La Bastide Vieille, 12/11/2021

Între 1926 şi 1930, tatăl meu, Ionel, şi fratele lui geamăn, Aurel, au locuit în Franţa, în oraşul Saint Etienne.

În această perioadă, ei au pregătit examenul de intrare, pe care l-au reuşit cu brio, şi, mai apoi, au fost elevi la renumita « Ecole des Mines de Saint-Etienne ».

Tatăl meu a avut ocazia de a descrie această perioadă « binecuvântată de Dumnezeu » în memoriile sale, scrise după mai bine de 70 ani, pe când ajunsese la vârsta memorabilă de peste 90 ani.

Însă azi, îmi vine în minte o « aventură » a cărei final el nu l-a cunoscut. Pentru că ea a continuat… până în zilele noastre, la 10 ani după ce Ionel ne-a părăsit, la vârsta de 102 ani ! 

Mă grăbesc s-o povestesc azi, pentru că nu sunt sigur că voi ajunge la vârsta la care tatăl meu îşi scria memoriile ! 

*   *   *

Într-o zi, mergând pe stradă la Saint Etienne, cei doi fraţi vorbeau româneşte, ca de obicei.

Deodată, se apropie de ei un individ, cam tuciuriu, care purta un covor pe umăr. 

« Haoleo, conaşilor ! Sunteţi români d’ai noştri ! », spune individul într-o română perfectă, dar cu turnuri caracteristice pentru o anumită populaţie din România. 

După ce au discutat câteva minute, interlocutorul băieţilor le-a spus :

« Eu sunt ţigan lăutar ! Dar, specialitatea mea este reparatul instrumentelor cu coarde. Numai că, aici, n-am găsit niciun muşteriu. De aia, m-am pus să vând covoare !

Însă, dacă-mi găsiţi ceva clienţi… vă voi fi recunoscător ! » 

În zilele următoare, cei doi fraţi au vorbit, în dreapta şi în stânga, despre aptitudinile noii lor cunoştinţe.

În puţină vreme, au descoperit câţiva colegi care aveau de reparat, care o vioară, care o mandolină, care o chitară… ce ştiu eu ! 

Această poveste a durat aproape un an. 

Într-o zi, ţiganul lutier român a apărut la locuinţa « băieţilor ». Ţinea sub braţ o superbă cutie dublă, din lemn de « paltin ochişor », adică un lemn galben cu mici noduri negre.

Înăuntru, două viori « tête-bêche », adică în limba română « cap la picior », expresie barbară pentru mine, dar… nu ştiu alta echivalentă !

Alături, două arcuşe de cea mai bună calitate ! 

Ţiganul nostru le-a spus : « Mi-aţi făcut un mare serviciu cu recomandările voastre ! Acum, am decis să mă întorc în România.

Însă, înainte de plecare, vreau să vă răsplătesc ! V-am adus aceste două viori, pe care vreau să vi le las. Însă, trebuie să-mi daţi ceva pe ele ! » 

Cei doi fraţi s-au consultat şi i-au propus, în schimbul celor două splendide viori, pe cele aduse din România.

« E bine ! Da’ nu-i destul ! », zice ţiganul. « N-aveţi să-mi daţi al’ceva ? »

« Ce să-ţi dăm ? N-avem niciun ban ! », au răspuns în cor cei doi fraţi !

« Nu-i vorba dă bani ! N-aveţi “v’un balton vechi”? » 

Nouă consultare între fraţi !

Într-adevăr ! Înainte de plecarea din Galaţi, ei  primiseră de la părinţi două paltoane noi. Însă, prudenţi, le-au luat şi pe cele vechi ! 

« Foarte bine ! Iau paltoanele vechi ! » a spus muzicianul nostru.

Însă, n-a vrut să le lase şi cutia, mult prea scumpă ! 

După plecarea ţiganului, cei doi fraţi au tras la sorţi cele două viori.

Cea mai bună, i-a revenit unchiului meu.

Cealaltă, pe care am cunoscut-o… din copilărie, avea o etichetă în interior, pe care scria: “ Joseph Klotz Wien 1784”. 

Mulţi ani mai târziu, în Franţa, am descoperit pe Wikipedia: 

„Matthias Klotz (sau Mathias Cloz, Khloz, Khlotz),care a fost botezat la 11 iunie 1653 la Mittenwald în districtul Bavaria Superioară, și a murit la 16 august 1743 în același oraș, este considerat a fi fondatorul lutheriei în Mittenwald.  Aegidius Klotz (de), fiul lui Sebastian I și nepotul lui Matthias Klotz, este considerat strămoșul tradiției germane de vioară, deoarece a preluat estetica de model a lui Jakobus Stainer, ale cărui viori erau mai solicitate decât cele ale lui Antonio Stradivari, până în jurul anului 1800. Pentru alți lutieri din familia Klotz, vezi „Klotz Geigenbauer”.Fabricarea viorilor există și astăzi și este realizată de a șaptea generație de lutieri.Astăzi, Mittenwald are o școală de vioară, un muzeu de vioară și mulți meșteri independenți. În fața bisericii parohiale Sf. Petru și Pavel se află un monument în cinstea lui Matthias Klotz.”

Vioara tatălui meu era o « vioară de concert », adică avea un sunet puternic, poate chir puţin strident, cum se cere într-o sală de concert, nu când faci « muzică de cameră ».

Cei doi fraţi au revenit, în anii ’30, cu viorile şi arcuşurile respective, în România.

Mai bine de două decenii mai târziu, când tatăl meu s-a dus la faimosul lutier Pollack, la care am fost şi eu de nenumărate ori, într-o fundătură de pe str. Câmpineanu, acesta i-a spus : « Acum câţiva ani, am cumpărat de la Dvs. o vioară excepţională ! »

Tatăl meu i-a explicat că era vorba de vioara fratelui său !

Nu ştiu cât era vioara de « excepţională », dar mi s-a spus că Aurel, cu suma obţinută prin vânzare, a cumpărat un superb covor persan. 

*   *   *

Pe la vârsta de 6 sau 7 ani, tatăl meu a decis că trebuie să învăţ să cânt la vioară !

Nu pot spune că eram foarte entuziasmat de această idee ! Eu aş fi preferat să mă duc, în fiecare după-amiază, pe la amicii de pe str. Donici, unde locuiam, să ne jucăm împreună !

Cum spunea o parodie, din acea vreme, după o binecunoscută arie din « Văduva veselă » de Lehar :

« Vino în micul pavilion

 Să jucăm o ţurcă ş’un şotron ! »

Eu însă… n-aveam de ales !

Mai întâi, tatăl meu s-a pus în căutarea unei viori « jumătate », cu dimensiunile potrivite unui copil. Mai apoi, am avut şi o vioară « trei sferturi ».

Tot atunci, a trebuit să mi se găsească un arcuş potrivit. Cum tatăl meu n-a găsit aşa ceva, a decis să taie un arcuş « întreg », operaţie realizată tot de Pollack. Ceea ce i-a scandalizat pe cunoscători !

Ba chiar, am avut dreptul la o cutie de lemn negru, pe care eu o numeam « sicriul copilului mort » ! Chiar aşa şi arăta, cu capacul ei ascuţit, pe care o căram ţinând-o de un mâner de alamă ! Pe când tatăl meu a rămas cu o cutie de carton colorat !

Din această descriere se înţelege lesne puţina tragere de inimă pe care o aveam pentru această activitate !

Cursurile de vioară, profesate de tatăl meu, aveau loc pe la ora 18, când eu îmi terminasem deja lecţiile pentru şcoală, iar el se trezise după « sacro-santa » siestă de după masa de prânz, luată pe la ora 15 la întoarcerea de la birou.

Aceste lecţii  au fost, pentru mine, o oribilă corvoadă ! De altfel, dungile de sare lăsate de lacrimile mele pe tăblia viorii erau cea mai bună dovadă ! Pentru că, nu numai o dată, am încasat palme din cauza lipsei de atenţie sau de pregătire a lecţiilor cerute de tatăl meu.

Şi totuşi, această activitate a durat vreo 10 ani !

După ce am început, la 10 ani, să frecventez cu ardoare concertele orchestrei Filarmonice la Ateneul Român, am emis o altă teorie… ca să pot scăpa de zisa corvoadă : « Eu sunt un consumator de muzică ! Nu sunt un « producător » ! Îi las pe alţii s-o facă… în locul meu ! »

O singură dată, m-am bucurat de rezultatul eforturilor făcute !

După ce am învăţat să cânt vreo 3 sau 4 teme uşoare (celebrele « Carnavalul  din Veneţia » sau melodii din « Metoda Klenk », cu care debutează toţi începătorii în România!) tatăl meu a decis că vom merge la bunicii mei, ca să le arate « ce ştiu eu să fac ! »

Timid, cum nu se mai poate, am refuzat cu vehemenţă ! Da’ nu mi-a mers !

M-am dus cu părinţii mei, tatăl meu a pregătit tot materialul (pupitre, partituri, acordarea viorilor…) şi… am început să cântăm la două viori, ca de obicei. Desigur că el făcea « fioriturile » pe lângă mine, care executam tema principală.

Mie, îmi căzuse inima’n pantofi de emoţie !

Foarte repede, m-am destins şi am început să cânt cu voioşie! Rezultatul a fost… peste aşteptările mele: un ropot de aplauze !

Am salutat publicul (3 persoane !) ca pe scena Ateneului şi m-am retras în camera vecină, împreună cu tatăl meu!

Acolo, îmbătat de acest prim succes, l-am întrebat pe tatăl meu : « Nu putem să bisăm ? » Deja, cabotin !

El însă, mi-a răspuns, şiret : « Mai înveţi vreo două-trei bucăţi şi… revenim ! »

Nici asta n-a mers ! Am abandonat foarte repede !

Doar după câţiva ani, ajuns în liceu, am făcut imprudenţa de a-i vorbi profesorului nostru de muzică  despre cei vreo 7 ani de cursuri de vioară luate cu tatăl meu. Asta… ca să scap de repetiţiile la corul şcolii !

Eroare fatală ! El m-a obligat să intru în orchestra liceului « Mihail Sadoveanu » pe care o dirija.

Aici,… am căzut din lac în puţ !

Toţi colegii mei din orchestra făcuseră câţiva ani buni la “Şcoala de muzică” sau luaseră lecţii cu profesori particulari. Nivelul meu era deci cu mult sub al celorlalţi membri ai orchestrei.

Probabil că, de fapt, nu eram chiar atât de “începător”, pentru că şi eu luasem lecţii cu Daniel Podlovschi*, violinist de frunte, care a câştigat un premiu la « Concursul Enescu ». De asemenea, am studiat şi cu tatăl său.

Insă, de o timiditate aproape bolnăvicioasă, tremuram de frică, de câte ori mă aflam în faţa unui public necunoscut !

Şi totuşi, în ultima clasă de liceu, am câştigat cu orchestra din care făceam parte, premiul I pe Capitală !

Asta, ne-a obligat să dăm câteva concerte, printre care unul în faţa ambasadorului Cehoslovaciei, venit să viziteze şcoala noastră.

Mai apoi, am înregistrat un concert în studiourile Radiodifuziunii Române. Era doar cu câteva zile înainte de bacalaureat.

Când am ieşit din studiou, mi-am jurat mie însumi că… nu voi mai pune mâna pe vioară, în viaţa mea!

Au trecut de atunci, mai bine de 50 ani !

M-am ţinut de cuvânt ! 

 *   *   *

În toată această lungă perioadă de timp, prezenţa instrumentelor cu coarde era o permanenţă în casa noastră !

Tatăl meu a avut, în unele momente, până la trei viori « întregi », iar eu două viori, « jumătate » sau « trei sferturi » ! Care pot fi vàzute într-o fotografie, pe dulapul din camera noastră !

Ca să nu mai vorbim despre mandolina, la care el învăţase să cânte singur, cu care « se juca », atunci când cântatul la vioară era prea obositor. Pentru că, în momentele dramatice de după dispariţia fratelui său, ajunsese să cânte până la 4 sau 5 ore pe zi, în plus de orele de muncă, tot sperând că va uita drama pe care o trăia.

În acelaşi timp, el îşi « extindea repertoriul » zi de zi, prin transcrierea, sintetizarea, cristalizarea unor teme de actualitate muzicală sau ale unor piese clasice pe care le îndrăgea.

Am descris această pasiune într-un text intitulat « Amintirile pestriţe ale unui adolescent atipic » în 2017 :

« Cum tatăl meu cânta la vioară cam două sau trei ore în fiecare după-amiază, încă de mic copil am “plutit” într-o ambianță muzicală.

Nu se poate spune că el era un virtuoz al arcușului, însă, pasionat fiind de muzica clasică, a « rescris » principalele concerte pentru vioară, eliminând părțile greu de executat pentru un amator talentat, dar păstrând temele principale și « melosul » lucrărilor preferate.

La început erau numai celebrele concerte clasice pentru vioară (Ceaicovski, Beethoven, Paganini, Mendelssohn- Bartholdy, Lalo…), dar mai apoi s-au adăugat teme din arii de operă, (Verdi, Gounod, Offenbach…), piese celebre pentru vioară (Kreisler, Vieuxtemps…), transcrieri după piese pentru pian (Debussy, Schumann, Rubinstein, Chopin…), ba chiar și romanțe (« Mai am un singur dor »,  « Steluța », « Ce te legeni codrule »…) sau melodiile zilei (N. Kirculescu, Soloviov-Sedoi, A. Giroveanu…). Nu lipseau din selecția lui nici temele din folclorul românesc (« Trandafir de la Moldova », « Pe Mureș și pe Târnave »…), muzica italiană (« Torna Surriento », « Santa Lucia », « Bella ciao »…), spaniolă (« Amapola »,  « Ay, ay, ay! »…), ba chiar și cea sovietică (« Suliko », «Nopțile în împejurimile Moscovei »…).

Astfel și-a creat un repertoriu de mai bine de o sută de teme, pe care eu le auzeam  repetându-se la intervale regulate, sub arcușul său. Când scriu aceste rânduri, am în fața ochilor cele cinci caiete de școală, unele dintre ele arborând  stema R.P.R. pe copertă… »

Tot din această « pasiune pentru muzică » făcea parte şi prezenţa repetată  în casa noastră a unui personaj straniu : Nea Mitică Tramvai ! 

Mărturisesc că n-am ştiut niciodată, în copilăria mea, dacă acest nume era un “pseudonim artistic” sau chiar numele din acte al amicului tatălui meu. Nici când sau unde s-au cunoscut !

Nea Mitică era un ţigan lăutar, care venea în mod periodic să-i facă o vizită tatălui meu. Sosea, de obicei, pe la ora 18, se instala la masa noastră din sufragerie şi… discuta « muzică » cu tatăl meu !

Eu, mă aşezam în faţa lui, la aceeaşi masă octogonală şi… îi ascultam !

Tatăl meu, de cele mai multe ori, rămânea întins pe patul din cameră, care juca, în timpul zilei, rolul de canapea ! Până în 1958, apartamentul nostru nu avea decât… o singură cameră, care ne servea de sufragerie şi de dormitor ! Astea erau condiţiile impuse de Partid, în « perioada de trecere de la capitalism la socialism », cum spuneau cursurile mele de socialism ştiinţific » (sic !).

Mama mea sosea atunci cu o sticlă de lichior de lămâie (specialitatea ei !) şi cu un păhărel, pe care-l punea în faţa invitatului nostru. Care se servea singur… până nu mai rămânea nicio picătură în sticlă !

Această « operaţie » putea dura… două sau trei ore !

Nu-mi amintesc ca tatăl meu să fi băut şi el, în acelaşi timp. Pretexta cà « are probleme cu stomacu’ »!

Astfel, pentru a evita prelungirea excesivă a « şedinţei », mama mea pregătea în bucătărie o sticlă pe trei sferturi goală. Nea Mitică nu se ofusca şi accepta această « realitate obiectivă » !

Mitică sosea întotdeauna cu vioara sa, pe care o numea drăgăstos : « viorica » ! Nu cred că l-am auzit vreodată cântând altfel decât în « pizzicatto » **!

În schimb, când tatăl meu dorea să-şi ilustreze spusele, se ridica din pat, lua arcuşul şi interpreta tema în dezbatere.

Uneori, ne duceam acasă la Nea Mitică.

El locuia într-o casă de pe strada Dionisie Lupu, chiar peste drum de Ambasada U.S.A., la etajul 3, într-o cameră de serviciu, la care se ajungea prin cursiva interioară a blocului. Am cunoscut-o şi pe soţia sa, o « balabustă » de vreo 100 Kg., pe când Nea Mitică era oarecum slab şi înalt. Aş spune chiar că avea un fel de eleganţă naturală.

Într-o zi, mergeam cu Nea Mitică la el acasă, după ce îi promisese tatălui meu să-i facă rost de vreo coardă, pe atunci încă din maţ de animal (care ?) sau vreun căluş***.

Pe când aşteptam ascensorul, se apropie un « tovarăş » care i se adresează lui Mitică, spunând : « Ce mai faci, Nea Mitică ? »

Mitică se face că nu-l aude şi priveşte’n altă parte !

Individul se răţoieşte : « Nea Mitică, de ce nu-mi răspunzi ? Nu mă cunoşti ? »

La care, Nea Mitică răspunde cu o voce de stentor : « Eu nu vorbesc cu comuniştii ! »

Noi, am îngheţat ! Insă, individul s-a cărat cu coada’ntre picioare, fără să spună o vorbă ! 

Într-o zi, tatăl meu a constatat că viorii sale i s-a dezlipit tablaua. Fiind o lucrare mică şi simplă, l-a rugat pe Nea Mitică s-o execute. Acesta i-a promis tatălui meu că va curăţa întregul instrument.

Întradevăr ! A revenit, după câteva zile, cu vioara în perfectă stare, chiar strălucitoare de parcă lemnul era nou-nouţ.

Numai că, atunci când s-a uitat în interior, tatăl meu a îngălbenit !

Pe fundul cutiei de rezonanţă era scris, cu creion chimic indelebil : « Reparat Mitică Tramvai » !

Ce era să facă ? A închis ochii şi a continuat să cânte pe vioara sa !

 

Va urma…

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, noiembrie 2021

–

* Un text publicat în jurnalul « Adevărul » din 2019, mi-a amintit existenţa profesorului meu de vioară din anii ‘60.

E uşor de imaginat cât am fost de impresionat de această cronică, cu atât mai mult cu cât pe maestrul Christian Badea îl cunosc… de la vârsta de 9 ani !

Până acum doi ani, am avut ocazia de a-l reîntâlni în repetate rânduri, tot atât de bine la Ateneul Român, cât şi, în anii ’80, la pupitrul celei mai reputate orchestre simfonice din Franţa.

De fiecare dată, am fost impresionat de căldura cu care m-a primit !

Ecourile acestor întâlniri pot fi regăsite în textele următoare, pe situl meu sau în reviste publicate în România :

Daţi un RON pentru Ateneu!

Un proiect… cât o ţară !

Podlovschi, les adieux

12 aprilie 2019
Alexandru Pătraşcu

« Adevărul » 

Însă seara de la Ateneu a continuat cu Mozart şi cu prezenţa pe scenă a unui nume pe care lumea l-a uitat: Daniel Podlovschi. 

Un fost copil minune, apoi un mare violonist, de un talent la fel de mare precum cel al lui Ştefan Ruha, acum la o vârstă la care vioara pare ultima legătură cu viaţa, Podlovschi a început să cânte un concert de Mozart, al şaptelea, apocrif sau nu, dar care e rămas acolo, în memoria melomanului, rezonând mereu printre pârâiturile unui disc pentru gramofon al lui Yehudi Menuhin şi George Enescu.

Nu e locul unei cronici tehnice, ar fi nedreaptă pentru un violonist căruia istoria i-a refuzat o carieră la nivelul valorii sale.

Fiul unui profesor de vioară care a pregătit multe talente în România (Christian Badea a fost elevul său), Daniel Podlovschi a fost bursier la Juilliard, recomandat de însuşi Isaac Stern, un loc în care a învăţat modestia marilor artişti, care ştiu că întotdeauna mai au de învăţat ceva, indiferent de vârstă. Şi a învăţat mereu de la cei mai mari: Dorothy DeLay, Itzak Perlmann… 

Dacă, în 1932, George Enescu îi împrumuta propriile cadenze ale concertului de Mozart unui adolescent numit Yehudi Menuhin, susţinându-l apoi ca dirijor cu delicateţea unui părinte care-şi învaţă copilul să meargă, aseară am asistat la un gest de mare generozitate a dirijorului Christian Badea, coborând în mod voit sunetul unei orchestre de cameră la un nivel sonor atât de scăzut, încât vioara lui Podlovschi să fie toată în lumina reflectoarelor.

Sigur, agilitatea nu mai e acolo, nici nu mai are cum, şi uneori experienţa audiţiei a fost dureroasă, căci fragilitatea era prezentă, din plin, dar în multe momente a răzbătut şi marele solist de altădată, în special în ceea ce priveşte adevărata artă a viorii: intonaţia, muzicală şi delicată, poetică. Un « encore » de Bach, străbătut de slăbiciuni, dar şi de filosofia eternităţii, au încheiat ceea ce ar putea fi ultima apariţie a marelui violonist la Ateneul Român.

** Pizzicato (preluat după același substantiv italian, derivat din adjectivul pizzicato „ciupit”) este o tehnică folosită de instrumentele cu coarde cu arc și de chitară. La instrumentele cu coarde cu arc, pizzicato constă în ciupirea coardelor cu degetele mâinii drepte în loc să se folosească arcul. Se notează „pizz” la nivelul notelor în cauză, și se precizează reluarea arcului prin „arco”. Este rară utilizarea mâinii stângi; este totuși vorba de o tehnică pe care Niccolò Paganini a folosit-o și a popularizat-o foarte mult. 

***căluş: elementul independent de lemn pe care se sprijină coardele viorii.