Când aveam 14 ani şi învăţam la liceu la Bucureşti, am participat la o excursie de o zi organizată de profesorul de istorie, pentru toată clasa. Scopul excursiei era vizitarea castelului Bran şi a regiunii înconjurătoare. Pe atunci, la începutul anilor ’60, nu se vorbea de Dracula şi, mai ales, cât mai puţin despre familia regală a României, care era un subiect “tabù”.

După ce am vizitat castelul, care m-a impresionat prin aerul lui de cetate de neînvins, dar m-a cam decepţionat, pentru că nu era aproape de loc mobilat, ne-am îndreptat cu toţi colegii spre o pajiste vecină, unde era prevăzut sa picnicăm, “la iarbă verde”. După care, având o oră liberă până la plecarea autobuzului, colegii mei au scos, de nu ştiu unde, o minge şi au început să joace fotbal.

Cum fotbalul nu m-a pasionat niciodată, m-am aşezat deoparte, pe pajiste. Atunci, s’a apropiat unul dintre colegii mei şi mi-a spus: “Vrei să vii cu mine? Am de făcut o vizită.” “De ce nu, tot mai avem o oră până la plecare”.

N’am întrebat nimic, unde mergeam, pe cine vom vedea sau de ce luase aerul acesta misterios. Ştiam că prietenul meu se trăgea dintr’o veche familie, cu nume grecesc, probabil fanarioţi, oameni de cultură, care aveau acasă o impresionantă bibliotecă rămasă “de pe vremuri”.

După ce am parcurs câteva sute de metri, ne-am oprit în faţa unei frumoase vile, construită înainte de război. Colegul meu a intrat în curte cu un aer decis, a bătut la uşă, de unde a ieşit un om simplu, în vărstă.

Imediat cum l-a văzut pe colegul meu, ochii i s-au însorit şi a strigat: “Lenuţo, vino repede. A venit Domnişorul!”.

Ne-au invitat în casă, au început să alerge în toate părţile amândoi ca să ne dea de băut şi de mâncat. După câtăva vreme, am remarcat că noi, nişte puşti, stăteam aşezaţi la masă, iar ei, oameni în vârstă, rămăseseră în picioare.

Din discuţia lor cu colegul meu, am înţeles că vila în care ne găseam aparţinuse părinţilor lui, că fusese naţionalizată şi că fostul om de serviciu locuia acum în ea. Insă ei se considerau tot în casa foştilor proprietari, cărora le trimeteau regulat la Bucuresti putinici cu unt sau brânză, un fel de chirie “în natură”, atât de preţioasă pe vremea aceea. Am înţeles că “morala socialistă” încă nu ajunsese pe meleagurile lor, cu atât mai mult cu cât ceea ce auzeam vorbindu-se îmi făcea să se ridice părul în cap măciucă. Dar aici nu eram la Bucureşti, unde te temeai de vecinul care trăgea cu urechea, pentru că vecinii aici erau numai vacile şi oile.

Inainte de a pleca, gazda noastră ne-a spus: “Domnişorule, trebuie să vedeţi ‘Inima Majestătii Sale’! Veniţi cu mine.”

Alt mister, mai curios. Oare omul ăsta n’o fi nebun? Unde vrea să ne ducă?

Ne-a dus lângă castel, pe o pajiste, ne-a arătat fostul spital “Inima Reginei”, ne-a arătat o capelă în ruină, apoi ne-a dus la piciorul unui deal şi ne-a arătat o grilă, sus la vreo 50 metri, acoperită cu mărăcini. Pe urmă, ne-a spus: “Acolo e închisă, într’o cutie de aur, inima reginei Maria! Da’ e mai bine să nu ne apropiem, pentru că nu ştiu cine ne poate vedea, şi o să fie rău!”

* * *

Am plecat de la Bran foarte impresionat. Povestea asta avea ceva foarte misterios. O inimă smulsă din pieptul unei regine şi ascunsă în pădure, lângă un castel înfricoşător! Parcă era povestea cu Albă-ca-zăpada!

De-abia cu 40 ani mai târziu, când m-am dus la Balcic, am început să reunesc piesele disparate ale “puzzle”-ului.

Dacă regina Maria a locuit şi amenajat Palatul de la Cotroceni, locurile ei preferate erau Balcicul şi Branul.

La Balcic, Regina nu avea un castel propriu-zis, ci mai degrabă o reşedinţă formată din câteva vile împrăştiate într’un parc care cobora în terase presărate cu flori, râuleţe, cascade şi logii până la malul mării.

Despre acest loc, care semăna cu golfurile de pe Coasta de Azur sau cu decorurile pitoreşti ale Crimeii, s’a spus că era “un de ces ports de beauté dans lesquels les vaisseaux pénètrent sans se soucier des hauts fonds, parce que ce sont des vaisseaux de rêve”.

Paul Morand descrie surpriza provocată de apariţia grădinii reginei Maria,

“după Dobrogea, imensă câmpie cocoşată pe ici, pe colo cu vechi morminte scite, mameloni acoperiţi câte o dată de o iarbă galbenă, o iarbă de început de lume, după aceste coline care sunt cele mai vechi de pe glob, după traversarea hurducată a satelor unde femei tătare, cu pantaloni bufanţi, îşi ascund încă gura din pudoare islamică, unde copii tunşi mişună ca nişte purceluşi,…”.

In această grădină a Edenului, regina Maria domnea printre flori şi invitaţi de marcă, aleşi după gusturile ei, mai ales în ultimii ani ai vieţii, când conflictele permanente cu fiul ei, regele Carol II, au îndepărtat-o tot mai mult de Bucureşti.

In fundul grădinii, dominând plaja, o capelă minusculă, înconjurată de vechi cruci de piatră cu inscriptii chirilice, alături de o fântână în care un fir de apă murmură fără oprire, a fost numită “Stella Maris”, după steaua care conduce la izbăvire marinarul sau pescarul pierdut în imensitatea apelor.

Când în 1938, în mijlocul lunii iulie, regina Maria se întorcea de la tratamentele urmate la Dresda, ştia că nu mai e nicio speranţă. Ajungând la Sinaia, se pare într’o stare de semicomă, se spune că avea în poşetă un bileţel pe care era scris: “Ingropaţi-mi inima la Balcic”.

După înmormântarea hollywoodiană organizată de regele Carol, care părea că doreşte să-şi răscumpere păcatele comportării aspre faţă de mama sa din ultimii ani, inima reginei a fost depusă în capela “Stella Maris” din palatul de la Balcic, închisă în două casete. Mai întâi una de argint de 561 grame, decorată cu 307 pietre pretioase, învelită cu drapelele naţionale ale Angliei şi României, care purta inscripţia:

"ALTETEI SALE REGALE PRINCIPESA MARIA A ROMÂNIEI, DOAMNELE ROMÂNE"

Această casetă era închisă într’o urnă de marmoră purtând crucea de la Sigmaringen şi coroana stilizată în forma literei M. Caseta era acoperită cu steagul de pe bricul “Mircea”, vasul cu care regele Ferdinand făcuse ultima sa călătorie în Grecia.

Insă inima reginei n’a rămas multă vreme la Balcic. In 1940, când România a pierdut Cadrilaterul, prinţesa Ileana, fiica ei favorită, a trimis un ofiţer, care a recuperat preţioasa încărcătură şi a adus-o la Bran.

Printesa Ileana povesteşte acest episod dramatic în memoriile ei, în modul următor:

“Când mama a murit, în 1938, a lăsat pe lângă testamentul său o scrisoare către poporul ei în care îşi explica o dorinţă pe care şi-a exprimat-o faţă de familia sa cu mulţi ani înainte. A cerut ca inima ei să nu fie îngropată în biserica de la Curtea de Argeş, unde erau toate mormintele familiei regale, ci să fie scoasă din corp şi să fie pusă într’o bisericuţă pe care o construise ea pe ţărmul Mării Negre.

 

Primul lacas al inimii reginei la Balcic, “Stella Maris” 

Spunea că acolo ar fi mai accesibilă decât în mormântul regal; că tot timpul vieţii ei oamenii au putut să îşi aducă durerile şi dorinţele lor către inima ei, şi voia să fie aşa şi după moartea ei. Aşa că inima îi fusese dusă la Balcic, unde îşi avea palatul cel iubit de la malul mării, dar cruda hotărâre de la Viena, din 1940, dăduse partea aceea din România bulgarilor. Cu câteva ore înainte ca Bulgaria să ia în posesiune acel pământ pe care România fusese şantajată atât de pe nedrept să îl cedeze, credinciosul aghiotant al mamei, Generalul Zwiedineck, a luat caseta în care se găsea inima mamei şi a adus-o la Bran, unde am aşezat-o în mica noastră biserică de lemn. Mai târziu a fost săpată o capelă chiar în stânca din spatele bisericii. O cărare întortochiată cu scări urcă până la ea. Acolo am aşezat caseta care contine inima. Acolo stă deoparte, singură-relicvă uşor accesibilă tuturor.”

Castelul Bran era cealaltă reşedinţă preferată a reginei Maria. Acest castel a fost construit pe un promontoriu stâncos de către Cavalerii Teutoni în secolul XII pentru apărarea Tării Bârsei împotriva atacurilor venite de la răsărit. In acelaşi timp, castelul controlează trecerea între Muntenia şi Transilvania, de-a lungul văii înguste prin care şerpuieşte râul Turcu, aşa că a fost multe secole un post de vamă important. Construcţia, realizată numai tinând cont de necesităţile strategice, are ziduri până la doi metri grosime şi coridoare şi camere întortochiate, care urmăresc profilul stâncii pe care este aşezat.

Prinţesa Ileana, ca şi mama ei, era îndrăgostită de castelul de la Bran. După cum povesteşte în memoriile ei, când era copil, îi plăcea să stea

“la una din ferestrele din turn, privind norii de praf de pe şosea, ce anunţau apropierea vreunui oaspete aşteptat la castel şi mă simţeam ca sora Ana din povestea lui Barbă Albastră, când îi vedea venind pe fraţii ei. Uneori, când eram mică, în timp ce o aşteptam pe mama, mă încânta foarte mult faptul că în norul care anunţa sosirea ei se produceau din când în când scânteieri bruşte. Erau razele de soare care atingeau metalul strălucitor de pe capota Rolls-Royce-ului cu design special care îi plăcea atât de mult”.

Castelul, care după reîntregirea României, nu mai prezenta niciun interes strategic şi reprezenta o povară financiară, a fost oferit de oraşul Braşov reginei Maria, care, ca şi în celelalte reşedinţe, a învestit mulţi bani, multe idei şi mult gust pentru a-l restaura, moderniza şi a-l face locuibil. La moarte ea l-a lăsat prin testament fiicei preferate, prinţesa Ileana.

Era deci normal ca inima reginei să-şi găsească odihna definitivă lângă acest castel la care ţinuse atât de mult.

Numai că vremurile de război erau foarte dificile, iar după război a fost şi mai rău.

Tot prinţesa Ileana povesteşte:

“…în toamna anului 1947… Continuam să plănuiesc viitorul. Mulţumită generozităţii unui industriaş bogat, am început să construiesc în curtea spitalului o micuţă capelă, care semăna exact cu cea a mamei mele din Balcic. Acolo am planificat să aşez inima mamei mele, aşa încât să rămână pentru totdeauna în Spitalul Inima Reginei, care fusese dedicat memoriei ei. Am găsit un pictor talentat care să realizeze frescele.”

 

Capela construita la castelul Bran, langa spitalul “Inima Reginei”

Insă lucrurile aveau să se petreacă altfel. La numai câteva luni, regele a fost forţat să abdice şi întreaga familie regală e obligată să se expatrieze.

Prinţesa Ileana descrie astfel acest moment de dramatică despărţire:

“Incă odată a rămas Mircea** să fie singurul păzitor al casei noastre. De data asta inima mamei lui, aflată în stânca de peste valea îngustă, îi ţine companie. Am vrut să o luăm cu noi, dar sarcofagul de marmură era atât de bine cimentat în stâncă încât nu am putut nici să-l deschidem, nici să-l mişcăm. Apoi m-am gândit că poate era dorinţa mamei ca inima să rămână cu poporul ei, în pietrele şi pământul românesc. Deşi noi toţi trebuia să plecăm, ceva din ea şi din fiul ei mai mic rămânea; un simbol al dragostei şi credinţei pe care nici o putere de pe pământ nu le poate distruge.

 

Am îngenunchiat împreună cu Anton şi copiii pentru ultima dată la altarul unde era inima şi ne-am rugat adânc în tăcere. Atunci mi-am promis solemn că oriunde aş merge voi încerca să-mi continui munca; mi-am promis că, deoarece în inima mea era încrustată imaginea României, viaţa mea va rămâne în continuare dedicată ei.”

Versiunea oficială spune că “taina desăvârşită a fost descifrată de directorul muzeului care a descoperit ascunzişul inimii din casetă”. Aşa că în 1970 cutia de metal a fost transportată la Muzeul National şi astăzi poate fi văzută în tezaurul expus la subsol.

Urna de marmură, asezată în spatele grilei metalice, străjuită de o cruce cu inscripţii chirilice săpate în piatră, se găşeste tot în stânca din preajma castelului Bran, lângă pajiştea mărginită de râul Turcu.

* * *

Trikomo este un sătuleţ din zona de nord a Ciprului, care se găseşte la vreo douăzeci de km de Famagusta. De fapt nici nu se mai cheamă aşa de mai bine de treizeci de ani, pentru că după separarea insulei într’o zonă turcă şi o zonă greacă în 1974, toţi locuitorii greci au fugit. Au fost înlocuiţi de alţi refugiaţi, de data asta turci, care veneau dintr’un sat de lângă Larnaca. Aşa că locuitorii turci l-au botezat “Yeni Iskele” – Noua Skala, în amintirea satului părăsit. Poate şi pentru ca să uite că aici s-a născut celebrul general Grivas, fondatorul organizatiei EOKA, ce urmărea alipirea Ciprului la Grecia.

In orice caz, satul Trikomo, deşi se găseşte foarte aproape de mare, o mare albastră cu reflexe argintii, ca în filme, arată mai degrabă ca o aşezare din mijlocul Dobrogei, “écrasé par le soleil” şi năpădită de praf.

Când în fine, prin luna Decembrie/ Ianuarie vin ploile atât de aşteptate timp de zece luni, satul înoată timp de câteva zile în glod, altă calamitate.

Vizitasem acum câţiva ani acest loc, unde locuiesc nişte prieteni turci ciprioţi pe care îi cunosc de mai bine de treizeci de ani şi care au fost “repartizaţi” aici. Şi care tot mai plâng după casa lăsată “dincolo”, la fel ca şi prietenii mei ciprioti greci din Limassol, care plâng după casa lăsată la Famagusta.

Singurul obiectiv artistic interesant din acest colţ pierdut de lume, în afara picturilor străvechi ale unei biserici ortodoxe, mai tot timpul închisă, este minuscula capelă St. James, aflată în mijlocul unei întretăieri de drumuri, încercuită în permanenţă de baletul camioanelor, care se dirijează spre staţia rutieră vecină.

Această capelă, înconjurată de câţiva palmieri plantaţi de curând, la aproape un metru sub nivelul şoselei înconjurătoare, are un aer cunoscut. Este copia fidelă a capelelor reginei Maria de la Balcic şi Bran!

Mai bine zis, originalul, pentru că o placă metalică, aşezată în faţa capelei, precizează în engleză şi turcă: “Capela St. James (secolul XV)”. Inscripţie laconică, şi care nu spune mare lucru despre cei care a construit-o!

Modelul capelei din Balcic, cea din Trikomo, numita “St. Jammes

Era pe vremea când Cipru mai era încă o insulă veneţiană, cea mai avansată posesiune a Serenissimei în Mediterana.

Pe vremea aceea, Sandro Boticelli o picta pe Simonetta Vespucci – al cărei frate a marcat geografia lumii pentru eternitate – sub trăsăturile zeiţei Venus, despre care mitologia antică spune că s-ar fi născut în Cipru. Numai că Sandro nu-şi închipuia că, după ani şi ani, zeiţa pe care el o imaginase ieşind din spuma mării va deveni, reprodusă de mii de ori, vectorul publicitar de pe cutiile de rahat, una dintre specialităţile gastronomice ale insulei.

In acelasi timp, la alt capăt al lumii otomane, Stefan cel Mare construia câte o biserică după fiecare victorie asupra turcilor. Turcii care, câtiva zeci de ani mai târziu, urmau să ocupe insula Afroditei, punând astfel prima piatră a convieţuirii între biserici şi moschei, care sunt obligate să se suporte de mai bine de cinci secole.

La fel ca şi în grădina reginei Maria de la Balcic, unde vila principală, pe care o străjuie un minaret copiat după moscheiele turceşti din regiune, se găseşte la o aruncătură de băţ de capela construită după modelul cipriot.

Oare cum a cunoscut regina Maria, sau arhitectul ei de la Balcic, această minusculă capelă, cu proportii perfecte, construită acum cinci secole şi devenită mai târziu lăcaş ortodox? Mister…! Cândva voi încerca să-l dezleg prin biblioteci cu hrisoave prăfuite.

Dar, deocamdată, am ocazia să visez la culmile înzăpezite ale Carpatilor, aşezat pe o bancă de piatră, în mijlocul mulţimii care forfoteşte într’un sat de câmpie, pierdut pe o insulă, în inima Mediteranei.

Cipru, noiembrie 2001

Note:
*Cuvintele unei binecunoscute romanţe, interpretată cu mult dor de Ioana Radu
** Fiul cel mai tânar al reginei Maria, decedat la vârsta de trei ani la Bucuresti, câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în Capitală, în timpul Primului Război Mondial

SERVICE APRES VENTE

Se pare cà, dupà moartea regelui Ferdinand, în anii primei domnii a regelui Mihai, încă un copil, regina Maria se temea de posibilitatea unei lovituri de Stat militare, preparată în ascuns de mareşalul Averescu. Din aceasta cauza, şi pentru a pregati o eventuala retragere rapidă, regina Maria a profitat de un un voiaj in Mediterana pentru a lua contactul cu autorităţile cipriote, insulă pe atunci colonie englezà. Cu ocazia acestei vizite, regina ar fi descoperit această capelă. In acelaşi timp ea a achizitionat şi diferite piese antice cu care a decorat grădina reşedinţei sale din Balcic.