabele mahalalei bucureştene de acum zece decade.

 Culminând cu « realizările » ultimilor ani, care, uneori, se potrivesc… ca nuca’n perete! 

Recunoşteam « case şi oameni » pe care le-am văzut de nenumărate ori, despre care, uneori, am scris sau a căror poveste aşteaptă să fie aşternută pe hârtie.

Au Parc Monceau, entre la grille et les cerceaux…

https://adrian-rozei.net/au-parc-monceau-entre-la-grille-et-les-cerceaux/

Alteori, locuri binecunoscute îşi schimbaseră numele şi profilul !

De exemplu, restaurantul iranian « Daryus », unde luam masa în mod regulat, a devenit « Mon Paris » !

„Ştie ţăranu’ ce-i şofranu’!”*

https://adrian-rozei.net/stie-taranu-ce-i-sofranu/

Aici, am luat masa de prânz. Insă, nu cu un menu franţuzesc, cum te-ai putea aştepta într-un restaurant cu acest nume. Am ales feluri tradiţionale româneşti: ciorbă de burtă, salată de varză albă, ardei copţi.

Insă, dulcele care m-a intrigat, citind menul, a fost: « Desertul copilăriei ».

L-am comandat şi astfel am descoperit că este vorba de “prune cu nuci (de post)”. Adevărat ! Aşa ceva nu întâlneşti în restaurantele franceze. Poate doar prin Périgord, acolo unde nucul este un pom fructifer comun.

Vinul ales, pentru a însoţi această masă cam specială, a fost « Purcari 1827 ». Am constatat, în zilele următoare, că acest vin a devenit poate cel mai comun prin restaurantele bucureştene, înlocuind « Jidvei -Fata în iarbă » pe care-l consumam ani de-a rândul.

Consultând eticheta, am descoperit că « Purcari » este « produs şi îmbuteliat la ÎM « Vinăria Purcari » SRI., Republica Moldova, raionul Ştefan Vodă ». Şi că distribuitorul în « Republica Moldova » este… « Coca-Cola Îmbuteliere Chişinău ».

Eram oarecum mirat : de ce România trebuie să importe vin din Republica Moldova ? Mai apoi, mi-am amintit că, la « Cité du vin » din Bordeaux, acum vreo  trei ani, am remarcat că Republica Moldova era prezentă cu 6 soiuri de vin, iar România… doar cu unu’ singur !

Analizând acest subiect, am descoperit dinamismul viticultorilor de peste Prut care, în ultimul deceniu, au reuşit să exporte producţia lor până şi în China ! Pe când producţia de vin românesc este consumată, în majoritate, în România.

Insă, aceste consideraţii depăşeau preocupările mele din acel moment !

*   *   *

Din aproape în aproape, am ajuns în “mahalaua Dichiului”.

Trecând pe lângă “Teatrul Metropolis”, al cărui “ziar de infomaţii ” îl primesc zilnic prin mail şi care mă ţine la curent nu numai cu activităţile culturale din România ci şi, deseori, cu cele din « lumea mare ». Cu enorm regret, am constatat că Metropolis, care este, după prezentarea sa postată pe net, « mai mult decât un teatru. E un spațiu al artelor, al întâlnirilor, un spațiu al artiștilor », nu mai funcţionează decât ca… sală de examene !

Ce tristeţe ! Mai ales când îmi amintesc programele acestei săli, precum şi de numărul tinerilor artişti pe care ea i-a lansat.

Am dat o raită şi pe la « Teatrul Infinit », pe care l-am cunoscut, în copilărie ca « Cinematograful Viitorul ».

Din mahalaua Dichiului…                                                                            https://adrian-rozei.net/din-mahalaua-dichiului/

M-am bucurat remarcând activitatea susţinută a acestui locaş artistic aflat într-un cartier mai puţin “central”.

Insă, am regretat că placa indicând istoria locului nu a fost (încă !) instalată pe faţadă. Aşa cum o sugera textul de mai sus :

«Mă sfiesc s-o scriu, dar mă întreb dacă n-ar fi posibil ca acolo unde veneau Caragiale şi Sadoveanu, să se aşeze o plăcuţă oricât de mititică pe care să se scrie doar atât: “ Aici a fost cârciuma lui Moş Pascali, unde se bea un pelin fără pereche”. »

*  *  *

Cu siguranţă că aş fi putut continua promenada mea nostalgică multă vreme, dacă nu m-aş fi oprit vreo 4 ore într-un local pe care nu-l cunoşteam. Ah ! localizarea sa îmi era foarte familiară… încă din copilărie !

Este vorba de intersecţia dintre străzile Icoanei şi Mihai Eminescu.

De altfel, în « Cârciuma Garlic » se poate intra de pe ambele străzi.

Am cunoscut, acum vreo 30 ani, în acest loc, cu intrarea pe str. Icoanei, la doi paşi de biserica Dichiu –Tirchileşti, o “bombă” în pivniţa căreia muşterii beau… până cădeau sub masă.

Restaurantul de azi este… cu totul altceva !

El şi-a păstrat ambianţa tradiţională de « cârciumă », însă decorul actual îmbină aspectul folcloric cu pictura contemporană, aforismele subtile cu amintirile de epocă, antichităţile bine alese cu afişele de informaţie culturală « la zi ».

Am intrat în acest local, oarecum din întâmplare.

Insă, după câteva cuvinte schimbate cu proprietarul, Dl. Gelu Tusu, am constatat că avem multe lucruri să ne spunem. Despre Sulina, despre a’rmâni, despre bucătăria tradiţională românească etc.

Am descoperit că Dl. Tusu organizează la Sulina, de cinci ani, în luna mai « Parastasul piraţilor ».

După cum spune prezentarea consultată,

« In memoria lor organizăm an de an Parastasul piraţilor nepomeniţi. O ocazie să ne strângem împreună la un pahar de vin şi nişte mâncare bună pentru a-i cinsti pe cei ce au fost înaintea noastră. Pentru a descoperi locuri noi şi poveştile lor. Şi, de ce nu, pentru a încerca să rezolvăm misterul comorii ascunse a piratului Kontoguris. »

Numai depănarea istoriilor legate de Sulina, de romanul « Europolis », de amintirea lui Jean Bart (Eugen Botez), a activităţii C.E.D., a actualităţii internaţionale legate de Delta Dunării… ne-ar fi putut ocupa toată seara !

In plus, spre marea mea bucurie, ni s-a alăturat Dl. Ion Mirică, pe care l-am cunoscut acum 20 ani la Buenos Aires, şi cu care “conversez” la fiecare trecere prin Bucureşti despre pasiunile noastre commune: tangoul, America Latină, muzica clasică…

Ne-am propus să ne revedem în acest local, cu prima ocazie.

Existenţa lui este preţioasă! Restaurantele tradiţionale româneşti se împuţinează zi cu zi la Bucureşti.

Iar eu, în România, nu pot supravieţui fără… mămăligă cu brânză şi smântână !

    *   *   *

Toate aceste întâlniri neaşteptate şi neprogramate m-au îndepărtat de pretextul iniţial al voiajului meu « picaresc »**: descoperirea vilei restaurate propusă la vânzare de sotheby.ro din “mahalaua Silvestru”.

Numai că, pe drum, discutând cu diferiţii mei interlocutori, am descoperit că făceam o eroare… capitală!

Bd. Dacia se întretaie cu str. Mihai Eminescu… de două ori! O dată lângă Piaţa Romană, altă dată, lângă Calea Moşilor !

Ceeace contrazice filosofia lui Heraclid : 

„Nu faci baie de două ori în același râu!” 

„Ca un râu, care pare mereu la fel, dar unde apa nu este niciodată la fel, noi ne schimbăm, ca și lucrurile. Acesta este motivul pentru care nu putem experimenta același lucru de două ori. Acest proverb provine din filosofia lui Heraclid, care gândește la lume ca mișcare și schimbare perpetuă. Nu ne putem trăi din nou viața, pentru că timpul a trecut și ne-am schimbat.” 

Cu alte cuvinte, dacă nu regăsesc locurile şi restaurantele pe care le-am cunoscut la Bucureşti… este vina lui Heraclid!                                           

Adrian Irvin ROZEI

Bucureşti, iunie 2022  

–

* Une aussi longue absence (titlu italian: L’inverno ti farà tornare) este un film franco-italian regizat de Henri Colpi, lansat în 1961. Primul film al regizorului, el a câștigat două premii prestigioase în același an: Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes și Premiul Louis-Delluc. Ceeace Wikipedia nu precizeazà este că filmul a fost turnat în „mahalaua” mea, vecină cu Parisul, la Boulogne şi Puteaux.

** „Un roman picaresc constă într-o narațiune autobiografică a poveștii eroilor săraci, în general tineri care trăiesc la marginea societății și pe cheltuiala acesteia. În cursul unor aventuri adesea extravagante presupuse a fi mai pitorești și mai ales mai variate decât cele ale oamenilor cinstiți, dar care sunt tot atâtea pretexte pentru a prezenta imagini ale vieții populare și scene ale moravurilor, eroul intră în contact cu toate păturile societății. Personajul principal trece printr-o serie de aventuri, pe care nicio existență umană nu le-ar fi putut cunoaște în realitate; în plus mai apare câte o narațiune introdusă gratuit de un personaj episodic.”