În „Dicționarul artiștilor plastici români în exil” editat de Ionel Jianu, în 1986, pagina dedicată Ginei Ionescu menţionează:

„Ionescu Gina. Pictoriţă. Născută la 28 mai 1916, la Borşa, Maramureş, România. După ce a făcut dans şi teatru, s’a consacrat studiului picturii. Diplomată a Academiei de Belle-Arte din Bucureşti în 1944 (atelier Camil Ressu). Studii la Academia Julian din Paris din 1946 până în 1947. Urmează cursurile Seminarului Teologic Guadalupe din Buenos Aires, între 1954 şi 1965. A părăsit definitiv România în 1944 pentru a se stabili mai întâi la Paris, pe urmă în 1947 la Buenos Aires, în Argentina. Prima expoziţie personală la Buenos Aires în 1949 urmată de 19 altele în Argentina, Brazilia, Statele Unite, Franţa, Italia, Japonia, …. Trăieşte şi lucrează la Buenos Aires.”

Urmează o fişă critică în care Ionel Jianu, după ce menţionează „fugosul temperament al artistei”, recunoaşte cinci faze în opera Ginei Ionescu:

-prima: semi-figurativă, bazată pe un desen sigur care accentuează caracterul formelor,
-a doua: un „concretism stil Piet Mondrian”,
-„taşismul”, reprezintă a treia fază,
-cea de a patra, abstractă, este cea a „ciclului cosmic”,
-şi în fine a cincea este cea a „intercomunicabilităţii”, concretizată prin două registre clar separate care demonstează că „ diviziunea lumii în două contrarii nu este de netraversat… Un mesaj pentru pacea lumii…”.

Bine înţeles că istoria unei vieţi şi a unei opere nu poate fi încătuşată într’o pagină de dicţionar, fie ea scrisă chiar şi de un critic de mare talent. De aceea, am fost tentat să o întâlnesc şi să discut personal cu Gina Ionescu cu ocazia unei recente vizite la Buenos Aires. Iată deci transcrierea unei părţi din conversaţia noastră, care a durat mai bine de cinci ore.

Ţin să precizez că pentru a discuta cu Gina Ionescu, trebuie să fii nu numai poliglot, fiecare episod descris fiind împânzit cu citate din limba ţării unde se petrece, dar şi „globe-trotter”, pentru a recunoaşte atmosfera plină de autenticitate a locurilor menţionate. Ca să nu mai vorbim de entuziasmul care o caracterizează şi de o vitalitate excepţională. Pentru memorie, amintesc că Gina Ionescu pregătea în momentul întâlnirii noastre un voiaj în Europa, care urma să o conducă timp de 6 săptămâni, cu ocazia celei de-a 89-a aniversări, la Paris, Münster, Budapesta, Mediaş, Sighişoara, Bucureşti şi Roma, călătoria de la Budapesta la Bucureşti fiind efectuată… cu trenul!

***

A.I.R.: Să luăm lucrurile de la început!

G.I.: Eu m-am născut la Borşa. Este un orăşel mic în Maramureş, unde bunicul meu era preot. Baia Borşa este lângă Sighet. Eu vorbesc perfec ungureşte din cauză că tot Ardealul este trilingv. Eu am trăit într’un oraş pe care tebuie să-l cunoşti; este un oraş superb şi se numeşte Sighişoara, care era trilingv, pentru că acolo sunt saşi, unguri şi români. Şi atunci un copil vorbeşte dela început aceste trei limbi. Noi am lăsat Maramureşul fiindcă mama era profesoară de muzică şi a fost numită în Arad, unde l-a cunoscut pe tata. Tata era neamţ din Würtemberg a cărui familie a venit în timpul Mariei Tereza. Se numeau Schlachter, aşa că eu vorbesc perfect nemţeşte. Am fost 12 ani actriţă în Germania, pe urmă în Ungaria şi în România, în trei limbi am jucat.

Va să zică, născută în Borşa, unde bunicul meu era preot greco-catolic. De fapt n-a vrut el să fie preot, dar era decis aşa de familia mamei; ei se chemau Balint. Au şi o stradă; sunt Balint români şi Balint unguri. Dar de fapt sunt aceeaşi familie. Şi de fapt au un titlu de nobleţe dat de Robert d’Anjou în sec. XIII.

Bunicul meu se pregătise la Graz să se facă doctor când a murit fratele lui mai mare, care era predestinat de familie să se facă preot, şi săracul bunicul meu a trebuit să lase serviciul şi să se facă el preot.Şi a avut copii.

Bunicul meu avea o mică moşie, n-avea mulţi bani. Însă ce deştept a fost. Ne-a spus: „Copii, eu nu pot să vă dau bani, da’ vă dau o diplomă. A băgat fetele într-o mănăstire unde învăţaseră de toate şi pe băieţi i-a trimis unu’ la Bucureşti, unu’ la Graz, unu’ era medic, altu’ avocat, care a făcut mare carieră – a fost mâna dreaptă a lui Maniu. Erau ţărănişti. Celălalt, doctorul, era omul lui Averescu. Aşa că mama a ieşit din Maramureş, s-a instalat la Arad, unde era profesoară de muzică. Pe soţul ei care era şvab l-a cunoscut în Iugoslavia, unde aveam bunicii.

Aveam cinci ani când părinţii mei au plecat din Arad la Sighişoara. La Sighişoara locuiam în oraşul de jos, Strada Morii 123.

Bătrânul meu era revizor şcolar, niciodată n’a învăţat el prea bine româneşte, dar, având mamea mea doi fraţi cu oarecare situaţie politică, au decis să vină în Ardeal, care devenise românesc, şi atunci tata, care nu ştia bine româneşte, a fost trimis la o familie ca să înveţe româneşte.

Eu m-am născut în 1916; pe 28 mai, o să împlinesc acum 89 ani.

Mama având doi fraţi cu o poziţie politică interesantă, unchiul meu Simeon Balint a fost prefect la Sighişoara. La 13 ani, când mergeau la liceul „Regina Elena”, unde mama era profesoră de muzică, a venit tata în casă şi m-a văzut în faţa oglinzii:

“Ce faci tu?” Făceam nişte moace!
”Tată, mie mi-ar place să fiu dansatoare şi actriţă!”
Acum închipuieşte-ţi, clasă medie, burghezi! Dar tatăl meu avea o vedere largă:
„Nu mai spune! O să te ajut…”

Era foarte bun prieten cu directorul de la Opera din Budapesta. Aşa că eu la 13 ani am început baletul, deja bătrână, pentru că se începea la 5 ani.

Am intrat la opera din Budapesta, am învăţat să dansez şi eram privilegiată fiindcă tata era prieten cu directorul; două surori ale mamei mele erau măritate la Budapesta, eu stăteam la una, care s’a măritat cu un conte, iar cealaltă, cea mai mică, s’a măritat cu un ungur de origine italiană, prinţul Trenchielli. Aşa că aveam două mătuşi la Budapesta.

La Budapesta am studiat vreo doi ani. Însă toată viaţa mi-a plăcut să fiu protagonistă şi ştiam că niciodată nu voi fi primă balerină, fiindcă dacă eu mă pun pe vârfuri îmi lipsesc 15 centrimetri. Şi-am lăsat opera şi am intrat la Academia de Artă Dramatică ; acolo m-a descoperit Moris Zigmond, mare scriitor ungur, care m-a luat ca protagonistă într-un film numit: „Nu pot să trăiesc fără muzică”. Aveam 17 ani, în 1933. Aici sunt fotografiile! Sahghy Gyorgy era numele meu de artistă.

Prin acest film am ajuns să fiu angajată la Miskolc, unde am fost doi ani de zile actriţă. La un moment dat mi-am spus: niciodată nu vei putea face o carieră mare aici. Tu care vorbeşti perfect nemţeşte, du-te în Germania. În toată această vreme am jucat în tot felul de opere: Contele de Luxemburg, Salomea…

L-am cunoscut pe cel mai mare regizor al Germaniei, Georg Pabst, care era antinazist şi i-au luat teatrul. El a descoperit-o pe Marlene Dietrich. Ştii ce spunea despre mine? I-a spus unei colege cu care pe urmă m-am împrietenit: „Ich hab’ eine neue soubrette, am descoperit-o într-o agenţie la Berlin. Dansează cu vocea şi cântă cu picioarele”.

Aşa am ajuns eu pe mâna acestui mare regizor la Münster, Nordrhein-Westfalen. I-au luat şi teatrul fiindcă era antinazist. Era în ’39-40. I s-a bombardat teatrul şi pe mine m-au trimis acasă, până se reface teatrul.

Venind acasă în Bucureşti, a venit Dacian să mă vadă. „Măi Gino, tu nu vrei să cânţi „Sânge vienez” la Alhambra?” Şi i-am spus: “Eu, da, dar sunt angajată. Teatrul meu este bombardat, dar îl refacem şi eu am un angajament pe trei ani de zile.”

”Bine, nu face nimic. Ştii ce facem? Punem pe una lângă tine, care atunci când tebuie să pleci, te înlocuieşte.”

Şi aşa am ajuns la Bucureşti şi am cântat „Sânge vienez”. Teatrul de Operetă, unde juca Dacian, era Alhambra pe timpul meu. Aşa am ajuns la Bucureşti în ’40 şi m-a cunoscut bărbatul meu pe scenă. Uite aici sunt poze de pe vremea aia. Aici e nevasta lui Timică (Silvia Dumitrescu-Timică).

A.I.R.: L-aţi cunoscut cumva pe Jules Cazban?

G.I.: Vai! Ce ne sărutam prin culise. Trebuie să fie o fotografie cu el pe aici. Uite aici e Stela Şerban, asta era subreta lui Tănase. Aici sunt toţi artiştii români: Z Soare, Timică, Ion Dacian, Lulu Nicolau (era subretă), Magda Rădulescu.

Aici e spectacolul în care m-a cunoscut bărbatul meu “Sânge vienez”. El îmi trimitea nişte flori…! Mă întrebam: „Cine-i acest om care-mi trimite nişte crizanteme?” Şi-mi spunea subreta: „ E cel mai faimos avocat din România”. Aşa l-am cunoscut pe Stănică! La Alhambra am cântat în trei operete: „Sânge vienez”, „O noapte la Veneţia” şi „Gheişa”. Aici ai toate fotografiile pentru presă.

Deci în 1941 m-am căsătorit cu Stan Ionescu, marele avocat. Când m-a văzut Stănică pe scenă, s’a amorezat şi a spus: „Dragă Gino, eu nu cred că tu te întorci în Germania, pentru că eu mă căsătoresc cu tine!” Aşa a fost!

Deci am jucat la Bucureşti din ’40 până în ’44 când au intrat ruşii. Stăteam în parcul Jianu, într’o vilă construită de marele arhitect Simota. El stătea pe Dealul Mitropoliei şi avea toate femeile din România. Niciodată nu s-a însurat, însă a adoptat trei copii.

Noi am avut la Snagov trei vile: două pentru secretarii lui Stănică şi una a noastră. În fine, am dus o viaţă superbă. Cu alte cuvinte, am avut un noroc extraordinar.

Cum eu am venit din Germania, dintr-un oraş absolut catolic şi antinazist, unde vorbeam cu toată lumea şi ştiam ca toată lumea deşteaptă că naziştii or să piardă războiul, când a intrat America, şi a urmat debarcarea în Normandia…Atunci i-am spus lui Stănică, el care era preşedinte la mari societăţi ca Siemens, ş.a.m.d.: „Tu scoate toţi banii care poţi şi trimite-i în Elveţia, fiindcă naziştii pierd războiul şi tu rămâi pe stradă.” Şi m-a ascultat. Stănică era foarte bun prieten cu directorul Băncii Naţionale şi el ne-a făcut nişte paşapoarte cu care am ieşit din România, când ruşii erau deja la Iaşi.

Întâi la Viena şi apoi am stat un an de zile în Germania, unde aveam prieteni la Bad Wiesse am TegernSee. Nu puteam să mergem mai departe. Da’ ne-au lăsat în pace şi în Bad Wiesse am Tegernsee, care era la 60 km. de München, au intrat americanii şi francezii. Printre francezi era unul chemat, Serge Michel, care a întrebat pe toţi refugiaţii din ţările ocupate de ruşi, cine, ce era. Şi acest Serge Michel a devenit prieten cu noi şi a spus: ”Ecoutez, moi, je m’en vais à Paris et si vous avez une autobiographie impécable de point de vue politique, vous pouvez venir à Paris”. S’a dus, şi cum Stănică avea foarte mulţi prieteni în Franţa, când a venit înapoi a spus: „Vous pouvez partir!” Şi aşa am ajuns în ’45 la Paris. În orăşelul din Germania în care stăteam la un prieten al cărui tată a fost omorât de nazişti, fiindcă era antinazist, era şi un francez, muncitor adus din Franţa şi Stănică a cumpărat o maşină şi acesta a fost şoferul care ne-a adus la Paris.

Era în ’45 când începuse deja Churchill să vorbească de al treilea război (mondial)… La Paris am locuit un an şi jumătate.

Acum închipuieşte-ţi tu, Parisul şi Franţa care au fost timp de ani de zile sub nemţi, sub nazişti. Noi am stat la un hotel, unde stătea Stănică, pe timpul când era marele avocat, „Lancaster”, lângă Champs-Elysées. Eu încă aveam rochii foarte frumoase şi stăteam într’o cameră frumoasă. Mă îmbrac bine, cobor să mâncăm jos, şi spune chelnerul: „Vous ne pouvez pas manger ici. Nous n’avons rien! Alors je vous donne une adresse et vous allez là-bas. Là-bas, au noir, vous avez de tout; de tout, de tout”. Erau nişte restaurante în case vechi din sec.XIII-lea sau al XIV-lea, unde te duceai şi mâncai caviar, ”des huîtres”, tot ce voiai.

Îmi aduc aminte că era un prieten al lui Stănică, Papudoff, care a fost ambasador. Mare-i grădina lui Dumnezeu! A venit nevasta lui Papudoff la noi la Lancaster şi a adus o cratiţă întreagă cu smântână. Nu văzusem smântână de doi ani. Îţi închipui, în Germania îţi dădea în ultimele luni ale nazismului, 150 g de pâine pe zi şi un ou de Paşte şi unul de Crăciun. Stănicuţă spune: ”Mersi Fănicuţă, eşti un amor”. Şi intrăm în Lancaster unde aveam un superb apartament şi s’a împiedicat Fănicuţă şi toată smâtâna s’a dus pe el şi pe covorul persan. Şi s’a uitat la mine, tot alb, şi a spus: „Ce-ai făcut, Gina, dragă?” Până la 4 dimineaţa am stat să curăţăm! Vai, Doamne, prin ce am trecut!

Era o mizerie la Paris când am ajuns noi! Soldaţii americani vorbeau nemţeşte cu curvele, fiindcă nu ştiau franţuzeşte şi curvele nu ştiau engleză. Mergeai pe stradă şi auzeai: ”Wie fiel?” N’am să uit cât voi trăi!

Pe urmă am luat un apartament pe Champs Elysèes, lângă hotelul George V şi veneau legionarii şi era un tâmpit care spunea: ”Dacă aveţi bani, de ce nu staţi la Gheorghe VE?”

Atunci am intrat în Academia Julian şi am avut noroc să am doi mari profesori care erau elevii lui Matisse.

A.I.R.: Cum v-aţi decis să treceţi de la artă teatrală la arta plastică?

G.I.: Fiindcă aveam o dublă vocaţie. Pe mine mă vedea Hans Rosbaud care a făcut o carieră extraordinară, aşa ca Celibidache, mă vedea tot timpul în pauză desenând. „Ce faci aici?” Îmi place! Dacă mă duc la Paris îţi aduc impresioniştii. Şi mi-a recomandat în Műnster (Westfalien), un professor de desen. Va să zică, eu am avut dublă vocaţie. Şi n’am să uit, măi Adriane, niciodată, cum e viaţa. Eram în culise în faimoasa piesă de Goëthe ,- care e aşa de complicată, că foarte rar se joacă -,,Faust- Zweite Teile”. Există Faustul cu Margareta şi cu Mefisto, şi există ,,Faust- Zweite Teile”, care nu se dă cam niciodată. Numai cu Georg Papst s’a dat! În acest Faust apare şi “Frumoasa Elena”, “die schönne Elene” din Troia. Aveam una care o făcea pe Elena din Troia, era Elena din Troia. Avea şi puţin nas grecesc, era superbă. Eu stăteam cu o prietenă în culise şi îi spuneam pe nemţeşte:

„Du liebe frau? Wie du ist? Câţi ani are?”
„46!”
„N’am văzut ceva mai frumos ; dar îmbătrâneşti. E legea vieţii! Eu nu vreau să îmbătrânesc!”
„Ce, par’că depinde de tine?”
„Nu, eu mă fac pictoriţă, unde nu contează ridurile!”
Şi asta am făcut. Am renunţat la teatru, doar când am ajuns aici, m’am făcut regizoare şi am intrat în pictură. Bineînţeles o începusem în Franţa. Şi bine am făcut!

A.I.R.: La Paris aţi cunoscut cumva personalităţi româneşti?

G.I.: Le-am cunoscut pe fetele Cocea. În Argentina am venit cu vaporul. Erau vapoare de război, transformate în „nave turistice”.Vaporul cu care am venit se numea „Castel Verde”.

În Franţa am vrut întâi să mergem în Tahiti, mă simţeam deja un al doilea Gauguin! Eram trei familii, Littman, Athanasiu şi noi. Littman petrecuse tot războiul în Tahiti şi vroiam să luam un hotel împreună. Atanase Athanasiu avea „Vulturul de mare” la Bucureşti. Până când s’a amorezat Mme Athanasiu de Littman şi s’a dus dracului tot planul. Şi zic: „Măi Stănică, eu am o mătuşă la Buenos Aires. Ăştia vorbesc aici că nu se înţeleg cu ruşii, dacă vor al treilea război mondial, să-l facă singuri, eu nu-l mai vreau. Şi am venit la Buenos Aires.

A.I.R.: Cum aţi început la Buenos Aires?

G.I.: Stănică a cunoscut unul din cei mai mari anticari ai Parisului şi cu acest prieten a vorbit: „Eu în ce-mi bag banii?” Aveam nişte bani în Elveţia, salvaţi în oareşicare măsură de mine. Pentru că a vândut tot în România, chiar şi casa noastră. A cumpărat-o un legionar care credea că americanii o să vie întâi… şi ruşii erau la Iaşi! Casa noastră din Parcul Jianu! În ultimul moment! Avea un noroc chior bărbatul meu! Şi merita! Avea 36 de case de evrei pe numele lui. Foarte bun la suflet.

Unul din directorii Băncii Chrissoveloni, Lonciu Silberman era cel mai bun prieten al nostru şi a murit aici într’unul din apartamentele mele. A ajutat foarte mulţi evrei, punând pe numele lui proprietatea lor, pe timpul nemţilor.

Aici am venit cu antichităţi, pentru că un mare anticar i-a spus lui Stănică să cumpere şi să trăiască din asta.”Vă deschideţi o prăvălie”. Cu noi a venit şi o familie tânără de români, Şerban Pop şi nevasta lui era rudă cu Leonte, doctorul familiei regale. Am vrut să deschidem o prăvălie. Ce ne-am închipuit noi, măi Adriane, îmi vine să râd! Ne-am închipuit că ăştia de aici sunt „tropicali”… şi am găsit aici un imens Paris, fiindcă a fost construit de arhitecţi francezi. Fiecare a doua prăvălie era un magazin de antichităţi.

A zis Stănică: ”Noi am cumpărat toate antichităţile astea, aiurea? Asta-i ţara vacilor! Vindem tot şi cumpărăm moşie!” Şi aşa am făcut.

Am cumpărat 500 ha la 36 km de Buenos Aires şi am făcut „tambo” (crescătorie de vaci şi lăptărie) şi ne-a mers foarte bine. Nu c-am făcut avere, dar ne-am păstrat banii şi puteam la fiecare al doilea an să mergem în Europa.

Stănicuţă a murit de cancer la 69 ani în 1969. Din nefericire! Nu e bine să te căsătoreşti cu un om mai mare; era cu 19 ani mai mare. Nenorocire, pentru că era mai mult ca „bun” şi mai mult ca „inteligent”. Şi-mi spunea, confesorul meu, că eu sunt catolică:”Tu n’o să te măriţi niciodată după Stănică. Pentru că faci comparaţie”.

A.I.R.: Aţi continuat aici pictura?

G.I.: Am făcut prima mea expoziţie în 1948 la Buenos Aires şi de atunci am avut 23 expoziţii în lumea întreagă. Chiar şi la Tokio.

Uite o listă din 1993. Sunt 27 şi de atunci am mai făcut încă trei. Uită-te: Veneţia, Buenos Aires, Washington, Tokio. Aici ai diferite afişe şi cataloage, de exemplu acesta din Paris.

A.I.R.: Tabloul prezentat aminteşte de stilul lui Mondrian.

G.I.: Da, eu sunt abstractă-geometrică. Vreau să-ţi arăt şi nişte cataloage:
-Veneţia în 1995,
-Aici ai Japonia în 1958, la Tokio,
-Brazilia în 1959.

Am avut o expoziţie şi în România după 1990. Aici e şi dedicaţia lui Adrian Năstase, care atunci era Ministru de Externe: „Cu mare admiraţie am primit-o în sufletul nostru aici la Ministerul de Externe pe doamna Gina Ionescu care ne-a redescoperit rădăcinile culturale naţionale privindu-le mai lucid dinspre America Latină” cu data de 19/8/1992.

A.I.R.: Ce impresie v-a făcut România după aproape 50 ani de absenţă?

G.I.: M-am bucurat aşa de mult cum nu poţi să-ţi închipui. Cum nu poţi să-ţi închipui!

A.I.R.: Ce alte amintiri legate de imigraţia română mai aveţi?

G.I.: Când am venit aici, Stănică a scos o revistă, împreună cu Frâncu**, care se numea: „Nouvelles argentines”. Au plecat mulţi de aici. Unu’ Moşoiu, cu nevasta.

Cu Cioran, ne vedeam la Paris…..era fecior de preot ortodox, cel mai mare negativist şi pesimist, cultiva pesimismul. A venit la expoziţia mea la Paris; era expusă o ladă de gunoi de culoare albă, puţin ruginită, din care ieşeau fel de fel de culori. Când a venit la expoziţia mea m-a rugat Marie Jo … să i-l prezint pe Cioran, care era deja un eseist cunoscut la Paris şi Marie Jo l-a întrebat: „Quel est le tableau que vous aimez la plus, parmi ceux faits par Gina?” „C’est celui avec les ordures!”, a răspuns Cioran. Acelaşi pesimism, cât a trăit! E cunoscut ca mare eseist. Era editat la “Ortega y Gasset”.

Eugen Ionesco, îi spuneam chinezu’… Venea la biserica ortodoxă, unde eu cântam în cor aproape de Chinezu. Când a venit la expoziţie fiul lui Paul Klee, m’a întrebat dacă sunt fata lui Eugen Ionesco. Pentru că are o fată care pictează.

A.I.R.: Unde intervine în opera dumneavoastră influenţa românească?
G.I.: În culoare. Românul este colorist.

A.I.R.: Vă propun să continuăm discuţia noastră luând o mică gustare.
G.I.: Foarte bine. Dar vreau să-ţi spun că mi-a făcut plăcere că te-am cunoscut şi acum am un prieten mai mult.

Adrian Irvin Rozei, Buenos Aires, aprilie 2005

————
*Proverbul latin spune: „Ars longa, vita brevis”. Având în vedere longevitatea, varietatea şi durata activităţilor artistice practicate de Gina Ionescu, am considerat că acest proverb trebuie puţin modificat!

**Alexandru Frâncu, profesor, jurnalist, consilier al preşedintelui Sindicatului proprietarilor de hotele şi restaurante din Rio de Janeiro, cetăţean de onoare al oraşului brazilian, diplomă decernată cu ocazia împlinirii a 90 ani, mi-a făcut onoarea de a-mi acorda prietenia lui.
Un interviu cu acest ilustru personaj al emigraţiei române este în pregătire.