File de jurnal (finlandeze)
Tampere, 22 octombrie 2002

Oraşul Tampere este considerat ca un Manchester finlandez.

Construit pe un istm între două mari lacuri, el e mărginit de cascada Tamerkoski, care îşi varsă apele zgomotoase, traversând oraşul.

Deşi Tampere nu a fost creat în mod oficial decât în 1779 de către regele suedez Gustav III, locuitorii regiunii utilizau energia produsă de această cădere de apă încă din Evul Mediu.

Însă adevărata istorie industrială a oraşului nu şi-a luat avântul decât în secolul XIX, odată cu începutul utilizării energiei hidraulice în industria hârtiei.

În 1828, James Finlayson, inspirat de instalaţiile văzute la Sankt-Petersburg, fondează prima uzină de textile din oraş. În 1836, el îşi vinde atelierele familiei Nottbeck, care multiplică şi dezvoltă instalaţiile, precum şi clădirile în care se găseau. Încet-încet, societatea textilă a familiei Nottbeck devine un adevărat oraş în inima oraşului Tampere, cu propria sa poliţie, biserică, şcoală, spital, ba chiar şi brigadă de pompieri. După tradiţia locală, fiecare atelier purta numele unei persoane sau eveniment important. Astfel, în 1878, unul dintre localurile unde se găseau maşinile de ţesut, a fost numit „Plevna”.

Iată de unde provenea numele acestui atelier.

* * *

Începând din 1809, Finlanda a făcut parte din Imperiul Rus, cu titlul de Mare Ducat.

Deşi structurile administrative au fost păstrate, ba chiar şi moneda naţională – marka finlandeză -, Marele Ducat nu mai avea armată. Drept care, soldaţii finlandezi erau integraţi în armata Ţarului.

Când, în 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman, printre alte diferite unităţi militare care au traversat România, cu autorizaţia regelui Carol I, pentru a se război cu armatele Sublimei Porţi, în Bulgaria, se găsea şi o unitate finlandeză. Printre ofiţerii finlandezi care comandau această unitate, se afla şi generalul Cazimir Ehrnrooth, care a devenit, mai apoi, Ministru de Război în Bulgaria.

Mare parte dintre ofiţerii care însoţeau trupele ţariste şi-au scris memoriile după trecerea prin Ţările Române, consemnând impresiile lor în mai multe volume scrise în limbile suedeză sau finlandeză.

Printre ei, ofiţerul din brigada de artilerie de gardă A. V. Alfthan relatează într’un volum intitulat „Dela Iaşi la Constantinopol”, publicat la Helsinki în 1879, impresiile adunate după traversarea Basarabiei, Moldovei şi Munteniei.

Peisajul satelor basarabene este descris astfel:

„Casele lor, lipite cu argilă şi acoperite cu paie, sunt foarte curate. Pereţii sunt vopsiţi în alb. În fata casei se află o bancă pe care gospodarii se odihnesc în timpul zilei, fumând pipa şi cufundaţi într’o profundă meditaţie. Ţăranul moldovean are obrazul prelung şi pe chip o expresie de sinceritate. Firea lui e liniştită, părând melancolic şi, cu toate că aparţine unei zone meridionale, el e asemănător, prin încetineală, finlandezului.”

Iar când ajunge în Moldova, ofiţerul finlandez descrie chipul şi îmbrăcămintea ţăranilor în felul următor:

„O cămaşă albă până la genunchi peste iţarii de in, şi ei albi; au turetci în loc de ciubote, pe care le folosesc numai în perioada ploilor. Peste mijloc se încing cu un chimir lat de piele în care ţin cuţitul, amnarul şi iasca pentru aprins focul şi punga de tutun; pe umeri au un cojoc din piei de oi, cu lâna în afară, iar în mână un toiag. Astfel îmbrăcaţi, ţăranii români treceau prin faţa noastră. Fetele tinere erau frumoase, purtând costume naţionale: o fotă lungă dintr’o bucată de stofă, încinsă strâns în jurul taliei şi şoldurilor.”

Trecerea prin oraşul Iaşi îi dă ocazia de a face o serie de comentarii şi observaţii asupra obiceiurilor locale. De exemplu, despre parcul din vecinătatea oraşului, probabil grădina Copou, unde lumea bună venea să se plimbe cu trăsura, în timpul verii, el spune:

„Acolo mulţi tineri vlahi stau cu inima pe jar, privind la fata de boier cu fizionomia ei delicată, cu nas acvilin şi gură fină, cu păr lucios şi negru, cu ochi negri şi îmbrăcată uneori în costum naţional. Din păcate, se spune că aceşti zulufi de păr sunt momeli înşelătoare; nici ochii expresivi nu sunt oglinzi de statornicie.”

Iar când a ajuns în Muntenia, ofiţerul nostru remarcă:

„Despre fetele din Bucureşti se spune că până şi cele care se plimbă în trăsuri au o concepţie uşoară despre viaţă. Despre bărbaţi nu vreau să spun nimic, pentru că ei şi-au rezervat peste tot şi din toate timpurile drepturile de a fi extravaganţi.”

Ceea ce îl uimeşte însă cel mai mult pe ofiţerul finlandez, obişnuit cu populaţia monocromă din nordul Europei de acum 150 ani, este diversitatea locuitorilor, adevărat mozaic balcanic, cu influenţe asiatice şi centro-europene.

Drept care, afirmă că, datorită Constituţiei liberale a ţării, care fusese votată la 1866, toate aceste naţionalităţi trăiesc în bună înţelegere şi au găsit un loc unde pot trăi în siguranţă.

Alt motiv de uimire este contrastul între centrul oraşelor, unde populaţia pare că vieţuieşte ca în marile capitale ale Europei, şi mahalalele, care par, prin mizeria lor, desprinse dintr’un peisaj asiatic.

O altă mărturie interesantă este cea a soldatului finlandez Johan Saren, care a scris un cântec, după întoarcerea din războiul ruso-turc, preamărind „cei 1000 bărbaţi plecaţi din portul Helsinki şi care nu s’au oprit până nu au ajuns la Constantinopol”.

Printre aceşti soldaţi finlandezi se găseau şi muncitori din atelierele de textile dela Tampere.

Cum tradiţia cerea ca fecare atelier să poarte un nume legat de un eveniment important, una dintre construcţii a fost numită „Plevna”, în amintirea succeselor militare ale soldaţilor finlandezi.

Cu timpul, datorită concurenţei internaţionale din a doua jumătate a secolului XX, producţia de textile a fost abandonată la Tampere. Probabil că ea a fost delocalizată în… Turcia !

Atelierele „Finlayson”, aflate în plin centru al oraşului, au fost transformate în zonă turistică, cuprinzând restaurante, teatre, discoteci şi cafenele. Unul dintre aceste restaurante a păstrat numele istoric de „Plevna”. În 1994, el a fost amenajat ca braserie, unde, de altfel, cele patru soiuri de bere produse la faţa locului poartă numele de „Plevna”. Tot aici poţi servi şi o duzină de alte tipuri de bere, provenind din diferite ţări europene.

Butoaiele de bere "Plevna" sunt expuse la vedere în restaurant

Printre nenumăratele specialităţi de braserie oferite clienţilor pentru a acompania ţapii şi halbele de bere, se găseşte şi tradiţionalul „Plevna’s sausage pan”, o tigaie de fontă în care clocotesc patru feluri de cârnaţi diferiţi, însoţiţi de un amestec făcut din cartofi, şuncă şi ceapă prăjită.

"Plevna's pan"- o mâncare specifica... finlandeza!

Din păcate, nu am văzut nici berea „Rahova”, nici „Griviţa”, mulţumită cărora s’ar fi putut întâlni, în aceeaşi braserie, numele celor trei redute cucerite de soldaţii români, ajutati de cei finlandezi, acum 125 ani.

Ziarul restaurantului aminteste istoria si origina numelui "Plevna"

Adrian Irvin Rozei, Tampere, octombrie 2002