Bucureşti, 29/05/2022
File de jurnal
C-aşa-i lumea trecătoare
Unul naşte ş’altu’ moare,
Unul naşte, altul moare
Lume, soro lume…
Ăl de naşte necăjeşte,
Ăl de moare putrezeşte
Lume, soro lume…
…dixit Maria Tănase
Sotheby realty România propune la vânzare, pe 2/07/2022, o vilă pentru suma “abordabilă” de 1 050 000 Euro! Preţ redus de la 1 200 000 Euro.
Iată o afacere interesantă !
https://www.sothebysrealty.ro/property/casa-bancherului-ilie-mecu
Casa propusă este prezentată în felul următor pe site-ul vânzătorului:
« Vila de pe strada Viitorului ne introduce în capătul străzii dinspre centrul Bucureștiului care leagă bulevardele Dacia și Ștefan cel Mare. Aproape de mici cartiere istorice ca Grădina Icoanei, Piața Gemeni sau zona Toamnei-Popa Petre, capătul dintre bulevardul Dacia și strada Alexandru Donici emană istorii de altă dată.
Case și vile ale micii protipendade bucureștene erau ridicate în această zonă începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, însă în perioada interbelică zona cunoștea cel mai însemnat avânt arhitectural. De altfel, înfățișarea de astăzi a străzii era conturată în deceniile 1920-1940, perioadă de prosperitate economică și demografică.
Ilie Mecu, economist și specialist bancar, cu o carieră de peste 4 decenii în cadrul Băncii Naționale a României, a fost unul dintre cei care au reușit să își ridice un cămin în zona sus menționată. Cu un venit considerabil – în 1927 devenea inspector general în centrala B.N.R., câștigând circa 25-30.000 lei – Mecu își construia o vilă cochetă: retrasă de la stradă, cu o grădină în față, cu 12 camere dispuse la parter și etaj, dar și cu un pod spațios.»
Acest cartier (mahala, cum îl numesc eu, spre disperarea unor foşti vecini şi amici!) îmi este (foarte) bine cunoscut : în primii 20 ani de viaţă, timp în care am trăit la Bucureşti, am locuit pe str. Alexandru Donici, menţionată în paragraful precitat.
Mai mult !
Am şi scris un text în care vorbeam despre această casă, în 2017!
Muncat bine, dormit bine, diminațe sculat mort !*
https://adrian-rozei.net/muncat-bine-dormit-bine-diminate-sculat-mort/
Povesteam în acest text :
« Insă acum am descoperit, chiar lipit de restaurantul precitat, un alt « palacette » pus în valoare.
Proprietarul restaurantului instalat aici, cel care a imaginat decorul acestui loc, mi-a mărturisit că, descoperindu-l, a avut « un coup au cœur ». Avea chiar și de ce !
Casa, construită la începutul secolului XX, a aparținut unui director al Băncii Naționale a României și a traversat fără prea multe daune nefericita perioadă comunistă.
Insă, proprietarul restaurantului a știut, dincolo de simpla restaurare a clădirii, să pună în valoare minunata boltă de viță de vie care acoperă aproape în totalitate grădina casei, prelungind ideea « vinului » prin decorația interioară. O alegorie, reprezentând un picior de viță de vie sub forma trupului unei fete-vrej, continuă în interior prin ciorchinii de struguri ce-i atârnă de-a lungul brațelor pe cei pe care, în acest anotimp, îi poți admira în grădina restaurantului.
Un « joc decorativ » este propus clienților, care se presupune că vor adăuga dopurile sticlelor băute de ei celor deja instalate de patron, pe peretele din vestibulul restaurantului, alături de un superb vitraliu, care a supraviețuit întreg unui secol atât de « cutremurat » !
Din păcate, nu am avut ocazia de a testa bucătăria « mediteraneană » a acestui restaurant, numit « Gastronomika », pentru că în acea zi aveam deja o invitație la faimosul « Han al berarilor », aflat la numai câteva minute de strada Viitorului, arteră majoră din « mahalaua mea » !
În vizitele la Bucuresti care au urmat, nu numai că am avut ocazia de a lua masa la « Gastronomika », dar am şi invitat câtiva amici, aici.
Am apreciat, deci, nu numai decoraţia locului, ci şi calitatea bucătăriei practicate în restaurant.
Mai mult !
Vorbind cu patronul localului, am descoperit că el locuise câţiva ani… în Albania !
Mărturisesc că nenumăratele sale descrieri, complimente, recomandări… privind această ţară, încă necunoscută mie, mi-au motivat, încă o dată, dorinţa de a o vizita.
Ceea ce s-a petrecut în anul următor!
Desigur că, înainte de a pleca spre Tirana, i-am trimis un mesaj “consilierului” meu de la Bucureşti, patronul restaurantului “Gastronomika”. Spre marea mea uimire, el n-a răspuns.
Doar câteva luni mai târziu, cu ocazia altei vizite la Bucureşti, am înţeles « de ce ». Restaurantul din str. Viitorului… îşi închisese porţile !
De ce ? Nu ştiu !
Dar, am regretat mult acest local cu un ansamblu decoraţie/gastronomie pe care-l apreciam atât de mult.
Norc că, un alt restaurant, vecin cu “Gastronomika”, numit “Café Luna – Café & Bistro”, tot cu o istorie/decoraţie/ bucătărie “personalizate”, îşi continua activitatea în “mahalaua mea”!
Despre acest local spuneam în textul menţionat:
«Insă, puțin mai departe, dincolo de linia de tramvai de pe « Vasile Lascăr », care taie cartierul în două entități diferite de mai bine de o sută de ani, am descoperit un restaurant, numit « Luna », așa cum îmi place mie și pe care le « vânez » în toate colțurile lumii.
Intr-o casă, un adevărat « hôtel particulier » sau « palacette » (cum spun argentinienii !), care a aparținut, se pare unui general din armata României antebelice, s-a deschis un restaurant intim, cu (câteva) săli de mese izolate în jurul unui hol central, care-ți permit să iei masa între o superbă sobă de teracotă policromă și o mobilă din lemn de culoare închisă, așa cum le-au conceput proprietarul și constructorul acestui edificiu. »
Cum aş putea uita acest loc !
De câţiva ani, mă plimb în jurul lumii cu « carneţele » oferite de « Café Luna » !
In ele, regăsesc adresele unor persoane întâlnite cu ocaziile cele mai variate, în toate colţurile pământului, în nenumărate limbi şi ţări, de la Sorin Roşca Stănescu, la Roland Romanelli (acompaniatorul timp de câteva decenii al cântăreţei Barbara), de la Chen Melling ( directorul Muzeului Căilor ferate din Haifa), la Michel Korb (fiul faimosului compozitor/interpret de muzică uşoară Francis Lemarque), de la Călin Florence (violonistă din metrou, descoperită la staţia « Musée d’Orsay »)… la atâtea alte persoane sau personaje mai mult sau mai puţin cunoscute.
Insă, tot în acest carnet, regăsesc… etichete dezlipite de pe sticlele de vin băute prin restaurante cu ocazii tot atât de variate, cum ar fi naşterea unui nepoţel, la Bucureşti, sau sărbătorirea unui succes la lucru al fiului meu !
Carnetele despre care vorbesc erau vectorul unei iniţiative publicitare originale : pe o măsuţă, la intrarea în restaurant, un mic afiş anunţa :
« Ne lăsaţi cartea Dvs. de vizită, iar noi vă oferim un carnet cu adresa noastră ».
Excelentă formulă pentru a fideliza clientela !
La numai câţiva metri de aceste localuri, chiar la intersecţia străzii Viitorului cu str. Vasile Lascăr, se afla un hotel pe care l-am frecventat cu asiduitate, timp de câţiva ani : « Hotelul Reginetta ».
Despre el scriam, în 2018, într-un text intitulat Un sicilian la Bucureşti :
« In ultimii ani, de fiecare dată când vin la Bucureşti, locuiesc în cartierul în care am copilărit.
Am descoperit acolo un hotel, deschis nu demult, într-un edificiu construit pe la 1900, în stilul epocii. Hotelul, ţinut de nişte italieni, are chiar şi un restaurant cu specific latin.
Aşa se face că mare parte din clientelă provine din ţara lui Dante. »
In acest hotel, devenisem « de-al casei » :
- aveam un “contract” moral cu proprietarul la un preţ preferenţial,
- ajungea să telefonez de la Paris, să precizez durata sejurului meu şi nici n-aveam nevoie să confirm datele prin mail,
- tot aici au locuit, în 2019, soţia şi fiul meu,
- petreceam ore în şir discutând cu recepţionistele, intevenind când aveau probleme de traducere cu clienţii etc., etc.
De altfel, pe sicilianul întâlnit la « Reginetta » l-am revăzut, săptămâna trecută, la Palermo ! Eligio m-a plimbat prin oraş şi prin împrejurimi şi am decis că… ne vom revedea !
Hotelul “Reginetta” devenise un “far” al activităţilor bucureştene:
- în pivniţele sale a funcţionat o discotecă, numită “Comandante Grande”, care atrăgea tinerimea cartierului până la ore târzii ale nopţii,
- un restaurant chinezesc vedea defilând zilnic autobuze pline cu turişti chinezi, sosiţi din Bulgaria,
- în restaurantul italian aveau loc, la fiecare sfârşit de săptămână, nunţi sau botezuri etc.
După cei doi ani şi jumătate de pandemie, timp în care n-am pus piciorul la Bucureşti, acum două luni, pe când îmi pregăteam voiajul din luna mai/iunie, am telefonat la « Reginetta » pentru a-mi rezerva camera.
Telefonul suna în gol !
Incercând alte numere disponibile, am dat peste proprietara localului de la care am aflat, cu multă durere, că şi acesta s-a închis. In locul hotelului meu preferat, astăzi se află un centru de afaceri!
Şi eu, care mă revedeam mâncând, în fiecare dimineaţă, merdeneaua cu brânză şi laptele bătut, cumpărate la Piaţa Gemeni, în scuarul umbrit de arbori seculari din faţa hotelului !
La « Piața Gemeni »… în mahalaua mea
Ce tristeţe ! Am ajuns să fiu nostalgic, nu numai după amintiri şi experienţe de acum zeci de ani, ba chiar şi după cele de acum câţiva ani !
Case remarcabile de pe strada Viitorului sau împrejurimi. Uneori bine întreţinute, alteori… ruine în picioare!
Oare e vârsta sau… o lume care s-a schimbat ?
Cum zicea nu ştiu care filosof:
“Drama oamenilor în vârstă este că mor într-o lume diferită de cea pe care au cunoscut-o în tinereţe!”
Va urma…
Adrian Irvin ROZEI
Bucureşti, iunie 2022